Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Omar KHAYYAM - înţelepciune cântătoare

Poet, filozof, matematician, astronom, expert în vin cu toate adevărurile de care vinul ştie, Omar Ibn Ibrahim El Khayyam s-a fost ivit în lumină prin anul 40 (cu aproximaţie) din mileniul al doilea.
Peste aproape o mie de ani, poetul român Marin Sorescu, „aproxima” şi el propria-i venire pe lume aşa cum ar fi să fie „atestată” de arheologii care prin anul patru mii „vor descoperi pe teritoriul trupului său un vas le lut în formă de inimă”, şi ar ajunge să ateste că „ar fi trăit pe la mijlocul secolului al douăzecilea, cu aproximaţie”…
Cu aproximaţie aşadar, în prima jumătate a veacului al XI-lea, în provincia persană Kharosan – Iranul de astăzi –, la Nishapor, în timpul dinastiei Seldjukizilor, s-a născut Omar Khayyam.
Nishaporul rivaliza pe atunci în magnificenţă cu Bagdadul şi Cairo.
Istoria păstrătoare de istorii despre oamenii care şi-au înscris în miez de lumină urmă de trecere (printre atâtea urme-umbre sinonime cu urâtul, cu păcatul şi cu crima, toate relele drapate în eroism, glorie, vitejie), păstrează numele lui Omar Khayyam printre marii poeţi ai lumii, celebritatea şi modernismul operei sale înfruntând oceanul de uitare care va fi transformat în pulberi atâtea glorii efemere.
Despre anii de formare intelectuală ai poetului filosof, ne-au lăsat mărturie doi dintre contemporanii săi, colegi la celebrul Colegiu Medreseh de la Nishapor, la rândul lor personalităţi de marcă în analele tării, deşi, fiecare altfel celebru: Abdul Kasem (devenit prim-ministru, căruia regele Alp Arslan i-a conferit titlul de Nezam-el-Mulk – Ordonator al Imperiului, cea mai înaltă personalitate politică a imperiului seldjukid) şi, Hassan Sebah devenit (din invidie oarbă duşmanul de temut al fostului său camarad ajuns prim-ministru) asasin redutabil, şeful unei bande de fanatici, ucigaşi fără simbrie, care au „îmbogăţit” limbajul omenirii cu un termen nou - „hasasinii” .
Oare deloc întâmplător termenul „asasin” derivă chiar de la numele Hassan Sebah?
Dacă acesta avea să-şi sfârşească zilele în fortăreaţa Alamu, în 1124, bandele de hasasini retraşi în munţi, acele „cuiburi de vulturi”, au terorizat mai bine de un secol şi jumătate popoarele islamului şi creştinătăţii în numele credinţei, desigur – pretextul „passe-partout” din toate timpurile în care violenţa şi crima se drapează în sacralitate.
Mai spune legenda că şahul însuşi a pornit cu o puternică oaste să-l captureze pe Hasan Sebah şi că, în chiar prima noapte „de campanie”, în cortul său straşnic păzit, pe perna unde-şi odihnea regalul cap, a găsit în zori un bileţel prins într-un paloş de toată frumuseţea… Se scria în dulcele răvaş: „Dacă aş fi vrut să te ucid…. Pleacă!”. Şi şahul dus a fost.
În jocul de-a moartea cu jocul de-a viaţa ultimul cuvânt nu-l prea are aceasta din urmă.
Tot ce poate face omul muritor este să mai amâne puţin încheierea partidei…

Timp de douăzeci de ani cât a fost ordonator al imperiului, Nezam-el-Mulk a desăvârşit organizarea militară şi administrativă a imperiului, a micşorat drastic impozitele (Unde eşti tu, Nezam-el-Mulk, să-i împarţi în două cete pe-ai noştri făcători de legi şi biruri sub care ne-au vârât cu de-a sila uitând să ne mai dea şi foc!...), a construit caravanseraiuri elegante, moschei, şcoli în care învăţământul era gratuit, elevii şi dascălii având locuinţă şi masă asigurate (şi iar suntem tentaţi să clamăm în deşertul „Instrucţios” care ne este realitate cotidiană : Unde eşti tu, Nezam-el-Mulk de România, ca punând mâna pe-ai noştri…!), a dus artele şi ştiinţele la o înflorire fără precedent.
Omar Khayyam s-a fost dus şi el la Nezam-el-Mulk să-l întrebe de… sănătate.
Atotputernicul om politic şi-a întrebat fostul coleg cu ce-i poate fi de ajutor.
Să facem un exerciţiu de imaginaţie şi să aproximăm dialogul dintre cei doi:
- Ce vrei să-ţi dau?
- Bogăţie.
- Cât?
- Vreme cât să fiu, ar fi răspuns surâzând marele savant, jucătorul de şah Khayyam, ştiind că şi-a pus adversarul în încurcătură…
Dar nici Nezam-el-Mulk nu era un jucător oarecare. A înţeles perfect că pe Omar Khayyam nu bogăţia materială îl preocupa ci una cu mult mai de preţ, pe care nimeni n-ar putea să o fure vreodată decât adăugându-i o nouă strălucire cu fiecare „împrumut” – liniştea necesară creaţiei, studiului.
O pensie anuală decentă (în nici un caz exorbitantă) i-a fost prea îndeajuns poetului - om de ştiinţă, ca la adăpostul grijii pentru ziua de mâine să se poată dedica în întregime studiului matematicii, astronomiei, creaţiei lirice – celebrele sale rubaiate – cu o bucurie a sufletului căruia nimic din ce era omenesc nu i-a rămas străin.
Se spune (chiar el o spune cu seninătate!) că-i plăcea vinul.
Ei, şi? Nu toţi închinătorii la vin ar putea zice:

„Când mi se spune: Khayyam, nu mai bea,
Eu doar atât răspund: - Când beau
Aud ce-mi şoptesc rozele, laleaua
Şi liliacu-n ram când se desface.
Aud chiar şi ce-mi spune draga mea când tace.”

Omar Khayyam a fost directorul Observatorului Astronomic din Merv, vechea capitală a Karosanului, oraş care împreună cu Samarkandul şi Buhara (oraşul lui Avicena – enciclopedistul arab) reprezenta centrul ştiinţific mondial din acea vreme.
Lui i se datorează reformarea calendarului musulman „mai exact decât cel gregorian realizat cu cinci secole mai târziu”, cum aprecia Pierre Salet, astronom titular al Observatorului din Paris, în studiul publicat în 1927- „Omar Khayyam, savant şi filozof”.
Biblioteca Naţională din Paris păstrează manuscrisul „Grădina inimilor” tratat filosofic de O. Khayyam; British Museum – manuscrisul „Despre fiinţă” iar Biblioteca din Leyda studiul „Asupra unor dificultăţi ale definiţiilor lui Euclid”.
Tot lui Khayyam i se datorează primul studiu sistematic al ecuaţiilor de gradul III.
Dar noi, cei care ştim despre astronomie c-ar fi ceva cu stele, lună şi soare, tot la poetul Khayyam căutăm explicaţii pentru marile noastre necunoscute care ţin de tăcerea aştrilor.
Şi el, generos, ne spune pe înţelesul nostru:

„Dacă ziua de mâine-ţi rămâne neştiută,
Umple-ţi de stele gândul şi sufletul măcar
Bând vin sub lună; mâine această visătoare
Poate că-n drumul lumii te-o căuta-n zadar”.

Ar mai fi de spus că pe vremea aceea, fiecărui poet (dintre cei mari) i se dădea un supranume:
Firdusi – celestul, paradisiacul; Saadi – preafericitul, prealuminatul; Hafiz – conservatorul, făcătorul celor mai multe poeme; Khayyam – făcătorul de corturi. (Era de meseria pe care tatăl poetului o avusese şi, căruia fiul îi aducea astfel un omagiu, transformându-i numele meşteşugului în renume).
Opera poetică a lui Khayyam cuprinde un număr de catrene (rubaiate) asupra căruia cercetătorii nu s-au pus încă de acord.
Ceea ce se ştie sigur este că rubaiatele sale au fost transmise oral din generaţie în generaţie peste şapte secole, păstrându-şi nealterat miezul fierbinte de înţelepciune şi frumuseţe deşi, cu fiecare generaţie, numărul lor a tot crescut, ca şi cum posteritatea a vrut ca, omagiindu-şi poetul, să-l păstreze în perpetuă contemporaneitate.
Nu există iubitor de poezie din lumea ca un mozaic de graiuri de pre pământul oamenilor care să nu păstreze în memorie, ca pe un giuvaer de preţ, măcar un catren de-al lui Khayyam.
Omar Khayyam este pentru cititorul de poezie simbolul desăvârşit al parfumului rozelor de mai, al ulciorului de lut (neapărat plin cu vin rubiniu), al îmbătătorului carpe diem, nu ca rătăcire a sufletului ci, dimpotrivă, ca înnobilare a lui în scurtul răgaz care ne-a fost lăsat între „venire” şi „plecare”.
„Venirea mea n-aduse nici un adaos lumii
Plecarea n-o să-i sfarme rotundul şi splendoarea,
Şi nimeni nu-i să-mi spună adâncul tâlc al humii:
Ce rost avu venirea şi-apoi ce sens plecarea?”

Care să fie misterul care a asigurat trăinicie acestei opere în faţa căreia timpul se înclină? Nici un mister. Doar claritatea, simplitatea, eliminarea extravaganţelor stilistice, laconismul, reducerea la esenţă a ideii. Doar rareori, cu mare fineţe, poetul strecoară jocul de cuvinte pentru o şi mai atentă şlefuire a versului încărcat de simboluri:

„Bahram vâna pe-aici măgari sălbateci
Şi pletele îi fluturau în vânt
Azi doarme sub movila de pământ
Şi pasc pe-al său mormânt măgari sălbateci”.

Numele propriu Bahram este echivalent în dialectul sasanid cu substantivul comun „gur” – mormânt; măgar sălbatec.
Deci… între viteazul vânător Bahram şi măgar, bornă şi liman – mormântul…
Nu rareori Khayyam reuneşte cele patru elemente – apă, foc, vânt, pământ – într-un singur rubaiat care să închidă în el amarul tot al omului „care ştie” că este pieritor.

„Ce-mi tot vorbiţi de cele patru elemente
De simţurile cinci – gărzi vigilente!
Nu vreau să ştiu, vreau numai vin şi cânt
Să uit că-s trecător pe-acest pământ”.

Temele sale (ce teme! leitmotive diafane, grele de sensuri, dulci ca surâsul, amare ca lacrima care nu ştie să cadă, simple ca lumina zilei, adânci ca noaptea fără stele!) ar putea fi grupate totuşi. Cu ce să-ncepem?
- Cu ştiinţele şi savanţii:

„Cei mai de seamă înţelepţi, savanţii,
Adevărate torţe vremii lor,
S-au perindat prin bezna lumilor,
Au bâiguit câteva fraze făcând neînţelesul mai cumplit
Apoi au aţipit”.

…Altfel spus (mulţumesc încă o dată, Marin Sorescu!) s-au dus „să moară puţin” sau, după Blaga citire, cu lumina lor au mai sporit un pic a lumii taină…

- Cea de a doua temă – umbra şi lumina:

„Sufletul vinului, Doamne, ce uşor!
Olari, neteziţi bine lutul ulcioarelor
Drept floare să-i alegeţi un crin galben de munte
Ca sufletu-i de boare în sufletu-mi să cânte”.

Vinul, şi iubirea, şi implacabila trecere a timpului peste om:

„Întâi de toate draga mea, dă-mi vin
Ca pentru frumuseţea ta să-nchin.
Zâmbeşti? E bine. Gândul meu nătâng
Mă-ndeamnă ca, privindu-te, să plâng”.

*
“Aduceţi vin, mi-e tristă inima!
Iubirea mă îmbată cu veninul.
Sătul sunt de minciuni, să curgă vinul!
Repede! Sunt bătrân deja...”

Altă temă - Umbra şi lutul:

„Nufărul alb ce tremură pe apă,
Din lutul negru, care-a fost cândva
O preafrumoasă fată, se adapă.
Să treci uşor pe mal cu umbra ta.

Cât de subtilă această strecurare de umbră peste… umbră!
…Şi lutul – tipar, alcătuire de trup omenesc:

„Trecând într-o zi din întâmplare
Prin atelierul unui meşter de oale,
Am auzit deodată un glas lin, şoptitor:
Hai să-l rugăm pe acest trecător
Să ne vorbească despre olarii care-am fost, de vremea lor…”

Religia, altă temă des prezentă la acest savant familiar stelelor din cerul mereu tăcut…

„Nu m-am rugat la ceruri niciodată,
Am fost precum am fost: şi bun, şi rău.
De-o fi în cer iertare, judecată,
Totuna mi-e. Sincer am fost mereu.”

*
„Între bine şi rău e-o luptă nesfârşită;
Cerul nu se-ngrijeşte de patimi omeneşti.
Nu-i mulţumi, nu blestema:
Amarul, bucuria, nu sunt problema sa”.

Ce i-ar rămâne de făcut omului venit pe lume fără s-o ceară, plecat din ea fără să vrea! Resemnarea?! Poate doar acceptarea condiţiei sale de muritor cu un ridicat din umeri întru neputinţa de a înfrunta imposibilul, destinul …

„N-am cerut să mă nasc, accept fără revoltă
Tot ce în viaţă mi-a fost scris.
Ştiu, voi pleca-ntr-o zi. Nimeni nu-mi spune
Ce-a însemnat, în fond, acest permis.”

Şi totuşi, „permisul” care i-a fost acordat lui Omar Khayyam, ne îngăduie nouă, «contemporanii» săi întru iubire de poezie, să pricepem că, dacă de răspunsuri la marile dileme nu vom avea parte, ne rămâne măcar întreg dreptul de a pune întrebări universului mereu mut, mereu indiferent, mereu de nepătruns, şi aceasta nu-i deloc puţin lucru.
Rubaiatele lui Omar Khayyam au început să pătrundă în Europa sporadic, în prima jumătate a secolului al şaptesprezecelea prin lucrarea savantului orientalist Thomas Hyde, Veterum persarum religio; în Germania prin Friedrich Ruckert (începutul secolului al nouăsprezecelea); în Franţa, prin Garcin de Tassy (a doua jumătate a secolului al nouăsprezecelea).
Dar adevărata intrare în circuitul limbilor europene a rubaiatelor s-a făcut prin apariţia în limba engleză a 75 dintre acestea – „Rubaiyat of Omer Khayyam into english verse, by Edward Fitzgerald”, într-un tiraj de 250 de exemplare, în anul 1859, cu o prefaţă semnată de eruditul orientalist Byles Cowell, preşedinte al Colegiului sanscrit din Londra.
În 1867, la Imprimeria Imperială din Paris, apărea „Les quatrains d’Omar Khayyam” traduse de J. B. Nicolas, fostul „drogman” – consul la Ambasada Franţei în Persia; volum care cuprinde 464 de catrene.
Au mai tradus de asemenea: Charles Grolleau, Sedillot, Renan, Th. Gautier, D. Doncourt, Claude Anet, Ali No Rouze, François Toussaint, Pierre Salet, Armand Robin etc.
În limba română, traduceri din Omar Khayyam încep să apară în secolul al douăzecilea: Al. T. Stamatiad, Ş. Cioculescu, Al.Philippide, George Popa şi, o mulţime de alţi traducători toţi bărbaţi (să aibă vreo legătură setea lor de poezie cu ulciorul de vin ?), dar cum fiecare regulă trebuie să aibă şi excepţii, în 1996 apărea la editura Helicon din Timişoara ediţia I a rubaiatelor în variantă română şi franceză semnate Paula Romanescu, având ca suport traducerea în proză a acestora făcută de Al. T. Stamatiad care, la rândul lui a folosit ediţia în limba franceză, tot în proză, de François Toussaint, Paris, 1924.
Dificultatea cea mare pentru cel care se încumetă să adapteze rubaiatele lui Omar Khayyam într-o altă limbă, constă în încercarea de cuprindere în puţine cuvinte a imensei bogăţii de sensuri din scrierea originală.
Dar cum chiar în limba lui Omar Khayyam există mai multe variante ale aceluiaşi catren (rezultat al adăugirilor făcute de-a lungul secolelor de diverşi culegători de poezie de pe vremea când s-ar fi încercat intrarea în uitare a cântului acestui mare închinător la «in vino veritas» care nu rima deloc cu legile înscrise în Coran), fiecare nou traducător are material destul din care să aleagă. Abia de la acest punct începe munca migăloasă a potrivitorului de cuvinte, echivalentă cu încercarea absurdă şi mereu repetată a scoicii de a închide într-o perlă nemărginirea – imensa cochilie a universului.

Foarte mândru de raţiunea sa, omul este constrâns să admită, chiar prin raţiune, că fiinţa umană, raportată la univers, are consistenţa firului de praf.
Ei, da, ni s-ar răspunde, dar atomul? Şi el este infim. Dar fuziunea?… Fuziunea cea mai puternică, indestructibilă, este cea a gândului omenesc topit în fluviul de simţire sufletească al lumii niciodată pieritoare, în care numai omu-i pieritor. Ici-colo, pe malurile acestui fluviu – borne înalte care poartă nume de om.
Omar Khayyam este o astfel de bornă.
Khayyam, cel care a cusut cort filosofiei, altfel spus, care i-a oferit filosofiei adăpost în chiar inima sa, ne-a ajutat şi ne ajută şi pe noi, raţionali cu inima, să învăţăm să ne punem întrebări până când printr-o oglindă magică („djeu”= răsfrângere, geam, rege) vom ajunge, de nu la soare, măcar la stelele din noi...
Oare marele rege Djemshid - „Regele Soare” al Persiei (nu Ludovic al XIV-lea despre care pe vremea lui Khayyam timpul nu auzise încă!), fondatorul oraşului Persepolis, să fi dat chiar fără rost „dezlegare” la vinul cel dezlegător de adevăruri?
Şi Omar Khayyam i-a tradus pe înţelesul tuturor „înţeleapta lege”:

„Bea vin, în el găsi-vei viaţă fără moarte,
Eterna tinereţe din nou ţi-o va reda,
Divinul timp al rozei şi-al inimii curate.
Trăieşte-ţi clipa dată, căci clipă-i viaţa ta.”

Dacă-i aşa, să însemnăm în felul nostru cu lumină clipa care ne-a fost dată şi să probăm că „venirea noastră” va fi adus un cât de mărunt adaos lumii…
Despre Omar Khayyam lumea va tot auzi cu siguranţă, cât va fi viaţă pre pământ.
Când am început a-i adapta în felul meu rubaiatele, de ce mi s-o fi părut că poetul mi-a spus „Să-ţi pot vorbi am traversat oceanul tăcerii ...», lăsându-mi
întreg greul drumului de întoarcere spre voi, cei din prezentul care ne este dat.
Şi-am prins să vă spun ceea ce poate ştiaţi deja.
Asta e tot.
Dacă aflaţi voi ceva mai mult, daţi-mi de veste.
Repede, timpul nu prea ştie să fie răbdător!





Khayyam mi-a spus:
Khâyyam me dit:

Să-ţi pot vorbi am traversat oceanul
Tăcerii ce de veacuri ne desparte,
De dragul tău am transformat în carte,
În vas de lut şi în vin dulce amarul.

Pour te parler je franchis l’océan
De grands silences, qui sépare nos cieux,
Je me changeai en livre pour tes yeux,
En cruche en terre, en bon vin doux amer.



Şi i-am răspuns :

Vorbeşte-mi de un alt soi de beţie,
De un ulcior de lună, de-o taină de-nţeles;
Să nu mi se mai pară că-s strugur necules
Uitat în vie...

Je lui ai répondu :

Parle-moi d’une ivresse inouďe ou d’un signe
En forme de cruche en eau de lune couleur de doux chagrin
Pour ne plus me sentir fragile grappe de raisin
Oubliée dans la vigne...



***
Aşa mi-a spus şi, vremea a venit
Să vi-l prezint cum pot la rândul meu :
Îi era verbul cânt nepreţuit
Eu doar încerc să-ngân un cânt de zeu.

C’est ce qu’il m’a dit et, le temps est venu
Que je vous le présente ŕ ma maničre :
Son verbe était un chant qu’on n’entend plus
Je ne fais que noircir sa lumičre.


***




1.
Fiindcă orice viaţă sfârşeşte cu moarte,
Fiindcă orice viaţă suferinţă este,
De ce-ncrâncenarea de-a dura palate?
Sufletul? Ei, asta e altă poveste...

Si toute vie sur terre finit par la mort,
Si toute existence suppose la souffrance,
Pourquoi trop tarder sur ce pauvre bord ?
L’âme est immortelle ? Le corps s’en balance...


2.
Să calci uşor când treci prin iarbă-n zori.
În rouă-s lacrimile ce s-au strâns
Din ochii celor duşi făr’ a fi plâns
Şi care azi s-au preschimbat în flori.

Marche doucement dans l’herbe sous la rosée
Quand s’ouvre la tulipe rouge de l’aurore.
De chaque petit brin se lčve un cri muet
De ceux qui s’en allčrent, l’âge en fleur.

3.
Parfumuri, ochi frumoşi, vin, buze rubinii –
Doar jucării în timp, doar jucării...
Singurătăţi, amar, lacrimă, ură –
Doar praf în voia timpului, ţărână...

Parfums, beaux yeux, douces lčvres, vin et chants –
Des jouets, des jouets dans le temps...
Solitude, chagrin, déchirure, larmes, pričres –
Poussičre dans le temps, poussičre...

4.
Khayyâm, fii fericit când vinul te îmbată,
Fericit când în vis îţi pare c-ai murit,
Fericit când te-mbie un chip frumos de fată,
Căci moartea şi iubirea sunt semn de infinit.

Khayyâm, soit heureux quand le bon vin t’enivre,
Si, en ręvant, tu te crois d’outre-bord,
Heureux si tu caresses une fille aux cheveux d’or,
Car la mort et l’amour du chagrin nous délivrent.


5.
Fii mulţumit să ştii că totul e mister:
Viaţa, soarta, moartea – cum pre pământ şi-n cer...
Surâde marii taine ca şi cum
Puţin îţi pasă de-ai muri acum.

Sois heureux de savoir que tout n’est que mystčre :
La vie, le sort, la mort – comme au ciel sur la terre...
Souris devant ce grand rien comme si
Tu t’en moquais de mourir aujourd’hui.

6.
Când briza dimineţii şi aurora pală
Mângâie trandafirul petală cu petală
Ferice de acela care vrăjit se lasă
Privind cum doarme-alături o fată mlădioasă.

Quand la brise du matin au lever de l’aurore
Caresse la rose qui ouvre sa corolle,
Heureux celui qui voit auprčs de lui
Dormir en souriant une belle jeune fille ...

7
Cei mai de seamă înţelepţi, savanţii
- Adevărate torţe vremii lor -
S-au perindat prin bezna lumilor,
Ceva despre-un neînţeles au bâiguit,
Apoi au aţipit...

Les sages les plus illustres, les savants,
Flambeaux de leurs époques, ont traversé le temps
En ajoutant quelques mots bien choisis
Aux grands malentendus, puis se sont endormis...



8.
Sunt unii care beau? Ce-ţi pasă ţie?
Defectele nu ţi le vezi de nas?
Lasă-i în pace, nici nu ştii că vinul
E singurul refugiu care le-a mai rămas!

Y a-t-il de ceux qui boivent? Toi, tu les blames?
Et, tes péchés, qui te les jugera ?
Laisse-les en paix; tu ne sais pas
Que le vin reste le salut de leur âme.

9.
Dervişule, dezbracă acestă haina scumpă
De care nu ştiai când te-ai născut !
Mantia sărăciei te prinde bine încă,
Lumea va spune : Îl ştim, e-acel…necunoscut.

Derviche, pourquoi porter cet habit épatant ?
Pauvre depuis toujours, le luxe ne te va plus;
Les haillons de misčre te vont parfaitement ;
Le monde dira : Ah, oui, c’est ce pauvre inconnu...

10.
Dacă ziua de mâine-ţi rămâne neştiută,
Umple-ţi de stele gândul şi sufletul măcar ;
Bea vin sub lună! Mâine această visătoare
Poate că-n drumul lumii te-o căuta-n zadar.

Puisque tu ne connais le chant des landemains,
Remplis d’étoiles ton âme, oublie haine et rancune,
Bois du vin, chante doucement enivré sous la lune,
Car demain cette ręveuse te cherchera en vain.


11.
Cel ce-a gustat din fructul gândului de lumină
Va păstra în privire un surâs amărui
Ştiind că lungul şir de zile ce-or să vină
Seamănă cu prezentul, cu ziua cea dintâi.

Celui qui a goűté le fruit de la raison pure
Gardera ŕ jamais dans ses yeux un sourire
D’amertume car il sait que les jours ŕ venir
Ressemblent aux jours passés, au tout premier jour.

12.
Cădea-vom într-o zi pe drumul dragostei
Şi soarta sub picior ne va strivi...
Dă-mi gura ta, frumoaso, cupă mândră,
Până nu-s praf în drum, până nu-s umbră...

Un jour ou l’autre nous, sur la voie de l’amour,
On va tomber et le destin éteindra la lumičre…
Donne-moi ta bouche, ma belle, ma coupe d’azur,
Avant que je ne sois ombre et poussičre...

13.
Zorile mi-au umput de roze cupa seninului,
Privighetoarea tace, parfumul vinului
E tot mai diafan... Cum de pot unii să se lase
Robiţi de vise de mărire! O, părul tău, iubito, ce mătase...


L’aurore remplit de roses la coupe du ciel, le chant
Du rossignol s’endort, le vin est plus léger.
Dire qu’il y a des fous qui ręvent de gloire, d’argent...
Ô, tes cheveux de soie, ma bien aimée...


14.
Atâta graţie, atâta fericire
La începutul poveştii noastre de iubire !
De ce acum, frumoaso, unica vrere-a ta
E să-mi frângi inima?

Tant de tendresse, tant de bonheur
Ŕ l’aube claire de notre amour !
Pourquoi maintenant, nuit et jour
Ma belle, déchires-tu mon cśur ?


15.
Palatul mândrului sultan Bahram*
Ajuns-a adăpost pentru gazele.
Leii ce dau târcoale ştiu de-acele
Jocuri şi cântece din vremi d’antan?


Le beau palais du grand sultan Bahram*
Est devenu taničre des bętes sauvages.
Les lions qui y rodent ignorent le temps
Des rires, des jeux et des chants du bel âge.

____________________________________________________________________________________
* Bahram Gur (420-430) rege persan din dinastia Sasanizilor/ roi persan de la dynastie des Sassanides.


16.
Macul are culoarea sângelui
Vărsat pe câmp de un viteaz uitat
Iar albăstreaua-i cerul din ochii lui
De-adolescent cu zâmbet înstelat.

Le coquelicot a la couleur du feu
De sang versé dans l’herbe par un roi oublié ;
Le bleuet est le ciel de ses yeux
D’adolescent au sourire étoilé.


17
Gloriei lui Kai-Kobad*, puterii lui Kai-Kaus,*
Splendorii din Khorasan**, le prefer cupa de vin.
Mult mai fericit e omul cel de dragoste răpus
Decât cel care se crede pe lume stăpân deplin.

Ŕ la gloire de Kaď-Kobad, au pouvoir de Kaď-Kaus,
Aux trésors de Khorasân, je préfčre ma coupe de vin.
Plus heureux l’homme qui soupire d’amour le coeur en peine
Que les grands de cette terre qui se croient ętre eternels.

_____________________________________________________________

*Kai-Kobad, Kai-Kaus – regi legendari din dinastia Kaďanienilor / rois légendaires de la dynastie des Kaďaniens.

**Khorasân- provincie foarte bogată din N-E Persiei / riche province du N-E de la Perse


18
Nu-mi amintesc când am venit pe lume ;
Când voi pleca, n-am ştire nici atât.
Să bem şi să iubim uitând că-n viaţă
N-om şti nicicând ce nicicând n-am ştiut.


Le jour de ma naissance ? Je n’en sais rien ;
Celui de ma mort, je ne le connais non plus.
Enivrons-nous d’amour, de vin, pour oublier
Qu’on ne saura jamais ce qu’on n’a jamais su.


19
Sufletul vinului, Doamne, ce uşor !
Olari, neteziţi bine lutul ulcioarelor,
Drept cupă să-mi alegeţi un crin galben de munte
Ca sufletu-i de boare în sufletu-mi să cânte.

L’âme du vin, Seigneur, combien légčre !
Caressez doucement les cruches, ô, potiers !
Pour la coupe choisissez une rose jaune des champs
Et que son âme devienne dans la mienne chant.


20
Cum trece viaţa – caravană grăbită...
Opreşte, călăreţ, să-i dai iubirii rând!
Nu plânge, preafrumoasa mea iubită:
Noaptea cădea-va sigur prea curând...

La vie s’en va– caravane pressée...
Arręte, voyageur, l’amour est lŕ !
Donne-moi du vin, ma belle, ne pleure pas
Car la nuit va trop bientôt tomber...


21
O inimă care nu ştie să se îmbete de iubire
Cum ar putea măcar s-admire
Aurul lunii-n albastrul serii,
Jarul de soare în crugul verii ?

Un cśur qui ne sait pas aimer,
Qui ne s’enivre pas d’amour,
Comment pourrait-il admirer
L’or de la lune dans les cieux
Et l’éclat du soleil des jours ?


22.
Câţi spini va trebui să-nduri, te-ai întrebat,
Ca să culegi o roză? Cât chin n-a îndurat
Ŕst pieptene în mâna care-l făcu? Dar iată
Cum trece-acum prin plete moi de fată...


Pour une rose il te faut affronter les épines?
Ce peigne en bois, en connais-tu la peine
Qu’il subit de la main qui le fit ?
Mais le voilŕ caresser les cheveux d’une jeune fille.


23
Aduceţi vin, mi-e tristă inima!
Iubirea mă îmbată cu veninul.
Sătul sunt de minciuni, să curgă vinul!
Repede! Sunt bătrân deja...

Donnez-moi du vin car le chagrin m’enivre,
L’amour amer m’abreuve de ses feux.
Que le vin du poison des mensonges m’en délivre.
Vite, donnez-moi du vin, je suis déjŕ vieux...



24
Khayyâm, alungă-ţi întristarea
De-a fi greşit ades. Ei, şi ?
Când pe pământ nu vei mai fi
Te-aşteaptă ori neantul, ori iertarea.

Khayyâm, arręte de souffrir
D’avoir souvent péché ! Vaut mieux en rire.
Aprčs la mort tout ce que nous attend
Est le salut ou le néant.


25
De-mi preamăriţi aleasa bucurie
La care numai cei aleşi ajung,
Vă voi răspunde : vin bun să-mi daţi mie,
Nu promisiuni! O, apele tot curg...


Si l’on me vente le bonheur de lŕ-haut
Que l’on réserve aux simples et aux élus,
Je répondrai que le vin bu
Vaut mieux que toute promesse des cieux.


26
Doamne, pe drumul vieţii ai pus capcane mii
Şi-ai poruncit : - Vai celor ce nu le-or ocoli !
Nimic nu se întâmplă fără de voia Ta,
Eu nu-mi vedeam păcatul, Tu mi-l ştiai deja...


Tant de pičges sur le chemin de la vie, o, Seigneur,
Et tant de commandements : Ŕ ceux qui tombent, malheur !
Mais tout ce qui nous arrive c’est par Votre volonté.
Je ne vois pas ma faute, Vous me la connaissiez...


27
Savanţii nu-ţi pot da a vieţii cheie
Cum pot s-o facă ochii de femeie.
Bea vin şi-ascultă vraja cântului,
Ca mâine vei fi dat pământului.

Les sages ne peuvent pas nous donner
Le bonheur dont la femme a la clé...
Enivrons-nous de vin, d’amour, de chant,
Avant d’atteindre le bout du néant.


28
O ceaşcă răsturnată pare bolta cerească
Sub care înţelepţii ajung să rătăcească.
Eu am pe draga mea şi dorul,
Paharul şi ulciorul.


La voűte des cieux est une coupe renversée
Sous laquelle les savants ne font que s’égarer.
Moi, j’ai ma bien aimée, son doux amour amer,
La cruche et le verre.

29
Prin lumea-n care treci nu-ţi fă prieteni mii ;
Iubirea să nu-ţi fie stăpân, să-ţi fie cânt;
Când ţi se-ntide-o mână, s-o strângi nu te grăbi,
Aceeaşi mână, poate, te va lovi curând.

Choisis bien dans la vie les chemins de l’ amitié;
Que l’amour ne soit pas ton maître, mais ton chant !
Quand on te tend une main, prend-la méfiamment :
Bientôt cette main-lŕ pourra bien te frapper.

30
N-ai teamă de ce-o fi să fie mâine,
Ce trebuie să vină, vine.
Lasă-te-n voia-nscrisului destin !
Amin !

Ne t’en fais pas du chant des lendemains,
Ce qu’il faut advenir vient.
Laisse-toi au gré du destin qui s’enfile !
Ainsi soit-il !


31
Priveşte râul – curgere senină
Sub lună ! Nu vezi ? Eşti în Paradis !
Ce mai aştepţi ? Du-te s-o cauţi
Pe fata cu priviri de vis !

Regarde la rivičre sous la lune ;
Le Paradis est lŕ, dans ton chemin.
Ne reste pas seul, vas vite chercher la belle
Aux yeux divins !


32
Siguranţă, îndoială, minciună, adevăr –
Cuvinte goale, baloane albastre
Dar aceste baloane au consistenţa-ntreagă
A existenţei noastre.

Doute ou certitude, mensonge ou vérité –
Ballons d’écume bleus et mots sans consistance
Mais ces ballons terribles et sacrés
Ont la valeur exacte de notre existence.


33
Mă uit la călăreţul care se pierde-n zare:
Unde va fi când noaptea s-o lăsa?
O, de-aş putea să ştiu măcar atât:
Eu unde voi fi mâine : sub soare, sub pământ ?

Je vois un cavalier se perdre dans le lointain :
Oů sera-t-il ŕ l’heure oů tombera la nuit ?
Ô, si je pouvais savoir oů serais-je demain :
Sous le ciel ? Sous la terre ? Dans le large infini ?

34
Grădina mea de roze mi-e regat,
Fluturii-mi sunt curteni, graurii – cânt;
Când roze nu-s, imperiu mi-e cerul înstelat
Iar părul tău, iubito, crâng legănat de vânt.


Mon royaume – le jardin plein de roses parfumées,
Courtisans – les papillons, les rossignoles – doux chant;
Quand je n’ai plus de roses, tout le ciel étoilé
Me couvre et, tes cheveux – doux feuillage sous le vent.


35
Briza de primăvară mângâie trandafirii
Şi chipul dragei mele pe-nserat.
De toate câte-au fost am şi uitat.
O, vinul dulce din potirul firii !

La brise effleure les roses du printemps
Et les joues fraîches de ma bien aimée.
D’avoir souffert un jour, je l’ai bien oublié.
Ô, le vin doux de la coupe des amants !

36
Încet, cu vocea murmurată
Lutul i-a spus olarului : - Cândva
Am fost şi eu ca tine, nu uita,
Frământă-mă... O, mi-amintesc, odată...

La voix ŕ peine murmurée,
L’argile dit au potier :
Un jour je fus comme toi, ne l’oublie pas !
Caresse-moi doucement ... Je m’en souviens... Une fois...

37
Ce-a mai rămas din Balk*, din Babilon ?
Prea mândrele cetăţi au dispărut.
Contemplă-le în gândul tău durut.
Bând vin sub lună, gându-i mai uşor...


Que resta-t-il de Balk*, de Babylone ?
Les fičres cités tombčrent une ŕ une.
Contemple-les des yeux de ta raison
Et bois du vin sous le clair de la lune...

_______________________________________________________________________________ *Balk, veche capitală a imperiului Batna, ale cărei ruine se mai află încă în Turkestan, la sud de fluviul Amu Daria // ancienne capitale de l’empire de Batna dont les ruines existent encore en Turkestan, au sud du fleuve Amou Daria.


38
De mâine-ncepe Ramadanul,
Oraşul în tăcere se va înveşmânta,
Vinul va sta-n ulcioare bine-nchis
Şi fetele la umbra unui vis...

Demain le Ramadan va commencer :
La rumeur de la ville cessera,
Dans les cruches le bon vin enfermé dormira,
Et, les jeunes filles, ŕ l’ombre d’un ręve inachevé...

39
Bea vin şi taci! Atâta fericire
Mahmud nu va avea nicicând.
Ascultă-i pe îndrăgostiţi cântând:
În psalmii lor e doar dumnezeire.

Tais-toi et bois ! Tant de bonheur
Mahmud n’en connaîtra jamais.
Écoute les amoureux chanter :
Dans leurs psaumes c’est la voix de Seigneur.


40.
Ce-mi tot vorbiţi de cele patru elemente,
De cele simţuri cinci – gărzi vigilente
Ce-mi pasă? Mie daţi-mi vin şi cânt
Să uit că-s trecător pe-acest pământ.

Si bon vous semble, parlez-moi des quatre éléments
Et des cinq sens ! Je ne m’en soucie gučre !
J’aime beaucoup mieux le bon vin et les chants
Pour oublier que je ne fais que passer sur terre.


41
Bătrână lume, calul alb al zilei şi, negru calul noptii,
Aleargă peste vreme nencetat...
Tu eşti castelul unde atâţia au visat glorie, fericire,
Aflând nimicul sorţii în clipa de trezire.

Vieux monde, le cheval blanc du jour et, noir celui de la nuit,
N’arrętent pas de courir depuis toujours.
Tu es l’étrange palais oů les uns ręvent d’amour
Et d’autres ręvent de gloire, de bonheur,
Pour n’en trouver que les cendres du sort.


42
Nu, slujitori, n-aprindeţi lămpile ! Oaspeţii mei
Sfârşiţi de oboseală, au aţipit.
Sunt palizi, reci, absenţi ca nişte zei.
O, să n-aprindeţi, zeii se-ntorc în infinit!

Non, serviteurs, n’allumez pas les lampes !
Mes hôtes trčs fatigués viennent d’entrer dans la nuit.
Ils sont pâles, froids, hautains comme les dieux absents.
N’allumez pas, ces dieux rentrent ŕ l’infini.


43
Drumul pe care mergi, biet călător, e plin
De piedici şi capcane iar sabia-destin
Deasupra ta se-aţine pregătită.
Să n-o atingi, ia seama, lama-i e otrăvită!


Le chemin oů tu passes, pauvre passant, est plein
De pičges et de détours et, le sabre-destin
Se tient au-dessus de toi tout aiguisé.
Ne le touche pas, il est empoisonné !


44
Aş fi vrut să văd cerul, infernul cel temut ;
Le credeam mai departe de zările senine
Dar o voce de taină, fără chip, mi-a vestit:
- Şi cerul şi infernul sunt în tine.

J’aurais voulu connaître le ciel et les enfers;
Je les imaginais au-delŕ de la terre
Mais une voix sans visage du silence se leva :
- Le ciel et les enfers ne sont qu’en toi.


45
Nufărul alb ce tremură pe apă,
Din mâlul negru care-a fost cândva
O preafrumoasă fată, se adapă.
Să treci uşor pe val cu umbra ta.

Le blanc nénuphar qui tremble sur l’onde
Puise sa fraîcheur de la boue noire
Qui fut antan le visage blanc et rond
D’une jeune fille. Caresse-le de ton ombre...


46
La ce gândeşti, amice, la străbuni ?
Sunt praf în praful timpului.
La meritele lor ? Mă faci să râd...
Să bem ascultând împreună pacea pământului.

Ŕ quoi penses-tu, mon vieux, ŕ tes ancętres ?
Ils sont déjŕ poussičre de la poussičre.
Ŕ leurs mérites ? Ŕ leurs défauts peut-ętre ?
Buvons en écoutant la paix de l’univers !


47
Umbra copacului în larg de zare
Pare a fi o oază de răcoare.
Ia seama, călătorule, păşeşte-ncet,
Ai de trecut o mare de deşert...

L’ombre de l’arbre au large de l’horizon –
Oasis ręvée, promesse de fraîcheur...
Prends garde, ô, toi qui passes: toute une mer
Lčve devant toi des vagues de désert.


48
Omule frate, nu uita, iubeşte
Şi flori, şi vin, şi lună, dar mai degrabă
Dezmiardă-ţi adorata. Timpul creşte
Şi în curând vei adăsta sub iarbă...

Homme, mon frčre, vas-y, enivre-toi
Des fleurs, du vin, de la lune et des verbes,
Mais embrasse bien ta belle, le temps s’en va
Et bientôt tu vas dormir sous l’herbe...


49
Ce să fac azi ? Să mă duc la tavernă
Să aflu-n vin uitarea, sau la moschee poate
Să-ncerc să uit de patimile toate?
De-am ales bine, şti-voi în viaţa cea eternă...

Que faire aujourd’hui ? Aller ŕ la taverne
Pour noyer dans le vin mon chagrin et ma honte ?
Ŕla mosquée peut-ętre ? Celui qui nous gouverne
Ne nous le dit, hélas, qu’au jour des comptes...

50
Un trandafir spunea : În lume sunt
Visul cel mai frumos de pe pământ.
Cânta privighetoarea : O oră de iubire
Face cât o viaţă de lacrimi şi suspine.

Une rose disait : Je suis sous le ciel
Le délire le plus beau de la terre.
Le rossignol chantait : Une heure d’amour
Vaut tous les larmes et les chagrins des jours.


51
Obrazul tău de roză-n care-Allah
A pus atâta sfântă puritate,
Până şi pe-mpărat să-l facă poate
Pion pe o tablă de şah.

Ton beau visage de rose oů Dieu-Eternité
Mit tant de charme et de céleste passion,
Pourrait bien changer dans le monde-échiquier
Le roi le plus puissant en simple pion.

52
Dă-mi vin, de nimeni şi nimic nu-mi pasă!
Dă-mi gura ta de roză rubinie,
Obrajii tăi de fruct, flacără vie;
Amarul îmi e dulce, tu – frumoasă.

Donne-moi du vin, aprčs-moi le déluge !
Enivre-moi de la flamme de tes joues,
Donne-moi tes lčvres douces de rose rouge,
Pour que tout le chagrin de l’âme me semble doux.


53
Savanţii, înţelepţii tăcuţi, rând pe rând au trecut
Dintr-un neant în altul, nimic nepricepând.
Doar noi, neştiutorii, să bem ne-am priceput,
Lăsând pe cei cu minte la cina lor de vânt...

Les sages et les savants taiseux s’en sont allés
Sans se mettre d’accord sur l’ętre et le néant.
Nous, chers frčres ignorants, buvons ŕ notre gré
En laissant les premiers ŕ leur festin au vent...


54
În vârtelniţa vieţii, fericiţi doar acei
Ce se cred înţelepţi şi săracii cu duhul.
Am vrut taina luminii s-o aflu dar văzduhul
M-a-nvăluit cu noapte, cu necuprinsul ei.
(Şi în singurătatea ce umbră şi de tină,
Invidiez pe orbii ce nu ştiu de lumină)

Dans la roue du destin, heureux ceux qui
Se prennent pour des savants et les pauvres d’esprit.
J’ai voulu déchiffrer le sens de la lumičre
Mais les cieux me couvrirent de nuit, de leur mystčre.
(Et dans la solitude au goűt de cendres amčres
J’envie les pauvres aveugles qui ignorent la lumičre).

55
Azi primăvara mea-i din nou în floare.
Aduceţi vin din care-o fi, măcar
Să-i simt parfumul greu de dulce alinare;
Chiar cel mai bun ca viaţa-i de amar...

Mon printemps oublié est en fleur aujourd’hui.
Apportez-moi du vin, du meilleur ou du pire,
Męme le vin le meilleur est amer comme la vie
Mais son parfum me fait oublier de souffrir.


56
Dau tot regatul lumii pentr-o cupă de vin,
Înţelepciunea lumii – pentru parfumu-i fin,
Dau cântecele toate pentru cântecul lui,
Dau, Feridun, chiar slava-ţi pe-amarul vinului.

Je donne le monde entier pour une coupe de vin,
Toute la sagesse du monde pour son parfum divin,
Pour le silence du vin je donne tous les chants,
Et ta gloire, Féridun, pour le vin triomphant.


57
Când mi se spune : Khayyâm, nu mai bea !
Eu doar atât răspund : Când beau
Aud ce-mi şoptesc rozele, laleaua,
Şi liliacu-n ram când se desface ;
Aud chiar şi ce-mi spune draga mea când tace...

Quand on me dit : Khayyam, arręte de boire !
Moi, je réponds : Lorsque je bois,
J’entends ce que me disent les roses,
et les tulipes, et le lilas...
J’entends męme ce que voudrait dire
Ma bien aimée quand elle se tait...


58
Să zicem c-ai aflat taina Creaţiunii. La ce ţi-ar folosi?
Să zicem c-ai aflat supremul Adevăr. La ce ţi-ar folosi?
Să zicem c-ai trăit un veac şi încă unul ţi s-ar mai dărui:
Măcar un rând din cartea vieţii crezi c-ai putea înlocui?

Admettons que tu tiennes le secret de la Vie. Et alors ?
Admettons que tu tiennes la supręme Vérité. Et alors ?
Admettons que ta vie compte cent ans et, encore
Cent ans aurais-tu ŕ les vivre :
Crois-tu pouvoir changer la moindre ligne du Livre ?


59
Ascultă glasu-nţelepciunii ce spune că dintru-nceput :
Viaţa e scurtă.Niciodată
Omul nu seamănă cu-o plantă
Ce poate creşte mai înaltă
După ce coasa a trecut.

Écoute la voix de la sagesse qui te le dit toujours, encore :
La vie est courte. On aurait tort
De se considérer une plante
Qui puisse pousser encore plus grande
Aprčs l’avoir fauchée.


60
Iubirea care nu te frânge nu e iubire.
La fel cum jaru-n vatră se-nteţeşte,
Cel ars de dor uită de nopţi, de zile
Iar dorul în durere se sfinţeşte.

L’amour n’est pas amour s’il ne brise pas le cśur.
Sur le bűcher on brűle, on n’y cherche pas d’ chaleur...
Jour et nuit l’amoureux cherche au cśur la raison
Et son âme se déchire pour un oui, pour un non.


61
Nu-ţi căuta prieteni în bâlciul numit viaţă,
Nici mângâiere. Greul, uşor te va afla.
Când te-ncearcă tristeţea, zâmbeşte, nu spera
Că un alt întristat cu zâmbet te răsfaţă.

Ne cherche pas d’amis dans la foire de la vie,
Encore moins de chaleur. Le chagrin est plus prčs.
Quand la tristesse te blesse, fais semblant d’ętre heureux
Car un autre peut-ętre est bien plus malheureux.


62
Cât de fragil e omul, destinul de ne-nvins !
Facem promisiuni dar uităm ce-am promis,
Suntem nişte flecari, uite, chiar eu...
Dar am o scuză: sunt beat de iubire mereu.

Combien faible l’homme sous le coup du destin !
Nous, on fait des promesses qu’on oublie le matin.
Moi, il m’arrive souvent de confondre les jours
Mais j’ai une belle excuse : je suis ivre d’amour.


63
Gândirea ta n-o fă altora lege,
Mânia oarbă te-ar putea orbi.
Spre a fi-n viaţă mai presus de rege,
Când soarta te loveşte, nu lovi!

Ne fais jamais de ta raison une loi,
La colčre bleue pourrait te rendre aveugle.
Pour que tu sois plus qu’un roi de ce monde,
Souris au sort qui blesse, ne blesse pas !


64
Repezi ca unda apei, ca zborul vântului,
Zilele vieţii trec, eu voi rămâne
Mereu indiferent faţă de două: acea de ieri
Şi-aceea care-o să vină mâine.

Comme les éclats des ondes, comme le vent sur la terre,
Les jours de notre vie s’en vont, moi, je resterais
Toujours indifférent envers le jour passé
Et encore plus envers l’inconnu lendemain.


65
Se-nvârte roata vremii, căutăm în zadar
Tâlcul ascuns al vrerii de-a dura.
Să nu uiţi niciodată adevărul amar
Că va veni şi clipa când nu vei mai visa.

Tourne la roue du temps, on cherche en vain sur terre
Le sens caché de cette courte existence.
Mais n’oublions jamais cette maudite évidence :
Viendra le jour oů nous, on ne ręvera gučre.


66
M-a părăsit iubita. M-aşteptam.
Când îmi era aproape, ce singur mă simţeam...
Dar fără ea pustiul mă năpădeşte-acum;
Sunt singur şi pe draga-mi cu gândul o adun.

Ma belle m’a quitté. Je m’y attendais bien.
Prčs d’elle j’étais si seul mais, quelle métamorphose :
Des bribes des mots, du miel de mon chagrin,
La raison de mon cśur plus belle l’en recompose.


67
Un colţ de pâine, un strop de apă,
Umbra unui copac şi ochii tăi.
Nu e pe lumea asta sultan mai fericit
Ca mine, nici cerşetor mai deznădăjduit.

Un peu d’eau fraîche, un peu de pain,
L’ombre d’un arbre et le clair de tes yeux...
Il n’y a pas sur terre un sultan plus heureux
Que moi, ni un mendiant plus riche de chagrin.


68
Dacă roza iubirii ţi-a înflorit în piept,
De-ai aflat în tăcere mierea cuvântului,
De n-ai irosit vinul sub bolta cerului,
Poţi spune că pe lume ai trăit înţelept!

Si la rose de l’amour a fleuri dans ton cśur,
Si du verbe tu en as pris tout le miel du silence,
Si le vin sous la lune a le goűt du bonheur,
Tu n’as pas vécu en vain : tu as eu de la chance.


69
O, vrăjitor cuminte, ia un ulcior şi-o cupă,
Şi vino lângă mine pe-ăst mal făr’ a vorbi.
Adolescent frumos, văd deja-n tine
Ulciorul ce-ntr-o zi vei deveni.

Ô, beau sorcier, prends une cruche et un verre
Et viens auprčs de moi sur ce bord de rivičre !
Joli adolescent, je vois déjŕ en toi
La cruche qu’un jour tu le deviendras.


70
Mă-ntreb dacă posed cu-adevărat ceva,
Dacă în urma mea va rămânea vreo urmă...
Viaţa-i scurt incendiu, cenuşă-n care scurmă
Vântul în vatra unde, vreasc viu, am ars cândva.


Je me demande si j’ai quelque chose pour de vrai,
S’il reste sur cette terre une trace de mes pas.
La vie – court incendie oů les cendres glacées
Garderont la forme du bois vert d’un il était une fois…


71
Bea vin şi taci, oricum secunda zboară...
Nefericitule, te crezi cumva comoară
Pe care hoţii, într-o zi,
S-o şterpelească se vor osteni ?


Tais-toi et bois, le temps s’en va !
Pauvre malheureux, tu te prends pour un trésor
Qu’un jour les voleurs
S’appręteraient de voler de leurs dix doigts ?


72
Trecând din întâmplare într-o zi
Printr-un atelier cu oale mii,
Am auzit un glas lin şoptitor :
- Hai să-l rugăm pe acest trecător
Să ne vorbească despre olarii care vom fi fost,
de vremea lor…

En passant par hazard un jour par un atelier
De pots par milliers, j’ai entendu une voix :
- Allons prier cet inconnu qui passe de nous parler
Du temps des potiers qui nous fűmes autrefois...


73
Când n-oi mai fi, cu mine se vor stinge
Şi rozele, şi cânturi, şi vinuri parfumate,
Nu vor fi nici răsărituri de soare, nici apusuri,
Nici bucurii, nici lacrimi blestemate,
Nici univers, că numai gândul să le cuprindă poate.


Quand je disparaîtrai, disparaîtront aussi
Les roses fraîches et le vin parfumé,
Il n’y aura ni beaux soleils, ni nuits,
Ni belles aurores, ni larmes, ni infini,
Car toute réalité ne fleurit qu’en ma pensée.


74
Primăvara îmi place prin pajiştile-n floare
Să mă pierd şi să cânt, iar de-ar vrea
Vreo mândră să-mi dea floarea gurii sale,
Să mă gândesc atunci la mântuirea mea?

Au printemps, j’aime marcher parmi les mauvaises herbes
Et si une jolie fille m’enivre de ses lčvres
Mieux que le vin, et que mon cśur s’enflamme,
Comment pourrais-je penser au salut de mon âme ?


75
Când de durere simţi că te-ncovoi
Şi lacrimi n-ai, gândeşte-te la iarba după ploi.
Când strălucirea zilei te frânge cu senin
Gândeşte-te la clarul din zâmbet de copil.

Si le mal te déchire, si tes larmes ont tari,
Souviens-toi de l’herbe qui brille sous la pluie.
Si l’éclat du soleil te blesse de ses feux,
Rappelle-toi le sourire d’un petit enfant heureux.


76
Destinul tău ? Nu tu îi eşti stăpân.
La ce bun să te-ntrebi ce va fi mâine !
Trăieşte-ţi clipa – singurul tău bun !
Ce va fi mâine, cine-ţi poate spune ?

Ta destinée ? Tu n’en es pas son maître.
Pourquoi s’inquiéter des lendemains ?
Vis la seconde présente – ton seul bien.
Le lendemain qui pourrait le connaître ?


77
O, zilele de-alt’dată, blânda singurătate
În care sufletul visa un suflet frate!
Unde-i mâna lui Moise – floare înrourată?
Suflarea lui Isus – briză caldă, curată!

Ô, la douce solitude de mes jours de douleur
Oů, l’âme brisée, je ręvais d’une âme sśur !
Oů est la main de Moďse – fleur sous la rosée ?
Le souffle de Jésus – brise chaude de pureté !


78
N-am cerut să mă nasc, accept fără revoltă
Tot ce în viaţă mi-a fost scris.
Ştiu, voi pleca-ntr-o zi. Nimeni nu-mi spune
Ce-a însemnat în fond acest permis.


Je n’ai pas demandé de naître, j’accepte sans me révolter
Tout ce que la vie m’a réservé.
Je sais que je partirai un jour
Et que personne ne peut me dire
Ŕ quoi bon ce permis de séjour...

79
Unde vei fi în noaptea asta tu care cupa mi-ai întins
Dar jarul inimii nu mi l-ai stins?
Acela care-acum, pe braţul său te ţine
Va şti să-ţi dea, cum ţi-am dat eu, iubire ?

Oů es-tu cette nuit, jolie coupe de fraîcheur
Qui oublias d’éteindre la braise de mon cśur ?
Celui qui te tient maintenant dans ses bras
Saura-il te donner de l’amour autant que moi ?


80
Ce să fac astăzi ? Să mă duc la tavernă,
Să mă plimb printre roze sau să citesc vreo carte ?
Uite-o pasăre-n zare... n-o mai văd... e departe...
O, ce beţie zborul – supremă libertate!

Que faire aujourd’hui ? Aller ŕ la taverne,
Rester parmi les roses ou lire des poésies ?
Tiens, un oiseau qui vole... Comme je voudrais
M’enivrer des espaces ! Le vol – quelle liberté !



81
Pentru-nţelept, tristeţe, bucurie, e totuna.
Tot ce are-nceput se va sfârşi.
Să fim dar fericiţi când ne e bine
Şi-ndurători când greul ne-o lovi.


Pour le sage le chagrin et la joie se ressemblent.
Tout commencement trouvera la fin un jour.
Soyons heureux quand l’âme est ŕ l’amour
Et acceptons le mal quand souffrir bon nous semble.


82
Cum trece vântul printre flori... Ascultă !
Ascultă cum privighetoarea cântă.
Luna-i pe cer... Să bem spre a uita
Că florile s-or ofili şi cântul va-nceta.

Écoute le vent parmi les fleurs des champs !
Écoute dans la nuit le rossignol qui chante...
La lune est dans le ciel... Buvons pour oublier
Que les fleurs vont mourir, que le chant va cesser...


83
Lămpi ce se sting - speranţe ce se-aprind,
Lămpi ce se-aprind - speranţe-n înnoptare...
Şi tot aşa, în lumea asta mare,
Lumini şi umbre zări deschid, închid...

Lampes qui s’éteignent - espoirs qui s’avivent,
Lampes qui s’allument - espoirs qui se meurent...
Et, tour ŕ tour, dans ce monde de malheur,
Lumičres et ombres s’ouvrent, se poursuivent…


84
Venirea ta pe lume nimic nou n-a adus ?
Plecarea n-o să ‘nalţe amare mări de plâns...
De ce venim pe lume, nici tu nici eu nu ştim.
Suntem datori c-o moarte? Mai întâi să iubim !

Ta naissance ne fut pour rien dans l’univers ?
La mort ne reprendra que l’écorce de ta chair...
Pourquoi vient-on sur terre, personne ne le sait.
Faut-il mourir un jour? Voyons, d’abord aimer !



85.
Cu fiecare zori grele-s de rouă florile în vară,
În soare se destramă splendida lor povară ;
De fiecare dată când grea mi-e inima,
Îmi alungă tristeţea calda privire-a ta.

Chaque aurore de l’été les fleurs plient sous le poids
De la rosée mais le soleil l’enlčve de son éclat ;
Chaque jour oů mon âme s’habille de brouillard,
Tu la fais refleurir sous le soleil de ton regard.


86
De vrei să fii stelelor nopţii frate,
Renunţă la iubire, la vin, la mângâiere,
Să nu te laşi furat de-aste nimicuri toate
Şi n-ai să ştii ce-nseamnă amarul, dar nici miere.

Si tu veux ętre aux étoiles bon frčre,
Renonce ŕ l’amour, au bon vin, aux caresses ;
N’entre pas ŕ la ronde des misčres de la terre
Et tu ne connaîtras ni chagrin, ni tendresse.


87
Închide Cartea şi gândeşte singur ! E uşor.
Fii mai cu seamă blând şi iertător,
Să nu-i răneşti vreodată pe cei din jurul tău,
Fii zâmbetului cale, rămâi străin de rău !

Ferme le Livre et apprends ŕ penser tout seul ! C’est facile.
Reste surtout indulgent, généreux ! D’un sourire
Pardonne aux tiens au lieu de leur faire du chagrin ;
Si le mal te courtise, oppose-lui le bien.


88
Petale de mireasmă pun grădinii veşmânt
Numai la mine-n suflet locu-i arat de vânt.
Dar iată că pământul mi-e rai de floare, viu…
În cupa mea scânteie un vin trandafiriu.

De pétales de fragrance s’en habille le jardin,
Dans mon âme rčgne le vent aux ailes folles de chagrin.
Mais voilŕ que la terre se remplit de mille fleurs…
Dans ma coupe scintille un bon vin de bonheur.

89
Trece un om pe-acest pământ împestriţat:
Nici musulman nu e, nici păgân, nici bogat,
Nici sărac, nici pretinde a fi vreun înţelept. Eu nu
Ştiu cine-o fi … N-oi fi cumva chiar tu ?

Je voix un homme qui passe sur cette terre bariolée :
Il n’est ni musulman, ni paďen, ni riche, ni pauvre ; et jamais
Il ne dit «je sais». Cet homme-lŕ je crois l’avoir connu
Depuis toujours sans vraiment le connaître :
C’est toi peut-ętre ?…


90
Beau vin cum bea salcia apă – firesc.
Când m-a făcut astfel, Domnul ştia ce face,
Că numai El e fără de greşeală.
De nu, ştiinţa Lui n-ar face-o para chioară.

Comme le saule boit de l’eau, je bois aussi du vin.
C’est tout ŕ fait normal. Dieu qui m’a créé
Savait certainement que je boirais
Sinon tout Son savoir c’était pour rien.

*
91
Lasă cerul, priveşte mai bine-n jurul tău :
Uite câte frumoase ! Fii fericit că eşti !
Ce-o fi să vină vine, să nu te îndoieşti,
Alungă-ţi din gând haita părerilor de rău !

Ignore le ciel, regarde mieux autour de toi :
Embrasse les jolies filles, sois heureux d’exister !
Ce qu’il faut advenir, sois sűr, adviendra,
N’abrite pas dans ton cśur la meute des regrets.


92
Ce noapte-mpărătească ! Stelele scânteiază,
Gândul meu aţipeşte dar inima e trează;
Un trandafir – icoana vie a splendorii tale
Îşi pierde una din petale…

Quelle nuit de ręve ! S’allument les étoiles.
Mon cśur s’éveille et ma raison s’endort.
Une rose – icône vivante de ta splendeur
Perd un pétale…


93.
Te frânge suferinţa ? Gândeşte-te la cei
Ce-au suferit ca tine de la-nceputul lumii,
Alege-ţi o femeie cu, de zăpadă sânii
Şi lasă-te vrăjit de (ne) iubirea ei.

La souffrance te déchire? Rappelle-toi de ceux qui
Souffrirent autant que toi dčs l’aube premičre du monde !
Choisis une jolie femme les hanches rondes,
Les seins de neige brűlante et..., qu’attends-tu ? Vas-y !



94.
Nefericitule, te crezi cumva un geniu
Între două infinituri exilat ?
Chiar de-ai trăi un secol, un mileniu,
Viaţa ta-i doar un ţipăt de umbră spre înalt.

Malheureux, tu te prends pour un sage
Exilé entre deux infinis ?
Si tu ajoutes un sičcle ou mille ans ŕ ton âge,
Ta vie sur terre n’est que l’ombre d’un cri.


95.
Nu aştepta răsplată şi-ncearcă de se poate
Să nu te plângi de semeni. Tristeţea ar fi lungă.
Şi binele, şi răul ştiu când să te ajungă :
E scris în Cartea aceea ca o eternitate...

N’espčre pas que les hommes te remercient un jour
Pour la part de bien que tu leur as donnée
Ton chagrin serait long. Vaut mieux l’ignorer.
Le bien, le mal, ça c’est depuis toujours.


96
Ridică-n răsărit cupa de vin,
Surâsului de-adolescent, cupa de floare !
Uită pumnul durerii, inimă, mi se pare
Că până la apus mai e puţin...

Lčve au lever du jour la coupe de vin,
Un calice de fleur, au sourire d’un enfant !
Oublie, mon âme, la griffe du chagrin;
Jusqu’ŕ la fin ce n’est plus pour longtemps.


97
Tot cauţi fericire ? Eşti umbră pe pământ.
Cenuşa lui Djemşid e-n val şi-n vânt.
Haloul de lumină pogorâtor din cer
E un miraj iar viaţa, doar un vis efemer.

Ne cherche plus du bonheur, ombre chaude de la terre !
Les cendres de Djemshid dans le vent errent.
Ce halo lumineux qui se lčve dans l’espace
N’est qu’un mirage; ta vie – un ręve fugace.

*
98
Nu vreau strai de minciună şi nici ura drept pâine
Dar mereu voi alege vinul bun.
Mi-e părul alb : azi şaptezeci de ani adun ;
Să bem cât încă suntem. Poate mâine...

La haine et le mensonge ne sont pas mon bon pain.
J’aurais pour ętre heureux encore le temps :
Soixante-dix ans déjŕ, les cheveux blancs...
Levons la coupe car peut-ętre demain...


99
Grădina înflorită, cupa de vin, o fată
Frumoasă şi amarul meu întreg.
Acestea-mi sunt şi raiul şi iadul, înţeleg.
Dar iadul, raiul, cine le-o fi văzut vreodată ?

Les roses du jardin, une coupe de vin,
Une jolie fille - voilŕ tout mon chagrin,
Mon doux enfer, mon amer Paradis.
Les comprendre d’ailleurs le pourrait qui ?


100

Când liber sufletu-mi va fi departe
De trupul ce-i servi de adăpost,
O piatră îmi va ţine loc de carte
Şi-un olar m-o rosti pe de rost.

Quand mon âme libre quittera le corps
Qui lui servit d’abri, une pierre muette
Dira l’histoire qui porte mon nom. Peut-ętre
Un potier fredonnera-il mes lettres...


101
Olarule, ai grijă, nu strivi
Lutul din care-Adam se zămisli.
De-ai şti tu că în mână ţii acum
Inima lui Khosro*, mâna lui Feridun** !

Ô, potier, prends garde, ne brise gučre
La terre que tu tiens déjŕ dans tes mains :
La main de Féridun, le cśur de Kai-Khosro
Le front d’Adame, le bienheureux.


___________________

* Khorso I, rege sasanid din Iran (531-579) care a purtat război cu Iustinian (562), încheiat cu o pace fără învinşi şi învingători ; Khosro II (591-628) a reluat războiul împotriva Bizanţului, a jefuit Ierusalimul (614) dar a fost învins de Heraclius în 628.
** Feridum, legendar rege persan.

Khosro I, roi sassanide d’Iran (531-579). Ses guerres contre Justinien finirent par une paix sans vainqueur ni vaincu ; Khosro II (591-628) reprit la lutte contre les Byzantins, pilla Jérusalem (614) mais fut vaincu par Héraclius en 628.
** Féridun, légendaire roi persan.


102
Soarele de amiază roza mi-a ofilit,
Cântul privighetorii s-a oprit.
Când şi pe mine timpul mă va frânge,
Ce roză înflorită mă va plânge ?

Le grand soleil a fané ma petite rose,
Le rossignol arręta de chanter.
Quand sous le grand soleil je ne serai qu’ombre,
Quelle rose fraîche pleurera sur ma tombe ?


103
Îmi era somn. Un glas din taina nopţii :
Rozele fericirii, de dormi, te-or ocoli.
Decât să te laşi pradă acestui frate-al morţii
Bea vin. Va veni vremea când veşnic vei dormi !

J’avais sommeil. La sagesse me dit:
Les roses du bonheur te quittent si tu t’endors.
Bois du vin ! Le sommeil c’est le frčre de la mort.
Viendra le temps oů tu connaîtras la longue nuit.


104
De moarte nu mi-e teamă de vreţi să ştiţi, şi-apoi
Chiar o prefer erorii de a mă fi născut.
Dar dacă dar mi-e viaţa, deşi nu l-am cerut,
De ce să mi se ceară să îl dau înapoi ?

Je ne crains pas la mort. Excusez-moi de peu !
Parfois je la préfčre au malheur d’ętre né.
Mais si j’ai cette vie sans l’avoir demandée,
Comment pourrais-je la rendre sans en insulter Dieu ?


105
Biet muritor, viaţa e precum visul –
Doar o părere ; numai tu speri şi zici
Că dincolo te-aşteaptă Paradisul...
De ce nu ţi l-ai face chiar aici ?

Pauvre mortel, combien courte ta voie –
Un ręve seulement mais tu aimerais aussi
Croire que dans l’au-delŕ t’attend le Paradis…
Pourquoi ne le ferais-tu ici-bas !...

106
Nemărginirea lumii – pulbere-n univers ;
Ştiinţa omenirii – cuvinte fără sens ;
Flori, păsări, oameni – umbre părelnice ; de cer o
Valoare a gândirii, aflu de trei ori zero.

L’immensité du monde – poussičre dans l’espace ;
Tout le savoir du monde – des mots sans importance ;
Fleurs, oiseaux, parfums – ombres de joie ou de chagrin ;
Le prix de la raison – trois fois rien…


107
Dulce făgăduinţă, degeaba mă îmbii !
Iubire, nu mă mai chema, îţi zic,
Sunt mulţumit cum sunt! – Domnul te iartă.
– Ce să fac cu iertarea-I când n-am cerut nimic?

Promesse de bonheur, arręte de me hanter !
Amour, pardonne-moi, ne me cherche plus !
Je suis content comme je suis – vaincu !
– Dieu te pardonnera. – Je n’ai rien demandé.


108
Să nu uiţi niciodată că-ntr-o bună / rea zi,
Sufletul tău, de trup s-o despărţi
Spre a se pierde în necunoscut.
De unde? Încotro ? Nimeni n-o şti.

N’oublie jamais qu’un beau ou mauvais jour,
Ton âme quittera le corps pour s’ajouter
Ŕ ceux qui s’en allčrent pour toujours.
D’oů venons-nous ? Oů allons-nous ? Personne ne le sait ?

109
Ce-i nenţeles tot nenenţeles rămâne
Sub vălul aparenţelor, temutul.
Singura certitudine – pământul.
Bea vin să uiţi că ai venit pe lume.

Tous les malentendus restent toujours cachés
Sous le voile du mystčre demesuré.
L’unique certitude de toute la vie – la terre.
Bois du vin et oublie ce savoir bien amer !


110
Neaflând adevărul în cărţi, cu întrebarea
M-am dus spre oameni : Ce rost venirea şi de ce plecarea ?
Răspunsul mi l-a dat cupa de vin :
- Bea, bea, a mai rămas încă puţin…

Ne trouvant de réponse ŕ mes chagrins
Ni chez les hommes, ni dans les livres,
Je l’ai trouvée dans la coupe de vin.
La coupe m’a dit : Bois, le vin t’en délivre !

111
Când îl compar pe cel ce-am fost odată
Cu cel de astăzi preschimbat în mine,
Îmi spun că omu-i apă tremurată
Care ia forma vasului ce-o ţine.

En comparant celui que j’ai été
Avec celui que la glace retient
Je pense que l’homme n’est qu’une eau recyclée
Qui prend la forme de la cruche qui la tient.


112
Unde vei fi în noaptea asta, floare
Ce mi-ai întins cupa buzelor tale
Nu stingând setea, aprinzând-o încă!
Cel ce te ţine-n braţe ştie cum că ?…

Oů serais-tu cette nuit, toi qui un jour
M’offris la coupe de tes lčvres d’amour ?
Celui qui te tient aujourd’hui dans ses bras
Saurait-il te faire voir les cieux mieux que moi ?


113

Am văzut un olar la roata lui: cântând
Modela lutul frământând
Cranii de împăraţi,
Mâini de oameni de rând.

J’ai vu un potier ŕ sa roue. Fredonnant,
Il modelait des pots en y męlant
Des crânes de grands empereurs,
Des mains de mendiants.


114
A-Toate-Creatorul S-a întrecut pe Sine
Când a creat făptura umană chiar din lutul
Căruia, însufleţindu-l, i-a dăruit Cuvântul.
De ce de nenţelesuri sunt azi lumile pline?

Dieu Le Tout Puissant Se surpassa le jour oů
Il créa de la terre l’ętre, Lui ressemblant,
En lui donnant le Verbe dont l’homme créa le chant.
Alors pourquoi ce monde plein de malentendus?

115
Nu poţi aprinde marea şi nici convinge
Pe un îndrăgostit că a iubi e rău.
El crede că iubirea poate stinge
Chiar iadu-n marea sufletului său.

On ne peut pas incendier la mer
Encor moins de convaincre un amoureux
Que l’amour est amer,
Car l’amour est la mer de ses yeux.


116
Dumnezeu ne-a lăsat cel mai scump dar din toate :
Iubirea – dorul – lava
Aşa cum unor plante
Le-a dat balsamul sau otrava.

Dieu nous laissa l’amour –
De Ses dons, le plus cher ;
Tout comme ŕ certaines fleurs,
Le poison ou le miel.


117
Atâta frumuseţe în orice răsărit
Şi lui Allah de-ajuns tot nu I-am mulţumit !
O, gura ta, frumoaso, nu fu să fie mută...
Opreşte-te o clipă ! Vezi ? – ?! – Păsările cântă.

De toute la claire beauté de chaque aurore,
Je n’en ai pas remercié Seigneur ;
Ô, ta bouche, ma trčs belle, comme elle m’enchante...
Veux-tu te taire un peu ? Regarde... Les oiseaux chantent.


118.
Nu spera-n fericire în viaţa de apoi ;
La tot ce te frământă nu vei afla răspuns.
Moartea nu-i noapte blândă cu vălurile moi ;
Odihnească-se-n pace cel în beznă ajuns !

N’espčre pas de trouver du bonheur d’outre tombe,
Encore moins de trouver de réponse dans la mort
Car celle-ci n’est pas voile de beau ręve de ce monde.
Paix ŕ l’homme arrivé tôt ou tard d’outre bord !



119
Toţi spun că adevărul se cuvine găsit :
Unii-l caută, alţii pretind că l-au aflat.
Dar într-o zi un glas (sau gândul ?) mi-a şoptit :
Spre adevăr nu-i cale, (de va fi fost vreodat’!).

Tous prétendent que la verte vérité les enivre :
Les uns la cherchent encore, d’autres disent : „la voilŕ!”
Mais un jour une voix (la raison ?): Dans le Livre
C’était écrit mais... il était une fois...


120

Vreau beat să fiu întruna şi vreau să dorm mereu,
Am renunţat să aflu ce-i bine şi ce-i rău,
Durere, bucurie, totuna-s pentru mine
Când zâmbetul solia-i tristeţii care vine.

Je voudrais ętre ivre et je voudrais dormir.
Je ne veux plus connaître ni le mal ni le bien ;
Douleur ou joie, qu’importe ! Car le plus doux sourire
Est l’ombre de tristesse qui s’annonce et qui vient.


121
Bucuraţi-vă, oameni, s-a sfârşit Ramadanul!
Curgă vinul, iubirea să se-aprindă din nou!
Unde eşti tu, frumoaso, vieţii mele balsamul?
De ce n-aud chemarea dulce-a glasului tău?

Fini le Ramadan, réjouissez-vous mes vieux !
Du vin ! Du vin ŕ flot, de l’amour, de la joie !
Oů es-tu, ma toute belle, pour me rendre heureux ?
Oů l’éclat merveilleux de ta divine voix ?

122
Într-o tavernă-am întrebat un mag :
Unde sunt cei de pe pământ plecaţi ?
Ştiu doar că nu se mai întorc nicicând,
Mi-a răspuns. Bea şi taci !

Dans une taverne j’ai abordé un mage trop connu:
Oů vont-ils ceux qui partent d’ici bas ?
Tout ce que je sais c’est qu’ils n’y rentrent plus,
Me dit-il. Tais-toi et bois !

123

Ziceţi că pe lume aleanul e-n vin ?
Aduceţi-mi dar tot vinul din lume !
Inima-mi rănită freamătă-n suspin ;
Daţi-mi vin, o, viaţa, ce amărăciune !

Le vin, dites-vous, est le baume du coeur ?
Apportez-moi, donc, tout le vin du monde
Car mon cśur brisé frémit de malheur ;
Donnez-moi du vin, le chagrin m’inonde !


124
Joc monoton e viaţa. De ce câştig ai parte ?
Suferinţă şi moarte.
Ferice de copilul care n-a cunoscut
Decât clipa venirii sau, de cel nenăscut !

La vie – jeu monotone. On y gagne encore
De la soufrance et, sűrement, de la mort.
Heureux l’enfant mort-né,
Plus heureux celui qui ne naîtra jamais.

125
Acest ulcior odată fu un îndrăgostit
Robit de dragul unei femei frumoase,
Toarta lui era braţul cu care cuprindea
Gâtul iubitei, floarea – inima.

Un jour ce joli vase fut un tendre amoureux
Ravi d’amour pour une trčs belle femme,
Son anse était le bras qui embrassait son cou
La fleur que voici – son âme.

126
Nu-mi amintesc când am venit pe lume,
Când voi pleca n-am ştire nici atât.
Să bem şi să iubim uitând că-n viaţă
N-om şti nicicând ce nicicând n-am ştiut.

Le jour de ma naissance, gučre je ne m’en souviens.
Celui de mon trépas, je ne le connais non plus.
Allons boire et aimer pour oublier que rien
De ce que la vie cache, ne nous sera connu.

127
Ulcior de preţ, tu omule, răspunde-mi
Cine te-a modelat ? Ştiu, va veni
O zi în care soarta te-o lovi
Şi vinul tău se va preface-n pulberi.

Qui t’as donné la forme, homme – cruche en terre ?
Je sais, viendra le jour – le tout dernier,
Oů le destin te foulera aux pieds
Et ton vin deviendra poussičre.

128
Răsărituri, amurguri, au fost şi vor mai fi,
Cu noi sau fără, cerul, pămânul, s-or roti.
Păşeşte-ncet prin ţărna de mătase :
Firul de pulberi poate-i ochiul unei frumoase…

Aurore et crépuscule il y aura toujours,
Avec ou sans nous, le ciel et la terre tournent.
Passe doucement sur la fine poussičre :
Le petit brin est peut-ętre l’śil éteint d’une belle.


129
Bahram vâna pe-aici măgari sălbateci
Şi pletele îi fluturau în vânt.
Azi doarme sub movila de pământ
Şi pasc pe-al său mormânt măgari sălbateci.

Bahram chassait par lŕ des ânes sauvages
Et, ses cheveux flottaient au gré du vent ;
Il dort sous les herbes folles maintenant
Et, sur sa tombe broutent des ânes sauvages.



130
Nu m-am rugat la ceruri niciodată,
Am fost precum am fost – şi bun şi rău;
De există iertare, judecată,
Totuna mi-e: sincer am fost mereu.


D’ętre comme je suis – bon et mauvais,
Je n’en ai jamais appelé aux dieux.
S’il existe une Justice dans les cieux,
J’espčre bien y ętre pardonné.

131
Între bine şi rău e o luptă nesfârşită.
Cerul nu se ocupă de patimi omeneşti;
Nu-i mulţumi, nu-l blestema:
Lacrima ta, surâsul, nu sunt problema sa.

Entre le bien et le mal la lutte ne cesse jamais.
Le ciel ne s’occupe pas de problčmes des humains ;
Faut pas le remercier, encore moins blasphémer :
Ton chagrin, ton bonheur, ce n’est pas son affaire.


132
Ziceţi că pe lume aleanul e-n vin ?
Aduceţi-mi dar tot vinul din lume !
Inima-mi rănită freamătă-n suspin ;
Daţi-mi vin, o, viaţa, ce amărăciune !

Le vin, dites-vous, est le baume du coeur ?
Apportez-moi, donc, tout le vin du monde
Car mon cśur brisé frémit de malheur ;
Donnez-moi du vin, le chagrin m’inonde !



133

Doamne, ne-ai dat privirea
Dar ochii dor de-atâta frumuseţe ;
Ne-ai dăruit iubirea
Dar cum s-o aflăm, cine să ne-nveţe !

Dieu, Tu nous donnas des yeux
Pour voir au monde toutes les beautés ;
Ton Amour Tu nous l’as donné
Et pourtant l’homme est malheureux...


134
« Alah e mare ! », clamează muezinul ca într-o lamentare.
Şi tot mereu, din zori în noaptea mare
Geme pământul spre al său Creator
Mereu nepăsător.

« Dieu est grand ! », crie le muezzin toujours et encore –
Espoir ou désespoir cette longue clameur ?
Ainsi la terre en appelle-t-elle
Ŕ son Créateur qui ne fait que se taire.


135
Am învăţat destule lucruri, destule le-am uitat
În mintea mea totul părea orânduit şi aşezat
Dar într-o zi am lepădat acest balast purtat în gând
Lăsând ca umbra şi lumina să mă cuprindă rând pe rând.

J’ai appris beaucoup de choses, je les ai oubliées,
Dans ma tęte ce trésor paraissait bien rangé
Mais j’ai jeté un jour cette charge en laissant
L’ombre et la lumičre me suivre incessamment.


136
Se spune că există un Creator
Care distruge fără părtinire
Tot ce crează. Semn de nemulţumire
Pentru nefrumuseţea creaturilor ?
Dar chipul lor...

Il y a, dit-on, un Créateur
Qui détruit – chose bien étrange –
Tout ce qu’Il créa... Mais ses sujets
Ne portent-ils Son visage craché ?...


137
- Olarule, ai grijă, nu strivi
Lutul din care-Adam se zămisli.
De-ai şti tu că în palme ţii acum
Inima lui Khorsu, mâna lui Feridun...

- Ô, potier, prends garde n’abime pas
La terre que tu tiens dans tes paumes
Car c’est peut-ętre Adam d’avant la pomme,
Ou la main de Khorsu, de Feridun – le cśur...


138
Cum pasărea rănită se-ascunde ca să moară,
La fel şi eu m-ascund de-amarul vieţii
În vin, în cânt şi în splendoarea tinereţii
Tale, preafrumoaso, floare rară...

Comme un oiseau blessé se cache pour mourir,
Pour oublier que tu ne m’aimes pas,
Je me cache du chagrin pour mieux l’adoucir,
Dans le vin, dans les roses, dans les larmes, dans la joie...


139.
Cum l-ai putea convinge pe un îndrăgostit
Că prea amară adesea rămâne dragostea ?
Putem oare oceanul cu pietre-a-l astupa?
Pentru-ndrăgostit dorul e semn de infinit.

Comment convaincre un amoureux
Que l’amour est amer ?
Peut-on couvrir par des pierres la mer ?
Car l’amour c’est la mer de ses yeux.

140
Întâi de toate, draga mea, dă-mi vin
Ca pentru frumuseţea ta să-nchin.
Zâmbeşti ? E bine. Gândul meu nătâng
Mă-ndeamnă ca, privindu-te, să plâng.

Avant toute chose, ma belle, donne-moi du vin !
Ta bouche de rose, quel doux-amer chagrin...
Tu me souris ? Hélas, si tu savais
Comme, en te regardant, mou, je voudrais pleurer...

141
Alege fructele cele mai dulci
Cât eşti, şi cupele cele mai pline !
Crezi oare că la judecata de... atunci
De-aceste mici nimicuri cont se ţine ?

Choisis les fruits les plus doux de la vie
Et les coupes les plus grandes de bon vin !
Crois-tu qu’au jugement le dernier
Au Paradis tient-on compte de ces riens ?


142
Nu-ţi mai fă mii de planuri, omule, timpu-i scurt...
Ştii măcar dacă fraza ce-o-ncepi o vei sfârşi ?
Poate chiar mâine departe de acest bâlci vei fi
Asemeni celor care au dispărut demult...

Arręte de toujours faire des projets pour la vie !
Es-tu sűr de finir la phrase que tu commences ?
Demain peut-ętre, loin de cette foire immense,
Tu seras de ceux qui s’ajoutent ŕ l’infini.


143
Altădat’ când mergeam la moschee
Mă-ntorceam cu un vis mai bogat ;
Acum merg zilnic, de vise mai sărac,
Stau la răcoare pe covor şi tac.

Hier encor si j’allais ŕ la mosquée,
Et j’en rentrais un peu plus puissant.
Aujourd’hui si j’y vais plus souvent
C’est que j’y dors bien car l’air est frais.


144
În sinagogi, moschei sau mânăstiri
Intră doar cel ce dragostea n-o ştie,
Sperând că după-amare nenuntiri
Să bea şi-un strop de dulce nebunie...

Dans les églises, synagogues ou mosquées,
Viennent ceux qui portent dans leur âme la peur
De ne jamais rencontrer le bonheur
En espérant d’en prendre d’outre bord une gorgée


145
Sunt ani de când juneţea-mi a pornit
Spre cei care demult au asfinţit
Şi până să-mi dau seama ce-i cu ea
S-a stins precum în palmă-un fulg de nea.

Ça fait longtemps que ma jeunesse partit
Vers ceux qui disparurent dans l’oubli
Et avant que je ne comprenne son mančge
Elle disparut comme dans la paume la neige...


146
Fiindcă-n părul meu ninsoare-nfloare,
Lăsaţi-mi rubiniu vinul măcar,
Aroma lui de dulce minciună-nşelătoare
Când cel mai bun ca viaţa-i de amar...

Puisque mes cheveux noirs ont reflueri
Comme la neige, que le vin rouge m’enivre
De son bouquet au goűt de mal de vivre ;
J’en ai mare du mensonge nommé vie.


147
În ziua cea dintâi când pre pământ
Soarele revărsa întâii zori,
Întâiul om – eroare-ntre faptă şi cuvânt –
Plângea : - De-acum, îmi mai rămân câţi sori ?

Le tout premier jour, quand sur la terre,
L’aube la premičre du monde se montrait,
Le premier homme – erreur entre Verbe et Lumičre –
Pleurait : Pour moi combien de fois le jour se lčverait ?

148
Suntem pioni pe o tablă de şah
Şi-Allah ne poartă după voia Lui
Într-un joc orb ce nu-l ştim, până când
Ne-aruncă rând pe rând în golul timpului...

Nous sommes des pions sur un échiquier ;
Le Bon Dieu conduit le jeu jusqu’au jour
Oů Il nous jette un ŕ un ŕ Son gré
Dans le néant quand rien ne va plus…


149
Aduceţi vin, amurgu-i sângeriu,
Până la înnoptat mai e puţin,
De drumul înapoi încă nu ştiu...
O, dulcea amăgire a cupelor de vin!...

Apportez-moi du vin ! Le couchant comme du sang
Est signe que la nuit n’est pas loin et, le chemin
Ŕ rebours je ne le vois nullement...
Ô, le doux fiel de ces douces coupes de vin...


150
Somn pe pământ, somn sub pământ. Atât !
Sus, jos, doar umbre înscrise de destin
Într-un răboj de taină cu filele de vânt –
Unii se duc şi alţii vin.

Sommeil sur terre, sommeil sous terre. Le temps
Range les mortels selon le destin
Et les inscrit dans le livre ŕ vent –
Les uns s’en vont, les autres viennent.






Paula Romanescu    9/13/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian