Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Atitudini - Kitsch

„Cuvântul kitsch desemnează atitudinea celui care vrea să placă cu orice pret si unui număr cât mai mare [...] estetica mass-media a devenit inevitabil cea a kitschului; si pe măsură ce mass-media îmbrătisează si ni se înfiltrează în viată, kitschul devine estetica si morala noastră cotidiană.”

Milan Kundera, Discursul de la Ierusalim

De fapt ce este KITSCH-UL?
Este un cuvânt foarte des folosit, dar foarte rar el defineste cu precizie, cu rigoare (as îndrăzni să spun stiintifică) fenomenul. După majoritatea surselor accesibile (desigur, prin internet, asa cum se practică astăzi. Documentarea prin studierea de cărti, enciclopedii, autori si volume vechi si noi la bibliotecă, adică prin metoda clasică de studiu intelectual, este elegantă, validată de stiintă si de savanti, în timp ce studiul rapid, pragmatic, asezat în fata calculatorului de pe birou sau al tabletei la o cafenea dotată cu „wi-fi” este, prin opozitie, metodă „kitsch”) cuvântul este de origine germană.

In „Le Kitsch, entre "mauvais goűt" et subversion”, Camille Mourier et Germain Pluvinage,
Projet final d’étude, Mention Recherche,( http://bureaufaceb.com/recherches/theories/le-kitsch-entre-mauvais-gout-et-subversion/) autorii cred că termenul are origini germane, provenind de la cuvântul „verkitschen”, ceea ce înseamnă „a vinde foarte ieftin”, „a vinde sub pret”, „a da de pomană”, sau de la verbul „kitschen” – „a renova, a revinde obiecte vechi”, sau chiar „a aduna deseuri din stradă”.

In vocabularul curent, (dupa Oxford dictionnary) termenul are semnificatie de „artă, obiect sau proiect considerat a fi de prost gust din cauza unei decoratiuni excesive sau prea sentimental, dar uneori apreciat într-un sens ironic. Lampa din piatră de lavă este un exemplu bizar de kitsch al anilor 60”. Larousse-ul merge poate putin mai departe prin definitia dată : „fals, copie, se spune despre un decor, despre o operă de artă al cărui prost gust, recte evidentă vulgaritate, voită sau nu, plac la unii si dezgustă pe altii”, legând termenul „Kitsch” de vulgaritate. După cum se poate lesne constata, termenul nu prea are blazon nobiliar, fiind peiorativ, as spune chiar de „second-hand” si se referă în primul rând la preferintele „plebei”, „vulgului”, fiind el însusi un fenomen plebeu, vulgar... dar foarte popular.

In această situatie este important să definim termenii, pentru a nu cădea în păcatul confuziei.
Etimologic, cuvântul „plebe” vine din latină: Plebs, plebis, “poporul mărunt si comun al unui oras” (Larousse) sau, după Oxford Dictionnary, „poporul comun din Roma antică, în contrast cu patricienii si mai târziu si cu nobilimea senatorială sau cu ordinul cavalerilor, populatie. In acea vreme, „plebeii” reprezentau proprietarii de pământ între cetătenii Romei antice. Ei nu făceau parte din clasa privilegiată a patricienilor, iar un membru al acestei clase era catalogat drept „plebeu” (plebeus).” Astăzi, termenul este utilizat mai mult peiorativ, cu referire la clasa de mijloc – inferioară si adeseori la o persoană inferioară, comună sau ignorantă.

Cuvântul „plebeu” nu este prea îndepărtat ca sens de cuvântul „vulgar”. Tot cu origine latină, „vulgus” înseamnă : publicul, multimea, multitudinea, masa, comunitatea umană. Vulgarul, populatia, multimea soldatilor, soldatul simplu, armata, trupa. Expresia „vulgo narrare” înseamnă a povesti la toată lumea. A face ceva „in vulgus” înseamnă a face acel lucru în public, în mod public. „Ad vulgum” : în public, în mod deschis, în ochii tuturor. (apud Larousse).

In completarea termenilor de mai sus, cuvântul „popor” (Populus), înseamnă „poporul având aceleasi legi”, populatie, multime, multitudine, locuitori ai unei regiuni, ai unui oras, tară, regiune, poporul roman în opozitie fie cu senatul, fie cu plebeii (Larousse).

Iată trei termeni înruditi (plebs, vulgus, populus) care, cu timpul, au căpătat conotatii negative (primele două) si pozitiv, cel de la treilea. In ziua de azi, „poporul” este format si din intelectuali si din „plebei” si din „vulgari”.

Revenind la „Kitsch”, constatăm că el există ca fenomen încă din vechime, chiar fără să fi fost creat încă termenul care să îl desemneze. „Kitschul” se regăseste, practic, peste tot. Parafrazându-l pe George Lesnea (1902-1979) s-ar putea spune :
„Kitschul e-n toate
E-n cele ce sunt
Si-n cele ce mâine vor râde la soare
E-n pruncul din leagăn
Si-n omul cărunt,
E-n viata ce vesnic nu moare.”

Kitschul este nemuritor si ubicuu, fiind peste tot si nemaicrutând niciun domeniu al artei sau chiar al vietii cotidiene. Azi, în momentul în care ne cuplăm la un post de televiziune, deja ne confruntăm cu el în vestimentatia sumară, dar plină de sclipici a „vedetelor” momentului, în comentariile plate dar sforăitoare, pline de greseli de exprimare, ale „moderatorilor-vedetă” , în limbajul confuz si lemnos al politicienilor invitati sau al comentatorilor întepeniti în proiect. Toate sunt calpe, ieftine, de prost-gust, adică sunt Kitsch ! „Kitschul e-n toate, e-n cele ce sunt” !

Kitschul elitist

Kitschul, la modul general, se vrea expresia frumusetii pure, a unei sensibilităti excesive, chiar zaharisite, vădind un sentimentalism ieftin si se adresează în primul rând „plebei”, „vulgului” si nu elitelor. Si totusi, există – mai ales în vremea din urmă, un fenomen deja mondializat, de promovare a unui kitsch elitist. Desigur, în aceast caz, se schimbă însăsi semantica cuvântului „elită”, el însemnând nu elita culturală sau intelectuală, ci financiară si, în special, elita financiară recentă a proaspetilor îmbogătiti („les nouveaux riches”).

In volumul „La limita vulgaritătii, tratat de mare pudoare” (Philippe Tretiak, Helene Sirven, Nemira, 2009) autorii afirmă „Cand un Philippe Starck îsi desenează colectia de fotolii din plastic intitulată Louis XX, el îsi asumă lipsa de gust si o derută spirituală care explică în întregime reverenta si dispretul lui simultane pentru capetele încoronate. Iar când desenează buturugile, pătrunde în mijlocul kitschului. In fine, când expune în galeriile proprii lampadarele cu picioare – kalasnikov, devine cu bună stiintă vulgar”(p.238).



Iată kitschul legat iremediabil de vulgaritate. Si, dacă la început, kitschul însemna doar ceva ieftin, de mare tiraj, în serie mare, accesibil tuturor, acum kitschul a pătruns si în lumea luxului, în înalta societate, unde a devenit „trendy” (formulare kitsch prin definitie, întrucât toată lumea o foloseste inutil, cel mai des fără să cunoască limba engleză, în timp ce în limba română există expresia similară :„la modă”) să lauzi ce laudă toti, să admiri ce admiră toti, să cazi în extaz în fata puisorilor-giganti sau al căteilor-balon din cauciuc, umflati cu aer, ai lui Jeff Koons. Aceste opere-kitsch au fost expuse până si în palatul din Versailles al lui Louis XIV, unde au creat un ciudat contrast, admirat de unii, detestat de altii.



Coform prezentării de pe pagina de wikipedia, (http://fr.wikipedia.org/wiki/Jeff_Koons) Koons „este unul dintre rarii artisti care au stiut să degajeze esentialul curentelor avangariste ale secolului, în special în pop-art, dar este mai ales un artist care cultivă kitschul foarte apreciat de miliardarii proaspăt îmbogătiti – este artistul favorit al marii finante si al escrocului american Bernard Madoff – dar apreciat mai putin de critică. El reia astfel, transformându-le, figurile culturii americane, Popeye, Hulk, Michel Jackson, [...] Stilul său poate fi calificat de neo-pop.”

Nu cred că este întâmplător faptul că înainte de a deveni artist, Jeff Koons era un trader (negociant) în materii prime la New York. Omul de afaceri din el a descoperit metoda prin care, cu un minim efort intelectual si artistic, se pot face o multime de bani. Procesul de fabricatie (el nu creează, el fabrică) al artei sale este vulgar deoarece preia elemente preexistente, aflate în cultura cea mai simplă ca expresie artistică si, în acelasi timp, kitsch, întrucât produsul finit se adresează unei categorii de oameni cu gusturi plebee. El nu face decât să ducă la perfectiune seriile fotografice colorate al lui Andy Warhol, sau creatiile lui Claes Oldenburg cu „ready-made”-urile (produse de-a gata) sale. Prin reproducerea în ipsos a unor obiecte banale, de uz curent, sau de produse alimentare, el se încadrează perfect în definitia kitschului ca obiect de artă „falsă, copie, [...] o operă de artă al cărui prost gust, recte evidentă vulgaritate, voită sau nu, place la unii si dezgustă pe altii”.



Aceste opere de artă kitsch au fost create pentru a stisface nevoia de exhibitionism a noilor îmbogătiti. Pentru că arta kitsch elitistă este cu precădere exhibitionistă. Este de genul „m’as – tu – vu”, obiectele cerând să fie văzute, admirate – poate în primul rând nu ca opere de artă, ci ca valoare financiară încorporată în ele. De aceea ele sunt, de obicei, de mari dimensiuni, pentru a nu putea fi evitate. Ele trebuie să ocupe spatiul, să îl invadeze si să domine prin imensitate (vezi baloanele imense cu cătei, pui, Mikey Mouse, etc. ale lui Jeff Koons).

Lumea de astăzi este o lume în miscare. Pe cât de repede se poate prăbusi o dinastie, pe atât de repede se îmbogătesc altii. Aproape zilnic apare câte un nou miliardar în China, în Rusia, în India sau chiar si în tările cu vechi traditii precum Statele Unite, Franta ori Germania. Acesti nou-îmbogătiti simt nevoia de-a dreptul fiziologică de a–si expune averea. Ca atare, ei cumpără si expun atât obiecte pretioase, de mare valoare, cât si obiecte vulgare, kitschuri, pe care le alătură primelor fără nicio selectie si discernământ. In atare situatie, chiar si obiectele de mare valoare îsi reduc considerabil impactul, situându-se într-o îngrămădire de obiecte de tip depozit, expuse doar pentru a epata galeria, pentru a orbi privitorii. Operele de artă devin „kitschoase”, sărace în sensuri, vulgare prin aglomerare, prin cantitatea care depăseste limitele unei expuneri artistice. Printre obiectele preferate de noii colectionari, alături de picturi clasice, ouă Fabergé si icoane bizantine, se află artefacte moderne tip Jeff Koons, bomboniere din aur, sau productii naive ca banalele picturi cu castele în ruină pe malul lacului din pădure, unde se adapă cerbii.... O astfel de casă-muzeu este si cea a fostului procuror general al Ucrainei, din care putem reda o serie de fotografii circulând de ceva vreme pe internet.

\ \



Kitschul intimist

In general, acesta este un kitsch domestic, un kitsch cuminte si moralizator. Il găsim în locuintele oamenilor simpli dar demni si obiectele din această categorie combat încălcarea regulilor de bună-cuviintă. Astfel, alături de picturi considerate serioase, cum ar fi portretele la comandă, tablourile cu teme alegorice, istorice ori religioase de mari dimensiuni, etc., au aparut niste tablouri de dimensiuni mai mici (deci mai ieftine), cu umor, moralizatoare, probabil la preturi pe care si proaspăta burghezie a secolelor XVI – XVII, formată din meseriasi si comercianti, putea să si-o permită. Aceste picturi erau probabil destinate pietei, menite să asigure un venit constant artistului, fiind pe placul „vulgului”, al oamenilor simpli care puteau să le cumpere. Pe de altă parte, oricine putea să priceapă mesajul direct al tabloului. Intr-un cuvânt, o pictură pe placul si pe gustul plebei, am putea spune astăzi : un „ kitsch”.

„Atunci când Jacob Burckhardt (1818 – 1897) a publicat „Pictura de gen neerlandeză” (1874), tablouri având ca subiect scene din viata de zi cu zi, cu personaje muncind, distrându-se, mâncând, făcând gesturi banale, erau considerate încă a avea o importantă minoră într-o istorie a artei dominată de portrete, peisaje si lucrări cu teme religioase sau istorice”, scrie Edward Sava, în România Literară (http://www.romlit.ro/czanne_mir_i_pictura_de_gen_neerlandez „). Scenele de gen înfătisau oameni simpli, în situatii cotidiene, pe stradă, din interior sau chiar din taverne. Această denumire (pictură de gen) i-a fost dată ca un fel de „pedeapsă” încă din secolul XVIII pentru că reprezenta o categorie nesemnificativă din punct de vedere artistic, dedicată amuzamentului burghezilor (adică plebei, vulgului). In pictura reprodusă mai jos, David Teniers cel Tânăr prezintă o scenă probabil destul de des întâlnită în acea vreme, în care un tăran bătrân profită de o tânără slujnică pe care o mângâie în grajd, în timp ce sotia sa îl urmăreste din usă. Prin modul de reprezentare ca o caricatură, a tăranului bătrân, tânăra slujnică fiind prezentată ca o fată frumoasă si care nu prea pare de acord cu gestul bătrânului, pictorul se situează clar de partea moralei, a tinerei si împotriva bătrânului vicios care profită de pozitia sa socială si de faptul că el este stăpânul fetei. Pedeapsa pe care o va primi pentru fapta sa imorală se prefigurează prin prezenta sotiei care urmăreste scena din usa grajdului.


Până la finele secolului XIX pictura de gen era considerată a nu avea mare valoare artistică, fiind un gen minor care se adresează oamenilor simpli. Abia dupa această dată, prin trecerea timpului si prin aprecierea tehnicii picturale de înaltă tinută artistică, pictura de gen a fost încadrată într-o categorie mai nobilă a artei, ocupând astăzi un loc important în istoria artei în general si a picturii în special.

Timpul trecând si picturile devenind mai scumpe dar, mai ales, apărând noi tehnici (fotografia) si noi procedee artistice, locul acestor picturi moralizatoare (de sorginte protestantă) a fost luat de alte forme de manifestare artistică mai ieftine si care puteau fi achizitionate cu un efort financiar foarte redus, sau chiar puteau fi realizate în gospodărie. Asa au apărut în bucătăriile gospodinelor „peretarele”. Acest gen de kitsch a pătruns la noi venind dinspre Germania, unde a fost si o metodă de educare a populatiei în respectul fată de părinti, fată de biserică si, mai ales, fată de valoarea muncii. Apoi a devenit o modă, lumea acordând tot mai putină atentie fondului si mai multă atentie formei. Astfel a devenit aproape obligatoriu ca, în fiecare gospodărie care se respectă, să fie afisate astfel de peretare, fără de care gospodina ar fi părut „în afara lumii bune”. Ele s-au răspândit în special în Transilvania si Banat, atât în cadrul populatiei germane cât si în cea maghiară sau română. Iată căteva exemple de peretare :


Această formă de artă naivă a fost extrem de răspândită, practic în toată Europa, însă a dispărut odată cu introducerea fortată a comunismului si a atitudinii anti-mic-burgheze, caracterizată tocmai prin existenta acestor lozinci moralizatoare. Ea a fost înlocuită de celebrii pesti de sticlă, de dantelutele de pe toate rafturile si alte mici artefacte ieftine, destinate să satisfacă nevoia cotidiană de frumos a oamenilor simpli, a “plebei”, a „vulgului”.

Kitschul ca revoltă

Odată cu schimbarea de regim, ne confruntăm cu fenomenul kitsch pe stradă, în reclamele găunoase si supralicitate, în vitrinele pline de blugi de damă moderni, cu talie joasă, care lasă fesele la vedere (indiferent dacă sunt aspectuoase sau gretoase), de pantaloni ai „băietilor-de-băieti”, cu fundul în dreptul genunchilor si cu talia sub nivelul fundului, în tatuajele tot mai impozante si mai atotcuprinzătoare ale tinerilor, la cinema, unde ni se servesc filme siropoase, sau în librăriile pline de romanele Sandrei Brown, s.a.m.d. ... In eseul „La limita vulgaritătii, tratat de mare pudoare” (Philippe Tretiak, Helene Sirven, Nemira, 2009) amintit mai sus, autorii constata că „poate ar trebui să admitem că vulgaritatea este o formă de protectie, o formă de politete, o manieră de a tine la distantă, de a-si ascunde rusinea? O fatadă? O brutalitate născută din jenă? Căci tinerii se tem de emotii, dispretuiesc romantismul la fel cum îl dispretuiesc pe intelectual si tot ce percep drept inaccesibil. Intelectualul îi exasperează atât pe ignorantii de sus cât si pe cei de jos, pe toti incultii. Stie prea mult si e incomprehensibil. Vorbeste în jargon. E o tintă pentru caricaturisti.” (p. 265). Multimea în cauză, formată din tineri si mai putin tineri, se află într-o stare de contradictie permanentă. Pe de o parte, ei se tem de emotii, de romantism dar, pe de altă parte, ei sunt ahtiati după romantă, după sentimentalism (ieftin, la nivelul lor de cultură), admirând filmele siropoase, citind (în cazul fericit în care citesc) romanele de amor. Pe de o parte îi dispretuiesc pe intelectualii pe care nu îi pricep, pe de altă parte îi invidiază pentru usurinta cu care folosesc cuvinte, expresii, concepte dificile. (Memorabilă a fost, în acest sens, afirmatia unui tânăr politician român – nomina odiosa - care, vorbind despre un coleg mai experimentat, a afirmat admirativ că „... În timp ce unii dintre noi spunem numai câteva cuvinte, dânsul editează perfect câteva fraze”). Poate tocmai de aceea ei integrează în limbajul cotidian expresii englezesti, preluate în mare parte din vocabularul internetului, creând un nou limbaj specific lor. Aici avem de-a face cu un kitsch comportamental mai mult decât cu un kitsch ca manifestare artistică. Adeziunea la un curent sau organizatie anti-sistem, se face prin adoptarea unei „ uniforme” care nu face decât să ducă la pierderea identitătii persoanelor care îl compun. Putem vorbi despre curente ca Emo, ori diverse miscări extremiste, neonaziste sau de extremă stânga, black-block-uri, etc., care sunt o chintesentă a kitschului atât în formă cât si în continut. Persoanele care, revoltându-se împotriva societătii cupide si centrată pe bani, se refugiază în massa uniformă a miscării respective, cu un comportament si o atitudine iesite din norma socialmente acceptată (adică din „normalitate”), devin kitsch tocmai prin multiplicarea unui mulaj de grup si topirea lor într-o comunitate „uniformizată”.

Kitschul public (urban)

In paralel cu globalizarea progresivă a pietelor si a produselor aflate într-o reînoire permanentă, kitschul a devenit unul dintre stilurile cele mai răspândite din lume, prin intermediul produselor de larg consum. Termenul de kitsch, între peiorativ si afectiv, „prostul-gust” asumat, reflectă totusi un punct de vedere estetic al unor indivizi adeseori cultivati, occidentalizati. Chiar si istoric, stilul rococo, bulgării de sticlă cu castele pe care cade zăpada când le întorci, ceasurile bavareze cu cuc si dantelutele de pe piesele de mobilier, sunt taxate adeseori drept kitschuri, de obicei cu condescendentă si umor.

Acest gust comun, această notiune de „frumos” cu umor, accesibil tuturor (deci si plebeilor – fără conotatie peiorativă), expus în văzul lumii, a dus la aparitia kitschului ca decor urban, la kitschul public.
Urmare a cresterii bogătiei, a ieftinirii produselor de artă, în orase au apărut o serie de statui decorative, mobilier urban. Rolul lor este să servească atât ca obiecte de artă utile, care mobilează spatiul, cât si ca specimene de frumos accesibil oricui, pe întelesul lumii. Cu alte cuvinte un „frumos” fără ascunzisuri, fără subtilităti, un „frumos” usor de înteles dar care, în acelasi timp, vrea să surprindă cetătenii prin aparitia lor neasteptată în acel loc, în acea postură. Posibilitatea tehnică de dată recentă de a multiplica în orice cantitate, cu costuri reduse, un monument cunoscut, ori o sculptura reusită si cu succes la public, a făcut ca oricare oras să poată comanda asemenea opere menite nu doar a desfăta privirile ci si să creeze posibilităti de joacă pentru copiii care se pot cătăra pe ursii de bronz, pe caii cow-boy-ilor sau se pot aseza pe bancă alături de diverse sculpturi-personaje amuzante.


Se poate discuta dacă acest gen de kitsch este necesar sau nu. Insă astfel se pot crea mici pauze amuzante în monotonia orasului, chiar dacă obiectele expuse nu au o calitate artistică ridicată, fiind adeseori doar niste cópii în bronz, executate în serie mare. Ele sunt utile mai ales în situatia în care vorbim de orase în care blocurile, repetitive si lipsite de fantezie arhitecturală, dau o impresie apăsătoare de tristete. Iar dacă edilul care le comandă ar da dovadă de ceva mai multă fantezie, eventual s-ar lăsa sfătuit de un arhitect talentat, atunci ar putea rezulta niste kitschuri amuzante, care atrag public, creează bună dispozitie si chiar trezesc nevoia de frumos.

Astăzi, sculptorii se întrec în a inventa niste modele (reproductibile în număr mare dar totusi, expuse izolat, pentru a nu crea impresia de ieftin si fără valoare) care să fie atât amuzante, fiind în acelasi timp si realizări tehnice de foarte bună calitate. Le găsim mai ales plimbându-ne prin orasele europene, în special germane, ai căror edili si-au făcut o specialitate în a expune asemenea sculpturi (sau creatii de mobilier urban) cât mai surprinzătoare, cu umor si care să înveselească atmosfera unui oras medieval, de vechimea Aachenului.




Concluzii

Kitschul nu apartine de fapt niciunei categorii de artă: serioasă sau folclor, artă naivă sau academică. El poate fi prezent în oricare dintre acestea. Kitschul nu este de elită sau plebeu, el traversează categoriile si clasele sociale, regăsindu-se, asa cum s-a precizat si la începutul articolului, „în toate cele ce sunt”. Kitschul este un joc, o artă simplă, care se adresează tuturor claselor si categoriilor sociale. Singurul scop pe care kitschul si-l propune este cel de a cultiva plăcerea, sentimentul, romanta si – în final – frumosul si să îl facă accesibil atât celor (foarte) bogati cât si claselor paupere. Începând cu revolutia industrială si, mai ales cu finele de secol XX si început de secol XXI, când posibilitatea de a face cópii după orice a ajuns la îndemâna tuturor, la preturi extrem de reduse, încă regăsim celebri „Davizi” de plastic (reproducerea după David de Michelangelo), frumosi, rosii în obraz, la preturi ridicole, găsim si cópii de picturi celebre, pe care dacă nu ni le putem permite în original, le avem în varianta ieftină, adeseori chiar „mai frumos colorate” decât cele originale. Acum, kitschul desemnează toată această „productie de artă” (artefacte cu pretentie de artă), de ieftin care se dă drept pretios. In această etapă, kitschul este asimilat cu copia, cu imitatia, contrafacerea, seria mare, în opozitie cu unicatul, cu originalul, cu piesa unică. Cine nu îsi permite un original, îl are în copie, imitatie sau contrafacere, la pret redus. Puterea sa de atractie tine de sensibilitatea populară, de foamea de frumos a populatiei (plebe si elite deopotrivă). Dar tot kitsch este si transpunerea gustului „ieftin” la nivel de unicate vândute extrem de scump la cei ce doresc să posede opere de artă. Si dacă ei nu au acces la un “Leonardo da Vinci”, atunci îsi pot cumpăra un „Koons”...

Kitschul este un izvor de “sentimente frumoase” si se poate manifesta prin statuete de plastic, prin flori artificiale care imită la perfectiune florile naturale (doar că, cu timpul se umplu de praf), prin pitici de gradină, dar si prin gigantice păpusi gonflabile ale lui Koons, prin hamburgerii de ipsos ai lui Oldenburg, ori seriile de Marylin ale lui Warhol. Kitschul este prezent, de fapt, în fiecare dintre noi, astâmpărând la nivel individual sau public nevoia noastră de frumos, de romantă si/sau de sentiment, într-o epocă tot mai prozaică, tot mai dezumanizată. Eterna competitie pentru locurile de muncă, pentru bani, pentru supravietuire, lasă tot mai putin loc sentimentului si frumosului, „urâtul” fiind ubicuu si impunându-se fiecăruia dintre noi. Kitschul trezeste nevoia de frumos din om si demonstrează, dacă mai era nevoie, că fiecare dintre noi are nevoie de vis, de o înfrumusetare a realului, care să creeze un “învelis protector” în jurul nostru în fata agresiunii urâtului. De aceea este necesar nu doar kitschul obiectelor individuale frumoase, ci si kitschul urban care poate crea un ambient protector, surprinzător si, mai ales, plăcut ochilor. El constituie un decor atrăgător care, chiar dacă este de suprafată, de ambiantă, ne apără sufletele de agresiunea vietii.

Kitschul poate fi una dintre multiplele căi spre „frumos” si o recunoastere a faptului că, uneori, si umilul peretar poate să deschidă drumul spre un „frumos” mai elevat, fiind un prim pas spre cultura adevărată, spre ARTĂ.






Gheorghe Grun    10/1/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian