Sonnete şi alte poeme
( partea a II-a Zăvor)
Mărturie
Vine o vreme când ai vrea să strigi. Dar teama că pustiul ar prinde să înalţe furtuni de necontrolat pentru firava făptură de lut însufleţit care eşti, te înveşmântă-n zale de tăceri. Şi, din tăcere, gândul se preschimbă-n scris. Nu scriu pentru că aş crede că fără mine literatura ar fi mai săracă (o fi ştiind că exist?), ci pentru a căuta în cuvânt partea de iubire care lipseşte din orice iubire.
Vine o vreme când nu mai înţelegi nimic din cele ce alcătuiau până mai ieri certitudinea că viaţa trebuie să-ţi ofere, în schimbul a toate câte le împlineşti cu necontenită trudă, partea de linişte care lipseşte din orice linişte oricât de grăitoare.
Vine o vreme când încerci să găseşti nimicului înţeles şi, din acesta să alegi partea de taină care lipseşte din orice taină.
Vine o vreme când universul tot se se reduce la grădina casei care ţi-a fost cândva prag de lume, ca şi cum ai vrea să refaci drumul pe care-ai rătăcit căutându-te...
Vine o vreme când...
Şi vremea a venit.
Aveu
Vient le temps où l’on voudrait crier. Mais la peur que le désert ne lève dans l’âme des tempêtes incontrôlables pour le fragile être de terre animée que l’on est, nous habille en mailles de silence. Du silence, la pensée en devient verbe. Je n’écris puisque sans moi, la littérature deviendrait plus pauvre (saurait-elle que j’existe?), mais pour chercher dans le verbe la part d’amour qui manque à tout amour.
Vient le temps où il n’en reste rien de la certitude que la vie nous doit, en échange de toute la peine des jours, la part de paix qui manque à la paix, si imparfaite soit-elle.
Vient le temps où l’on cherche à trouver un sens au grand rien pour en choisir la part de mystère qui manque à tout mystère.
Vient le temps où tout l’univers se réduit au jardin de la maison restée le port d’attaches dont on voudrait refaire la route d’une vie qui ne fut que déroute...
Vient le temps où....
Et le temps est venu.
I
Cam greu să-i dai norocului adresă,
Deloc uşor să-i spui iubirii: Pleacă!
Iar dac’ având-o, inima săracă
Îţi este, e că vrei s-o ţii în lesă
Şi cântecul de soare să şi-l tacă.
Dar cu ce glas s-o chemi când nu e, de să
Răsune tot pustiul, principesă
A nopţii – lună albă, dacă
Nici tu nu i-ai aflat sub cer cărarea
De-o veşnicie cât o noapte lungă
De când de dorul tău se frânge marea
Cu braţe-valuri vrând să te ajungă ?
Eu, norocoasă foarte-n neiubire,
Să-i dau şi nenorocului de ştire ?
Pas facile de donner à la chance son adresse.
Dire « va-t’en » à l’amour, encore moins
Mais si le cœur se brise en le gardant,
Vaut mieux peut-être le tenir en laisse
Pour qu’il arrête son chant de soleil noir
Mais de quelle voix l’appeler lorsque sans cesse
Fait-il le sourd la vie entière, princesse
De la nuit – lune blanche qui, de tout l’ temps
Tu ne le vis pas se montrer sur terre
Pour moi, ô, insouciante solitaire
Dont les vagues rêvent de toute l’éternité
Comme une longue nuit, de t’atteindre quoique,
Toi, belle rêveuse, tu ignores leurs feu.
Moi, riche de non amour et d’amour déchirée
La malchance et l’oubli dois-je aussi les aimer ?
II
Se-adună norii negri. Să mă bucur?
Ameninţând c-un nou potop dar, arcă
Nu prea mai ştie nimeni cum să facă
Iar omu-i mai uşor decât un flutur.
Se-anunţă noi dezastre. Şi ce dacă?
Noi ne-agăţăm de franjurii de ciucur
Din harta lumii, între-alcool şi sucuri
Reîmpărţită, şi-n iubiri săracă.
Nu aşteptăm nimic, dintotdeauna
Ne-a fost viaţa lungă aşteptare;
De-ajuns ni-s nepriceperea şi ura
Şi-ajungem sigur la limanul care
Ni-i port de taină. Care Penelopa
Mai pune de-un război prin Europa?!
***
De gros nuages flottent. Ça alors !
Nouveau déluge va tomber du grand ciel.
Une nouvelle arche qui pourrait bien la faire
Lorsque l’homme pèse pas plus qu’un papillon.
Nouveaux désastres germent. Quelle nouvelle!...
Nous, on s’accroche aux franges et aux pompons
De la vaste carte du monde où l’alcool
Et la drogue se partagent les ruelles.
On n’attend plus rien. Depuis toujours
La vie n’est qu’une trop longue et vaine attente;
Il nous suffit largement le non amour
Et l’ignorance pour lever la tente
Dans le grand port-désert. Quelle Pénélope
Sème-t-elle tapis de haine dans l’Europe ?
III
De când cu-nţelepciunea nu prea mai dorm în fân
Nici dorul nu mai are învolburări de vis
În patul larg cât zarea mi-e somnul interzis,
Din crânguri cu nefloare numai ciulini adun
Pentru ne-ncoronarea care mi s-a prezis
Că mă aşteaptă-n vreme; dar cât zorii rămân
Aprinşi încă de jarul din soare, mai amân
C-o respirare ceasul ce mi s-a fost înscris
În cartea care ţine înscrisurile toate
Cu oameni – umbre calde cu lumină-nsemnate
Sau chiar lumini de taină neîntrupate-n stea
Ce-şi caută popasul sub ierbi ca într-o doară.
Eu cum s-aleg din cântul de greieri liniştea
Ca-ntregul rug de patimi să uite să mai doară?
Ma sagesse ? Hésiter de dormir dans le foin.
Mon amour ? Ni chagrin, ni caresse, ni merveilles ;
Dans mon lit bien trop large, interdit le sommeil
Aux champs de ma raison fleurissent des chardons noirs
Pour le non couronnement d’au-delà du soleil
Promis dès l’aube première sans le vouloir nullement.
Mais tant que l’aurore vienne, j’ajourne le grand départ
Par un brin de sourire, sous la voûte de la treille
En ignorant le Livre où mon sort est inscrit
Par Celui qui connaît par cœur tout l’univers
Et le tient dans sa main bien que du Paradis
Les premiers êtres heureux de leur gré s’en allèrent…
Reposer sous les herbes, n’est pas mon idéal.
J’aime mieux que les cieux oublient de me faire mal.
Le 21 juin 2010
IV
Doamnă Singurătate, mă tem că nu te vreau!
Ia-ţi liniştea de fagure albastru de viespar
Bezmeticia oarbă a gândului hoinar
Şi lasă-mă în miezul a toate câte au
Noimă cât să mă-mbie la viaţă iar şi iar
Ca-ntr-o beţie nouă de taină veche sau
Ca într-o-nmugurire de vreasc stins; mai pe şleau,
Pentr-o zădărnicie dulce cu gust amar…
Ştiu, tu-mi rămâi alături supusă, răbdătoare,
Aşteptând să te-ntâmpin c-un tandru bun venit
Când vocile de-altdată-s tăcere care doare
Şi sufletul meu – templu în care le-am zidit.
Cândva îţi voi fi sclavă supusă şi…Mă iartă,
E cineva afară, parc-a bătut în poartă…
Madame la Solitude, excusez-moi de peu !
Je n’aime pas votre cour en rayon de guêpier,
Ni cette vaine, inutile errance de la pensée
En préférant brûler de tous les feux
(À part, bien sûr ceux de l’éternité)
Et m’enivrer d’un vin toujours nouveau
Au goût d’amour et de rêve. C’est si beau,
Qu’une main tendre et chaude vienne se poser
Sur mon épaule en infinie caresse
Ou qu’un regard me dise sans mots : vas voir
Si le sourire d’un homme sur terre blesse
Plus qu’un cri sourd de désespoir !
Oui, je sais que tu restes ma seule escorte
Jusqu’au jour où… Excuse-moi ! On frappe à ma porte.
Le 21 août 2009
5
Port în gând amintirea unui zâmbet subţire
Ce mă-nsoţeşte ca un câine fără stăpân
Visând un lanţ – măsură a traiului cel bun.
Buza ce-l înflorise de mine n-are ştire,
Nici de ecoul unei tăceri în care-anin
Cuvinte iluzorii despre o rea iubire
Ca un Hamlet, a fi-ul rimându-l în neştire
Cu a nu fi când sorii spre alte zări apun.
Iată de ce când lumea-mi surâde, gândul meu
Se înlumină ca sub o rază de tandreţe –
Câine sărman ce-şi află după un lung drum greu
Stăpânul blând, iubirea prin ghionturi să-l înveţe.
Îmi şterg din suflet umbra unui străin surâs
Să pot plânge în fine cu prea îndeajuns.
Je garde dans ma mémore un sourire sans éclat
Qui me suit comme un chien battard
Rêvant d’une chaîne – preuve d’attachement ;
La lèvre où il fleurit ne se le rappelle pas,
L’écho de mon silence lui reste indifférent
Quoique des mots d’amour en refassent ma voix
Comme un Hamlet avec son être ou ne pas
Etre du tout tait son déchirement.
Voilà pourquoi quand le monde me sourit,
Toute mon âme s’ensoleille sous un flot de tendresse –
Pauvre chien qui retrouve après un long chemin
Le maître qui l’attache, qui le frappe, qui le blesse.
J’efface de mon cœur l’ombre d’un sourire étranger
Pour pouvoir finalement pleurer de mon plein gré.
6
Maria, Anghelina, Ileana, Filofteia,
Gherghina, Lola Vetii, Tănasea, Manda Ţârlii
Şi cânepa topită-n cotul gârlii,
Şi pâinea coaptă-n ţest, la grindă cheia
Pentru Ion şi Gheorghe plecaţi în Dealul Urlii
La coasă de lucernă când soarele scânteia
Şi-o înteţea în jarul amiezii, pirostreia,
Tuciul de mămăligă, ceape-mpletită-n funii…
Nimeni, nimic din toate n-a mai rămas acum,
Doar gândul meu le ţine-n balanţa neuitării
Păstrată-n cumpănire de-o linie de fum
Abia întrezărită-ntr semnele mirării
Ca o crucificare când,( pentru care vină?)
Cerul înalt şi rece cu noapte mă-nlumină.
Marie, Démétra, Rada, Costandine, Philophtée,
Georgine, Fleur, Angeline, Manda Târlii, Margot
Et le chanvre roui à l’angle du ruisseau,
Et le petit four en terre où le pain cuit et,
Tous les Georges et les Jean dans le champ, à la faux,
À Dealul Urlii sous le grand soleil d’été,
Et le chaudron en fonte sur la chevrette fumée,
Et les chapelets d’oignons tressés, sous le chapeau
Du toit…Qu’en resta-t-il ? Rien. Tout s’enfuit.
Les hommes d’hier passèrent sur l’autre bord ;
Seule ma mémoire les garde et, de l’oubli
Tout le passé revient renaître dans mon cœur
Pour me crucifier (d’espoir ? de désespoir ?),
Illuminant mon âme de soleils de nuit noire.
7
La Rovina Mică, la Tufele Roşii,
Plecam de cu noapte cu sapa-n spinare;
În faţă grăbea fluierând tata care
Voia să ne-ndemne pe noi, somnoroşii –
Frumoasa Lucica şi Mircea ... ăl mare
(Nu cel din istorii, când bravii strămoşii
Luptară pe-aicea cu turcii.); cocoşii
Vesteau răsăritul. Eu – nod pe cărare...
Când soarele-n suliţi ‘nălţa ciocârlia,
Zăream porumbiştea. Ce verde minunea
Oştirii de săbii foşninde, câmpia
De lanuri...Şi tata spunând rugăciunea :
Ajută-ne, Doamne, ca până în seară,
Copiilor truda un joc să le pară!
À Rovina Mică, dans le Bois Rouge des chênes,
Nous, on partait dès l’aube, la bêche sur l’épaule :
Devant nous, notre père – modèle et symbole
De force. Allez-y, mes braves, le champ nous appelle!
Nous, on dormait debout…L’alouette, en vol.
Mon frère se taisait, ma sœur, la très belle
Lucia répétait l’histoire où Mircea l’Ancien
Y a vaincu les Turcs… Moi, sans larmes mais en pleurs…
Quand les coqs annonçaient le petit lever du jour,
Devant nos yeux s’ouvrait tout le champ de maïs
Comme une verte armée, alignée sur mesure
D’ordre et de sagesse comme au beau temps jadis.
On faisait la prière puis on se signait ;
Une journée de travail – toute une éternité.
8
Adorm c-un zâmbet lacrima sub pleoapă
Cu fiecare pas plec mai puţin
Spre un tărâm pierdut din care vin.
Cu jar, fântâna timpului m-adapă.
Mă sting de sete-n cupa grea de crin
Cu gura pe zăvoarele de apă
Rugina din adânc în fruct să-ncapă
Roteşte bolta-n tija unui spin.
Lumina mea e un liman de noapte
Cu greieri pân’ la ţipătul de mirişti
M-ajung luciri din oarbe stele moarte
Tu în vacarm de linişte te-nlinişti.
Să te adun din toată risipirea
În golul plin reinventez iubirea.
6 aug. 2008
La larme sous ma paupière je la brise d’un sourire ;
Avec chaque pas un peu moins je m’en vais
Vers un pays lointain qui me connaît ;
De sa braise, l’eau du temps m’en déchire.
Sur le bûcher d’un lys je m’éteints assoiffée,
La bouche sous les verrous de l’eau-soupir;
La rouille noire du tréfonds, dans une épine
Fait tourner le ciel pour mieux l’enfermer.
Toute ma lumière – un océan de nuit
Avec, jusqu’au petit jour, des cris d’ cigales.
J’allume les éclats des mortes étoiles ;
Dans le silence des sphères toi, tu t’enfuis…
Pour te cuieillir du grand abîme d’azur,
Dans le vide plein je réinvente l’amour.
(între ele, foto)
***Variantă II
Je brise d’un sourire la larme sous ma paupière
À chaque pas je m’en vais un peu moins
Vers un pays d’oubli dont je viens
Le puits du temps m’abreuve de lumière.
Sur le bûcher d’un lys la soif m’y tient,
La bouche sous les verrous de l’eau-mystère ;
La rouille des neiges en fruit veut se parfaire
Pour faire, dans une d’épine, tourner tout le ciel.
Ma lumière – une mer de vaste nuit
Avec, jusqu’à la lune, des cris d’ cigales ;
Me couvrent les éclats des mortes étoiles,
Toi, dans le pur silence, tu t’enfuis.
Pour mieux te ramasser des mondes d’azur
Dans le vide plein je réinvente l’amour.
9
Tu poate nu ştii c-ai plecat. Se-nsera.
La apele Styxului – barca la mal:
Nici vele, nici Caron cu rânjet fatal,
Doar umbra ecoului mut tremura.
Năpraznic în inimă sângele-val
Grăbea să ajungă sau doar bănuia
Limanul de noapte în formă de stea
Ori lună nebună la ţărm triumfal.
Atunci ai păşit cu un zâmbet în barcă
Iar apele negre te-au şi-nvăluit.
Ecoul urla şi, bezmetică parcă
O mare de brume creştea infinit.
Eu – umbră albastră plutind printre vii
Că n-ai plecat, ştiu; însă tu cum să ştii?
Ţuţuleşti, 16 august 2008
D’être parti un soir, le sauras-tu ?
Sur l’eau du Styx, la barque attendait.
Caron n’y était pas, de son regard mauvais
Te faire signe de t’avoir reconnu.
(…)
Moi, ombre bleue parmi tous ces vivants,
Je sais qu’ tu es partout. Tu ne le sais nullement.
10
Râul de foc al stelelor deschide
În stânca nopţii albii de lumini
Pentru etern pierdutele grădini
De Paradis cu fructele-i perfide.
Nevrednicii căzuţi – cei fără vini
Visează-ntoarceri; firile lucide
Aprind în gând ungherele-firide
Spre pârguirea negrei rădăcini.
Căzută stea, zadarnică jertfire
Pentru o vamă prea demult înscrisă
În rostul trecerii-n nemărginire,
Pe cine cauţi? Poarta e închisă
Nimeni pe-aici de-un veac nu mai trecu!
- Eu am ajuns. De-acum te-nalţă tu!
Ţuţuleşti, 11 august 2008
Noapte cu ploaie de stele şi eclipsă de lună.
En rivière de feu, les étoiles creusent
Des lits de lumière dans le rocher de nuit
Pour les perdus jardins du Paradis
Avec leurs pommes perfides et venimeuses.
Ceux qui tombèrent avec ou sans merci
Rêvent d’y rentrer pour une vie en rose
Qu’ils ne vécurent avant qu’ils ne reposent
Sous les racines de l’herbe inassouvie.
Étoile filante, qui cherches-tu à la douane
Où tous arrivent pour ne plus retrouver
Chemin sur terre de toute l’éternité –
Ni étincelle, ni luciole, ni flamme ?
-Tout ce que je sais c’est que je file sur terre ;
C’est à toi maintenant de retrouver le ciel !
Ţuţuleşti, le 11 août, 2008
Pluie d’étoiles et eclipse de la lune
11
Doar un trecător
În satul veşnicie,
cu-nmuguriri de dor,
mă-ntorc. M-o recunoaşte?
Am plecat cam demult.
Un câine pe la uliţi
mă priveşte-abătut,
un vecin îmi tot spune
de nu ştiu ce răzor…
În pragul casei noastre,
doar umbra plopilor.
Livezile-nstelate din ieri au înnoptat,
absenţa mă-nfioară
precum un scurt lătrat
la poarta năruită
sub dalbe flori de măr.
Iertare, veşnicie!
Sunt doar un trecător…
Rien qu’un passant
Dans mon village – pays
au goût d’éternité,
je rentre.
Ô, Dieu Tout Puissant,
s’en souvient-il de moi ?
J’en suis partie enfant
et me voilà maintenant…
Un nouveau chien m’aboie,
je le comprends bien.
Mais quel est ce vieillard
qui se prend pour mon copain ?
Sur le seuil de ma porte,
l’ombre des peupliers ;
les vergers d’autrefois
n’y sont plus ; le silence,
comme un court aboiement,
de ton absence me glace
devant la porte rouillée
sous le poids de voile blanc
des fleurs du pommier.
Pardon, éternité !
Je ne suis qu’un passant…
|
Paula Romanescu 8/25/2016 |
Contact: |
|
|
