Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


„Memorial de călătorie”

După o preumblare de o lună si jumătate, mă întorsesem în Bucuresti, loc obisnuit al rezidentei mele. N-apucasem încă să mă scutur bine de praf, când îmi aruncai ochii pe o scrisoare sosită de la Iasi, în lipsă-mi. Amicul ce mi-o adresa, informat de mai-nainte de voiajul nostru, îsi arăta părerea de rău că n-a putut să ne însotească si sfârsea zicând că se mângâie cu ideea că literatura noastră se va îmbogăti cu vreo productie vrednică de…
Neîntelegând tocmai bine spiritul celor din urmă fraze, convocai îndată consiliul meu obisnuit, care se compunea de mine si de Ioan Ghica, tovarăsul călător si statornic părtas al întâmplărilor bune sau rele. Aici citii mentionata scrisoare si cerui opinia Adunării; toti, afară de mine, îmi răspunseră astfel: „Întelesul scrisorii este că tu trebuie să descrii tot ce ai văzut pe la locurile pe unde ai umblat.” O asemenea opinie din partea consilierilor în judecata cărora am multă încredere făcu să-mi cază hârtia din mână. Ideea de a face o carte sau o brosură mă umplu de fiori, necunoscute oamenilor fericiti care n-au căzut niciodată în ispită de a se numi autori, ca să ia un rang pe politele librarilor; căci fiecare autor ce se tipăreste, o dată sau de două ori, si face a se vorbi de dânsul, parcă ar lua o îndatorire către public, si fiecine se crede în drept a-i cere socoteală de întrebuintarea timpului, când el, ce ar putea să facă la multi aceeasi întrebare, n-are curajul nici a deschide gura, fiind sigur că ar auzi drept răspuns că scrisul nu este treaba lor. Dar ca să mă întorc de unde plecasem, ideea de a face o carte mă umplu de fiori: sperând însă că judecătorii se vor fi înselat, ca niste muritori ce sunt, mă aruncai într-un fiacar si iesii pe ulită.

Aceasta era la 30 august 1842, zi si seară în care toată suflarea era datoare să se bucure: toate cunostintele ce întâlneam îmi strigau de departe: „— A! te ai întors de la mănăstiri. — Acum să mai vezi! O să viu să-mi arăti ce ai lucrat pe acolo.” În sfârsit, zării pe I. Văcărescu, care, amestecat în multimea ce privea cu gurile căscate o păcătoasă luminatie, părea a alerga după vreun vers pierdut sau după vreo copilită de 16 anisori.
El asemenea mă opri si-mi ceru să vază versurile ce nu le făcusem. Atunci în credinta că amicii mei aveau dreptate si că sunt negresit osândit să descriu voiajul nostru, mă întorsei acasă, sigur că luminatia îsi poate urma cursul fără de mine.
Apoi se întâmplase să fiu si cam supărat în seara aceea, si-mi era teamă să nu mă vază astfel jandarmii politiei, care păzeau pe ulite, si să socotească cu greseală că sunt om îndărătnic, care nu se bucură de fericirea publică; jandarmii au pentru mine niste fiori deosebite, care îmi aduc aminte că am primit odată vizita unui comisar si unui căpitan de dorobanti schiop, care venea cu multă plecăciune să-mi ceară hârtiile, ca să vază ce am scris, fiind mari amatori de literatură; si de atunci vederea unui om al politiei îmi face impresia unei omizi ce ar cădea pe mine, adică dezgust si cutremur.
Acasă mă gândii serios la datoria ce îmi dovediseră că am; dar că să însel speranta unora care asteptau versuri, ca să evit bănuielile altora, care nu prea cred adevărurile poeziei (cu toate că proza este asemenea de minciunoasă, cu osebire numai că minciunile celei dintâi mângâie inima si înaltă sufletul, iar ale celei din urmă sunt amare si păgubitoare), mă hotărâi în fine să scriu voiajul meu în limbajul dlui Jourdain, si începui astfel.
Din copilăria mea auzeam vorbindu-se de mănăstirile de peste Olt, de pozitia lor, de munti înalti, de pesteri minunate, si simteam un fel de rusine că nu le cunosteam, eu care cunosc cu osebire toate ulitele si mahalalele capitalei. Asa găsind pe Ioan Ghica cu aceeasi dorintă, hotărârăm să facem împreună o expeditieune, el cu un cuget de stiintă, iar eu ca simplu privitor al naturii sălbatice si admirator al eroilor care au zidit acele sfinte locasuri.
Până a nu pleca, am găsit de cuviintă să ne înarmăm cu ceva recomandatii, neapărat trebuincioase ca să călătorească cineva în tară la noi, si ne-am adresat pentru aceasta la dl V., de a căruia bunăvointă ne credeam siguri; se poate întelege însă mirarea noastră, când el ne răspunse că trebuie mai întâi să ceară voie de mai sus, căci suntem cam bănuiti si poate să nu fie plăcută întreprinderea noastră. Dându-ne cu aceasta să întelegem că aveam de gând să complotăm vreo răscoală cu pasnicii locuitori ai oltarilor. Ne-am mirat îndestul de o reputatie uzurpată, care am dobândit-o fără să o căutăm, si aceasta ne-a făcut să gândim că dacă libertatea presei ar fi fost ceva mai întinsă, noi am fi putut, fără a atinge guvernul, nici religia, nici morala, să demascăm pe acei care inventează asemenea calomnii, ce interes găsesc în ele, cât de vătămător e soiul acesta de oameni, ce deosebire există între breasla spionilor si calomniatorilor nerusinati, dintre care cei dintâi se mărginesc a repeta ceea ce aud, si cum un guvern care îsi cunoaste interesul si consultă opinia publică trebuie să trateze pe cei dintâi; dar pentru că lucrurile mergeau altfel, aceste reflectii le-am păstrat pentru noi.
Asa, iubite cititor, fără să mai asteptăm dezlegarea, ce putea să nu vie, iată-ne într-o frumoasă trăsură (calească care nu era a noastră), alergând pe drumul cel mare al postii, trasi sau mai bine târâiti de opt cai ce aveau multă greutate să se târască singuri. Ar fi de prisos să vorbesc de starea postiilor: căci prea putini sunt care să nu stie de câte ori se deznod streangurile, „de câte ori se rup hamurile” si câti cai rămân pe drum de la o postă până la alta; întru aceasta nu ni s-a întâmplat nimic mai neobisnuit decât altora; dar tăcând despre lucrurile obisnuite, nu mă pot opri de a spune în treacăt câteva amănunte care ne-au interesat.
Căpitanul de la a 2-a postă, numită Baciul, pe drumul Slatinei, era un om foarte glumet; el avea vreo zece câini de o grăsime nepilduită, care ne-au primit cu lătrături vrednice de câinii cei mai vestiti în istorie. Contrastul grăsimii lor cu slăbiciunea cailor, din care aduseserăm cu noi numai cinci, ne făcu să întrebăm pricina, căci bănuiam că poate căpitanul, abuzând de puterea sa, împarte la câini nutrimentul ce se cuvine cailor; dar el, întelegând cugetarea noastră, intră în odaie fără să răspunză, si iesi îndată încărcat cu o condică: „Cât pentru câini, zise, stiti dv. că nu mănâncă fân; asa mă puteti crede că i-am îngrăsat eu si călătorii ce trec pe aici; iară pentru cai am făcut mai deunăzi un raport la casă, arătând starea lor si cerând adăugire la hrană: iată răspunsul ce am primit”. Atunci ne citi un ordin al casei, în care îl dojenea strasnic pentru cererea lui si îi poruncea să nu mai dea crezământ la minciunile surugiilor, care se silesc să-i dovedească pentru interesul lor că sunt caii slabi. „Neputând îmbunătăti starea cailor, urmă căpitanul, mă silesc să îmbunătătesc pe a mea si a câinilor.” Si adevărat, după rotujimea obrazului său, putea judeca cineva că a doscoperit pentru aceasta cel mai bun metod. Asa, multumiti de conversatia lui, îi poftirăm sănătate si plecarăm.
Era cinci ore după-amiază; abia avuserăm timp să ajungem la postia de la Talpa, unde hotărârăm să petrecem noaptea; coborân- du-ne din trăsură, văzurăm două arcuri de triumf care decorau cele două intrări ale postii. Această vedere într-un loc ce poartă un nume faimos, scris cu sângele a două natii puternice, întoarse gândul meu spre timpii trecuti; îmi închipuiam că sunt în lagărul viteazului împărat care a spălat rusinea armelor romanesti, si asteptam să văz acvila taberei fluturând înaintea triumfătorului.
Dar iluziunea nu tinu mult, căci locuitorii postii, care n-auziseră niciodată vorbind de daci sau de romani, îmi spuseră că acele arcuri s-au făcut de curând pentru o onor. persoană ministru de Interne, care în adevăr n-a triumfat în contra nimului, dar a bătut pe multi surugii, trecând pe acolo, lucru ce făcea totuna după părerea lor. Înselati în iluziile noastre, căutarăm un loc unde să ne putem despăgubi cu somnul; un umbrar sub care se odihnise strălucita persoană ne servi spre aceasta. Ne flatam cu speranta că sub un asemenea acoperis ne vom odihni mai bine decât am merita; dar aci încă o amăgire: avurăm curând prilejul să ne încredintăm că cei mari dorm adesea pe ghimpi; lighioane de purici ne-au muncit toată noaptea: socoteam că Decebal si ostirea lui, ce credea la metemsicoz, au înviat negresit sub forma acelor insecte, ca să ne pedepsească, căci nu puteam crede că cercam aceasta din partea armatei lui Traian, care n-ar fi avut nici un interes să-si facă o glumă din repaosul nostru, pedepsind fără milostivire pe nevinovatii si debilii săi strănepoti.
A doua zi, foarte de dimineată, ne grăbirăm a închina arcurile de triumf geniurilor ce triumfaseră de pielea noastră si a pleca cu repeziciune, fără măcar a întoarce ochii spre locul de osândă. Pe la amiază sosirăm la Slatina, oras vechi, dar cel mai anevoie de vizitat ce am văzut vreodată. Risipit pe coastele dealurilor ce îl înconjoară, orasul înfătisează o vedere împestritată, si poate multumi privit de departe; însă cele mai multe case, după pozitiunea lor, sunt un fel de baterii care trebuie să le iei cu asalt, în pericol de a-ti frânge gâtul, dacă din întâmplare vei avea acolo vreun amic pe care să doresti a-l vedea.
Pe la anul 1530 trăia în acest oras un boier, anume Vintilă, ce ocupa postul de jude sau de judecător, după cum se zicea în idioma părintilor nostri. Simtămintele lui religioase si patriotice erau în genere cunoscute, căci nu era sărbătoare să lipsească el de la biserică, si nu era ocaziune în care să nu declame împotriva tiranilor lui Moise I. După moartea acestui din urmă, si după luptele interne din Transilvania. „Tiraniile” de care vorbeste Alexandrescu sunt uciderile de boieri din partida potrivnică domnitorului. Este la rândul lui ucis în lupta de la Viisoara de o armată turcească, adusă de boieri împreună cu un nou domnitor, Vlad „Înecatul”, care se sfârsi în undele Dâmbovitei, alegătorii printilor, ca să înceteze neunirea ce domnea între ei, deteră tronul acelui boier din Slatina, si Vintilă I fu unul din domnii cei mai tirani si vărsători de sânge.
În scurtul timp ce zăbovirăm acolo până să ne aducă caii, văzurăm pe noul prefect, care trecea în judet, ocolit de o ceată întreagă de dorobanti. Tistul sau seful lor venea, în urma trăsurii, tinând deasupra capului si înfătisând fără rusine orăsenilor vederea unei mobile misterioase, ce da tuturor să înteleagă că dl cârmuitor este supus la slăbiciuni care îl apuc adeseori în mijlocul târgului. Acum era aproape de România Mică. Această parte a tării e cea mai bogată în suvenire istorice: mănăstirile ei, pădurile, muntii, râurile ce o adapă, toate poartă un caracter de sălbăticiune si de mărire; cântecele haiducilor, traditiile populare, costumul pitoresc al pandurilor, toate arată un popor născut pentru arme si demn de a le purta. Valorosii Buzesti, nobili cavaleri ai patriei si ai libertătii, preotul Farcas, general al românilor, bătrânul Manta, banul Craiovei, spaima tătarilor si amicul lui Mihai Viteazul, si însusi acel Mihai, fala ostirilor si eroul crestinătătii, sunt fii ai acestui pământ.
Impacienti dar de a vizita teatrul atâtor întâmplări mari, a vedea locul nasterii atâtor bărbati demni de comemorare, ne pornirăm curând de la Slatina si sosirăm la 7 ore pe marginea Oltului, care în acel loc este de o lătime ca la 200 picioare. Aci până să tragă podul, ce se află de ordinar de cealaltă parte, ne ocuparăm privind un măret apus. Soarele înconjurat de nori vineti avea o fată sângerată si forma în unde o coloană de aur ce se părea că iese dintr-un vulcan de flăcări. Apoi, când fu aproape a se ascunde, norii rămâsi deasupră-i subtiindu-se si întinzându-se ca o pânză de păianjeni, îi formară o diademă strălucită de diferite culori. Valurile, cu o soaptă înecată, se sfărâmau de mal, si tăcerea misterioasă ce domnea împrejur predispunea sufletul la cugetările melancolice care ne cuprinseră, când după putin umblet sosirăm la locul numit Drăgăsani, loc cunoscut de iubitorii petrecerilor pentru dealurile lui si calitatea vinurilor, iar de amicii omenirii nefericite, pentru moartea atâtor atleti ai libertătii grecilor.
Noaptea ne ascundea vederea obiectelor, dar cerul era limpede si stelele scânteietoare păreau a-si atinti cătătura spre câmpul de rezbel. Din când în când, câte unul din acele focuri care călătoresc în spatiu se desfăcea din tărie, lăsând după dânsul o urmă luminoasă, si se cobora a vizita batalionul sacru prefăcut în tărână. A doua zi cercetarăm cu de-amănuntul locul acela: nici o urmă nu arăta că aici a fost începutul luptei pentru libertate; plugul a trecut peste oasele grecilor, si sângele lor nutreste semănăturile; o singură cruce înnegrită de timp e monumentul ce îl arată locuitorii care au fost martori întâmplărilor de atunci. Simbol al păcii, ea uneste sub umbra sa pe turci si pe crestini, care se odihnesc împreună în linistea mortii, marele împăciuitor al patimilor si sfârsit al luptelor omenesti.
Am auzit pe multi condamnând entuziasmul unui istoric, care pune batalionul de la Drăgăsani în aceeasi linie cu batalionul tebenilor, spartiatilor de la Termopile si garda împărătească de la Waterloo. Cu toate acestea sunt de părerea lui: trebuie să facă cineva o comparatie relativă; trebuie să judece că o mică ostire rău armată, străină de tot felul de tactică, si având a se lupta în contra unei multimi de zece ori mai mare, e tot atât de demnă de laudă ca si oastea acelei faimoase batalioane care, în fine, n-au făcut alta decât a muri până la unul, ca si cei de la Drăgăsani.
Grecia le este datoare onoarea întreprinderii; cele din urmă strigări ale lor au miscat muntii Epirului si inima lui Botari si au făcut să nască soldati din fiecare stâncă. Dar oamenii înteleg anevoie si râd bucuros de întreprinderi al cărora sfârsit li se pare himeric: numai spiritul libertătii urmează un punct luminos prin multimea anevointelor: numai el singur inspiră curajul a semăna fără a culege; si acei care mor pentru libertatea unei natiuni sunt demni a trăi în memoria natiunilor.
Putin mai-nainte de valea unde odihnesc jertfele oamenilor, pe marginea unui pod, ne oprirăm la vederea unei jertfe a naturii sau mai bine a întâmplării: acesta era un copil ca de zece ani, născut fără mâini; mila ce el inspira era amestecată de groază: în locul umărului drept avea un deget de forma degetului cel mare al mâinii, si se slujea de dânsul cu o iuteală deosebită. Îi aruncarăm un sfant, care îl luă cu gura; apoi plecându-si putin capul, îl aruncă după deget; întinzând piciorul, apucă pâinea ce îi deterăm si fără cea mai mică greutate o aduse la gură. În pozitia ce avea atunci si după furia cu care musca din pâine, semăna mai mult o fiară sălbatică sau o pasăre carnivoră, decât fiintă cuvân- tătoare. În staturi unde mijloacele iert a avea instituturi pentru asemenea oameni nedreptătiti de natură, acest nenorocit si-ar tine viata învătând vreun mestesug potrivit facultătilor ce îi mai rămân; dar acolo unde se afla, era pericol a muri de foame si de frig, dacă sătenii dimprejur nu ar fi îngrijit de hrana lui.
În aceeasi zi sosirăm la Ocnele-mari, unde fuseserăm primiti si tratati ca niste mari printi, multumită dlui Otteteleseanu, care tine acele ocne si cu care uitasem să spui că veniserăm până acolo. Două zile am întrebuintat a vizita locurile si muntii dimprejur: pe vârful lor se văd două mici schituri: unul făcut de spătarul Mihai Cantacuzino si numit Titireci, spre multumire că în timpul fugii sale în Transilvania, pe la 1677, s-a ascuns câteva zile în acele păduri si a scăpat de satelitii ce Duca-vodă pornise după dânsul, si pentru că luaseră sfârsit nenorocirile familiei sale; iar celălalt schit, mult mai nou, s-a clădit de un călugăr al căruia nume nu l-am găsit.
Ioan Ghica, încântat atât de maniera cât si de frumusetea cămărăsitei, i-a făcut pe ascuns portretul. E de prisos să laud talentul pictorului; vă spui numai că, după ce mi-a arătat portretul, zicându-mi că este femeia cămărasului, pe care o vedeam în tot ceasul, m-am încredintat că amicul meu este un mare politic, un bun matematic, un bun mineralog, în sfârsit că este orice alt afară de pictor.
După aceasta, ca să nu lăsăm nimic nevăzut, ne coborârăm în ocnă, care e de o adâncime ca de 30 stânjeni; se auzise că guvernul avea de gând să ne-o dea drept lăcas, cu prilejul unui complot himeric, si îmi aduc aminte că această idee era atât de întemeiată, încât multi care nu mă văzuseră pe afară se mirau când mă întâlneau, si în mirarea lor aveau un aer care părea a zice: „Ce păcat că nu sunteti acolo!” Asa nu vrurăm să pierdem ocazia de a face cunostinta unei mine atât de tristă pentru cei care o locuiesc si atât de profitabilă pentru dl Otteteleseanu, care o exploată.
După aceasta ne adunarăm în formă de tribunal ca să cercetăm reclamatia unui ciobănas care se plângea că l-a lăsat femeia sa; făcând toate protestatiile de buna sa purtare în timpul unei scurte căsătorii, conchidea zicând că trebuie să se îndatoreze femeia a veni să locuiască cu dânsul. „Dar ce vină îti găseste?” îl întrebarăm. „Nici o vină alta decât că nu mai va si că s-a împlinit sorocul” ¬ „Dar ce soroc?” ¬ „Pentru că, să vedeti d-voastră, noi ne luaserăm cu învoială să trăim împreună doi ani, si, de ne-o plăcea, să mai trăim; acum, pentru că ei nu-i mai place, zice că s-a împlinit sorocu, dar eu stiu bine că mai este o lună, si am făcut cu dânsa cheltuieli de care trebuie să mă despăgubesc.” — „Preotului care v-a cununat spusu-i-ati învoiala?” — „Ba nu, pentru că, să vedeti dv., nu ne-a cununat nici un preot, numai după ce am făcut vorba între noi Ilinca s-a mutat acasă la mine”.
O asemenea demoralizatie sau furialism în mijlocul muntilor si la oameni care n-au nici o idee de Fourier, ne-a făcut să ne gândim mult la starea civilizatiei noastre; dar aceasta nu fu singura distractie ce avurăm acolo. Între micii functionari ce veniră să se închine înaintea dlui O., era unul îmbrăcat boiereste, si după aerul său de mândrie părea a se socoti mai presus decât toti ceilalti; întrebând despre dânsul, aflarăm că se numeste banul Nicolaie, si că mândria lui nu este neîntemeiată, căci este, sau a fost aproape să fie ban mare; împrejurarea urmează astfel: el avea amicitie cu un beilicciu turc; protectorul acestui turc, ajutat de desele revolutii ale saraiului, devenit vizir, si protejatul mare hasnatar; atunci Nicolae al nostru, mergând cu unt si cu miere la Constanti- nopol, rugă pe amicul său să facă ceva pentru dânsul, si acesta îl recomandă bucuros marelui vizir. Nicolae dar se învrednici a săruta poala acelui înalt functionar, care, în consideratia favori- tului său, îl întrebă ce post este mai mare în tară. „Domn”, răspunse Nicolae. „Stiu, zise vizirul, dar domn nu pot să te fac, căci cel de acum este sprijijnit de mai multe puteri; spune-mi însă după domn cine este mai mare la voi?” ¬ „Mitropolitul” ¬ „Mitropolit să fii, bre!” ¬ „Să mă ierti, înăltimea-ta, dar acesta este un rang bisericesc si trebuie să fie cineva călugăr si să treacă prin toate treptele; apoi să fie consacrat de patriarh.” ¬ „Nu strică nimic; trimit eu la patriarh să le facă toate acestea într-o zi.” ¬ „Dar aceasta ar fi împotriva religiei noastre.” ¬ „Spune dar rangul mirenesc cel mai mare.” ¬ „Acest rang este ban.” ¬ „Ei bine: ban să fii!” Atunci porunci de aduseră un caftan de postav rosu cu care îmbrăcă pe Nicolae; apoi îi dete o scrisoare de recomandatie către printul Caragea. Sosind în Bucuresti, N. aduse scrisoarea la printul, care, după citirea ei prin dragoman, îi propuse să-l facă serdar si vătaf de plai, dar el răspunse că nu poate primi nimic mai jos de banie. În zadar i-au dat să înteleagă că aceasta este împotriva legilor tării, că e peste putintă. Nicolae nu se îndupleca. Asa, domnul supărându-se, ordonă să-l aseze într-o cărută de postă, si îl porni la o mănăstire; iar vizirul îi răspunse că recomandatul său este un hain si nemultumitor către Înalta Poartă, pentru care s-a si pedepsit.
Sunt 190 de ani de când, într-o seară de toamnă ploioasă si friguroasă, trei călăreti urmati fiecare de câte o slugă intrau în strâmtoarea acestor stânci: pătrunsi de ploaie până la oase, si sfâsiind cu pintenii coastele obositilor armăsari, ei aruncau în urmă-le căutături speriate, se păreau a fugi de o mare primejdie. Sosind la locul unde este azi mina, o luară în stânga pe muchie si se înfundară în desimea cea mai întunecată a pădurii. „Să ne oprim aici, zise unul dintr-însii care se părea mai în vârstă, caii nu sunt în stare să ne mai ducă, al meu a căzut detot; apoi pe ăst întuneric, necunoscând bine drumurile, poate să cădem în vreo prăpastie.” ¬ „Prea bine, răspunse cel mai june, eu însă nu sunt linistit până nu vom pune piciorul pe hotarul Transilvaniei; îmi e teamă în tot minutul să n-auz umbletul satelitilor lui Duca, dar în sfârsit nu putem face altfel.” Atunci descălecaseră toti si legând caii de copaci se trântiră pe iarbă, cu capetele rezemate de buturugi si înfăsurati în ghebele ce le slujeau de mantale. „E frig aici”, zise cel mai june. „Si căpătâiul meu nu e nicidecum moale”, adăugă cel de al doilea. „Căpătâiul tău, Matei, este mai moale decât acela ce îl avu la Znagov nenorocitul nostru tată ¬ răspunse cel mai mare ¬ si tie, Gheorghe, trebuie să-ti fie mult mai cald decât în temnita lui Gr. Ghica, sau în aceea care ne pregătea câinele de Duca. În adevăr, fratilor, când mă gândesc la relele ce a suferit familia noastră pe nedreptate, îmi vine să crez că este o ursită care goneste neîncetat pe unele familii.” ¬ „Asta poate să fie, zise Matei, dar când vei cerceta mai de aproape, găsesti că unele le pătim pe dreptate; tatăl nostru, care a fost om bun si drept, a făcut tării un rău cum nu putea cel mai mare vrăjmas: i-a dat un domn care a lăsat-o în sapă de lemn; care a intrigat chiar împotriva tată-său si l-a defăimat ca să-l scoată din domnie, si care a plătit făcătorului său de bine cu moarte. Fratele nostru Drăghici mijloci asemenea pentru un alt tâlhar, si plata îi fu tot aceeasi; în sfârsit, nelegiuitul Duca este dator domnia iar unuia din familia noastră, si de aceea noi acum fugim în tări străine si ne ascundem în pustietăti ca niste făcători-de-rele.” În astfel de convorbire petrecură acei trei oameni o noapte tulburată, deschizând urechea la orice zgomot si ascultând cu bătaie de inimă soapta vântului printre frunze.
Încă nu se luminase de ziuă si ei erau călări pe potecile cele mai ascunse ale muntilor. Norocirea îi ajută astă dată si ajunseră la hotar, de unde intrară în Transilvania. După câtva timp, soarta familiei lor si a tării luă o fată zâmbitoare, sub domnia lui Serban II, si spătarul Mihai Cantacozino, ce se întoarse cu fratii săi, zidi schitul Titireci, în locul unde au petrecut noaptea în vremea nevoiei.
După o sedere de două zile într-un loc unde ne aflam foarte bine, si unde am fi putut zăbovi mai mult, plecarăm într-un după-prânz, si petrecând noaptea în orasul Râmnicul-Vâlcea, a doua zi ne pornirăm la mănăstiri, după ce ne luarăm adio de la dl Otteteleseanu, cu care veniserăm până acolo, de la caleasca d-sale, de la dulcetile d-sale, în fine, de la toate bunurile care fac viata materială, pentru care făcuserăm un drum de ocol, ce trebuie să fi obosit pe cititor mai mult decât pe noi.






de Grigore Alexandrescu    10/4/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian