Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Interviul cu maestrul Radu Beligan,

Interviul cu maestrul Radu Beligan face parte din cartea ,,Interviuri în dimensiunea teatrului românesc” semnata de Tiberiu Rosu si Ionut-Florin Grecu (cartea va apare in toamna aceasta)
Material oferit în exclusivitate doamnei Emilia Tutuianu-Dospinescu,


Motto: Nu există ieri si azi în teatru, de atunci, de acum; există teatrul si bucuria pe care nu încetează să o ofere oamenilor,
de la facerea lumii încoace…
În lumina reflectorului contemporan, alergăm către meterezele înalte ale panteonului artei românesti, sperând ca de acolo, de sus, să respirăm aerul dulce românesc ce l-au inspirat înaintasii nostri.
Alergăm permanent după piloni de sustinere ai idealurilor comune, tindem ascendent către un Eden personal imaculat, sperând că, la un moment dat, vom găsi o nouă iesire din labirintul cotidian. Într-un astfel de labirint, cu personaje de mult apuse, ce tin pe umerii lor metafizici memoria vie a teatrului românesc, ne-am avântat noi.
La o aruncătură de băt de Arhiepiscopia Bisericii Armene din Bucuresti, într-un bloc istoric, la un etaj intermediar, asteptăm, în salonul mare, pe maestrul Radu Beligan. Mirosul cărtilor vechi asezate vertical, asemeni halebardierilor, în vasta bibliotecă, îmi trezeste amintirea filmelor copilăriei noastre.
În fata noastră se înaltă, pe peretele văruit-n crem, chipuri ocrotitoare ale sfintilor ortodocsi, asezati într-o ordine parcă desprinsă din Erminiile zugravilor. Maica Domnului tronează deasupra tuturor celorlalte icoane, în stânga se află icoana Sfintei Cuvioasei Parascheva ocrotitoarea Moldovei si a catedralei Arhiepiscopale din Roman. În ungherele neocupate de icoane sau cărti, se derulează, în imagini alb-negru, amintiri din spatele cortinei cu ,,monstrii” sacri ai teatrului si cinematografiei românesti.
Semnalul că maestru Radu Beligan se apropie de salonul de primire îl prevesteste un câine de talie mare, cu o blană moale, de un alb imaculat, si prietenos peste măsură, ce nu conteneste să se hotărască ce preferă: o săritură cu labele pe noi sau mestecarea voioasă a husei aparatului de filmat?
În acest răstimp, aparte în tocul usii, într-o costumatie albă, cu o privire blândă si întrebătoare, maestrul Radu Beligan.
Scurtă prezentare biografică

 se naste la data de 14 decembrie 1918, în satul Galbeni, judetul Bacău. Este un actor român, cu o bogată activitate în teatru, film, televiziune si radio. Pe linie maternă este grec de origine, pe linie paternă fiind urmas al unuia dintre fratii lui Ion Creangă. A fost ales membru de onoare al Academiei Române în 2004. În data de 27 martie 2011 a primit o stea pe Walk of Fame Bucuresti. Pe 15 decembrie 2013 a fost inclus in Cartea Recordurilor ca fiind cel mai longeviv actor încă în activitate pe scena unui teatru.

 a interpretat, în peste sapte decenii, roluri celebre, cum ar fi caractere ale dramaturgilor literaturii române: Ion Luca Caragiale, Barbu Stefănescu Delavrancea, Camil Petrescu, Tudor Musatescu, Mircea Stefănescu, Victor Ion Popa, Victor Eftimiu, Mihail Sebastian, Aurel Baranga, Alexandru Mirodan si universale: William Shakespeare, Carlo Goldoni, Nicolai Vasilievici Gogol, Anton Cehov, George Bernard Shaw, Maxim Gorki, Albert Camus, Jules Romain, Eugen Ionescu, Jean Anouilh, Friedrich Dürrenmatt, Edward Albee, Peter Shaffer, Patrick Süskind, Neil Simon, Umberto Eco.

 a fost unul dintre discipolii actritei Lucia Sturdza Bulandra si al scriitorului Eugen Ionescu. Este privi,t în general, ca unul dintre numele majore ale teatrului românesc, cu un repertoriu complex, clasic si modern. A jucat alături de actori importanti, cu reprezentatii atât în tară cât si în străinătate.

 membru de Onoare al Academiei Române, drept recunoastere a activitătii în domeniul artei; în anul 2004 este decorat cu Ordinul Drapelul Iugoslav cu steaua de aur si colan, decorat cu Ordinul Serviciul Credincios Mare Ofiter, Doctor Honoris Causa al Universitătii Nationale de Artă Teatrală si Cinematografică I. L. Caragiale; în anul 2003 i se oferă Trofeul România 2000; în anul 2003 i se oferă Marele Premiu acordat de Guvernul României, în cadrul Premiilor Nationale de Teatru; în anul 2002 Presedintele Frantei, Jacques Chirac a semnat Decretul prin care Radu Beligan este numit în grad de Ofiter al Ordinului National al Legiunii de Onoare; în anul 2002 i se oferă Premiul revistei Moftul Român; în anul 2001 i se oferă Premiul Revistei Flacăra; în anul 1997 i se oferă Premiul Galei UNITER – Trofeul Dionysos; în anul 1994 i se decernează titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei George Enescu.


Tiberiu ROSU: Mediul familial este si va rămâne pentru dumneavoastră scena, reflectorul si cortina. Din acest motiv, vă propunem să jucăm o mică piesă de teatru, un scheci, având ca spectatori doar cititorii cărtii.
Radu BELIGAN: Nu doar că sunt întru totul de acord cu doleanta dumneavoastră, dar motivul principal pentru care am dorit să stăm de vorbă este legat de vecinătatea meleagurilor noastre natale, la care se adaugă bunul simti al întrebărilor adresate.

T.R.: Maestre, sunteti prea amabil si vă multumim pentru primirea călduroasă ce ne-ati făcut-o în intimitatea locuintei dumneavoastră. Actul întâi al piesei noastre improvizate este plasat sub genericul locurilor natale, de acolo de unde drumul experientei actoricesti începe din inima Moldovei, unde vlăstarii genealogiei dumneavoastră se leagă de marele povestitorul Ion Creangă!
R.B.: Este adevărat, bunica mea paternă, sotia preotului Adam Beligan, era vară primară cu marele nostru povestitor Ion Creangă. Consider că s-au strecurat niste gene din partea aceea si înspre mine, totusi, o influentă covârsitoare în ceea ce priveste cariera mea, a avut-o tatăl meu, actor, în tineretile sale.
M-am născut într-un sătuc din Moldova, din părinti intelectuali, într-o casă cu bibliotecă. La sase ani stiam că voi deveni actor. Copilăria mea a fost o repetitie pentru maturitate.

T.R.: Orice moment creator ce se îndreaptă spre un succes profesional cert are nevoie de un liant puternic reprezentat de relatia ucenic-maestru. Cum s-au desfăsurat aceste evenimente în viata dumneavoastră?
R.B.: Am avut fericirea si norocul să fiu unul dintre discipolii doamnei Bulandra si prietenul maestrului absurdului, Eugene Ionesco.
Să încep cu Lucia Sturdza Bulandra. A fost ea o profesoară bună? Nu stiu ce să spun. Stiu doar că fără ea nu pătrundeam în teatru. Concursul meu de admitere în Academia Regală de Muzică si Artă Dramatică s-a soldat cu un tragic esec. Eram atât de nefericit încât i-am scris o scrisoare doamnei Bulandra. Era ultimul ei an de profesorat, urma să fie pensionată si asta a făcut-o să înteleagă disperarea mea. După multi ani, mi-a spus că a păstrat această scrisoare, desi se mutase de trei ori. Pe scurt, a intervenit la rectorul Nona Ottescu să mă admită auditor la clasa ei. Am pătruns în clasa în care trona ca o împărăteasă, într-o berjeră, înconjurată de toti studentii ei, pentru reexaminare. Am spus, cu o concentrare maximă, fără acea emotie care tulbură apele, frumoasa poezie a lui Esenin: Scrisoare mamei. Când am terminat, a urmat o lungă tăcere, care mie mi s-a părut o eternitate. După care, cu vocea ei de stentor, a decretat: „Dumneata, dacă ai să fii serios, ai să faci o mare carieră.” O asemenea sentintă din partea unei mari autorităti te poate face să-ti pierzi uzul ratiunii. Dar eu am fost serios.
Întâmplarea a făcut să-l întâlnesc, pentru întâia oară, pe Eugene Ionesco, în Japonia, unde avea loc o reuniune a Institutului International de Teatru. Am descoperit imediat, în holul hotelului unde locuiam amândoi, figura lui celebră de clovn trist privind melancolic paharul plin cu un lichid de culoare incertă.
L-am întrebat: „Ce beti acolo?”
Eugen Ionesco mi-a răspuns jovial: ,,Whisky amestecat cu suc de grape-fruit. Alcoolul omoară vitaminele si vitaminele omoară alcoolul!”
Aveam sentimentul că-l cunosc dintotdeauna. Am colindat alături de el o metropolă ciudată si imensă, cu blocuri clădite ca niste pagode si cu pagode ca niste zgârie-nori, cu baruri ultramoderne (ne plăcea amândurora sake-ul lor) si cu locuinte mobilate sumar si auster, în traditia unei tări de rafinată si străveche cultură.
Cum as putea găsi tonul cel mai potrivit pentru al descrie pe acest om? Cred că as fi cel mai aproape de adevăr dacă as spune că Eugene Ionesco stia să-si ascundă printre ceilalti oameni adânca si iremediabila lui anxietate, furtunile care, undeva în adânc, îl cutremurau, lăsând să apară la suprafată numai accesele de veselie, de bucurie neastâmpărată, de inventie jucăusă. Nu se vedea deloc că s-a format sub steaua lui Kafka, ci numai că i-a îndrăgit pe Caragiale si pe Urmuz. Aflase că Scrisoarea pierdută se jucase la Tokio si mă întreba, cu o curiozitate infantilă: „Oare cum or fi tradus japonezii: Curat-murdar si Pupă-l în bot si papă-i tot?”
Premiera bucuresteană a Rinocerilor a fost ceea ce se cheamă, cu un cuvânt din ce în ce mai tocit, un eveniment. A doua zi, Tudor Vianu expedia vechiului său prieten această telegramă:
Eugen Ionesco
14 Rue Rivoli, Paris 4
Spectacol magnific cu Rinocerii, la Bucuresti. Beligan, Lucian si confratii lor – neîntrecuti. Mare, eclatant succes. Felicitări si îmbrătisări tie si Rodichii, din partea mea si a Lilichii. Semnat, Tudor Vianu.
Apoi, în seara de 23 mai 1965, spectacolul s-a jucat la Paris, în prezenta autorului, care, spre uluirea si imensa noastră satisfactie, a declarat că Rinocerii nostri au fost cea mai bună reprezentatie cu această celebră piesă jucată în toată lumea.
După spectacol am fost invitati acasă la autor, în Bv. Montparnasse. De acolo, fratele mai mare al lui Mihail Sebastian – doctorul Hechter – bun prieten al lui Ionescu, ne-a invitat pe câtiva să continuăm a ne bucura de triumf în locuinta lui din Sceaux, o suburbie a Parisului.
Ionescu era într-o dispozitie specială si ne-a povestit amintiri din tineretea lui din România. Îsi făcea stagiul militar si a fost trimis cu o misiune într-un oras de provincie. Când a ajuns în gara urbei respective, prima lui actiune a fost să îsi depună la bagajele de mână pusca.
La un moment dat, Ionescu s-a retras cu mine într-un colt al salonului si mi-a spus: „O prietenie se leagă a travers le travail. Rinocerii au fost prilejul de a ne cunoaste si împrieteni. Esti un Beranger formidabil. Peste Jean Louis Barrault si peste Laurence Olivier. Din păcate, nu pot declara asta ziaristilor: sunt artisti mari, dar susceptibili si eu mai am relatii de muncă cu ei.”

Ionut-Florin GRECU: Maestre, ce impact a avut regimul comunist asupra teatrului românesc si cum ati reusit să vă continuati munca în acele împrejurări tulburi?
R.B.: Venirea la putere a comunismului a însemnat, în primul rând, pentru mine, moartea teatrului particular. Aveam mica mea companie, când am fost pur si simplu obligat să mă întorc în sistemul de stat. Nu aveam un dosar bun, asa cum am aflat mai târziu din presă, nu am avut niciodată curiozitatea să îmi văd dosarul, eram suspect datorită apartenentei mele la unul din partidele istorice. Dar, când apele s-au mai linistit, necesitatea unei politici externe a făcut ca intelectualii care nu fuseseră decimati să fie oarecum folositi în slujba partidului. România avea nevoie de reprezentanti în forurile internationale. Norocul meu l-a constituit marele succes pe care îl aveam la public si eram un bun cunoscător al limbii franceze. Datorită lor am reusit să fiu ales Presedintele Institutului International de Teatru, timp de trei mandate. Slujba mea de functionar international îmi permitea să ies des din tară, dar, niciodată nu mi s-a propus vreun pact cu Securitatea. Dacă am fost urmărit si supravegheat de ochiul ei vigilent, acesta este un lucru pe care, după cum vă spuneam mai sus, nu vreau să îl aflu.

I.F.G.: De câte ori avem ocazia, savurăm piesele de teatru si filmele românesti produse în acei ani ai tăvălugului rosu. Unul dintre personajele scenei si micului ecran ce se bucură si azi de un succes extraordinar este Toma Caragiu. Ce ne puteti spune despre activitatea si personalitatea sa?
R.B.: Îmi vine foarte greu să vorbesc despre el. Dar o voi face într-o singură frază.
Toma Caragiu a reprezentat unul din colosii teatrului românesc, dispărut mult prea devreme dintre noi. Restul e tăcere…

I.F.G.: Ati avut ocazia, de-a lungul timpului, să stati în preajma multor personalităti din diverse domenii. Un interes deosebit gravitează în jurul întâlnirii dumneavoastră cu artistul suprarealist Salvador Dali.
R.B.: L-am cunoscut pe Salvador Dali în anul 1964, la New York. Un prieten comun m-a prezentat ,,divinului”, care mi-a arătat, spontan, o violentă simpatie. Socotea că noi, românii, avem o misiune sacră, de gardieni ai latinitătii, aici, la răscrucea imperiilor moarte. Mi-a dăruit un foarte frumos album, cu o dedicatie care cuprinde întreaga pagină de gardă si în a cărei grafică exaltată se afla pecetea lui indelebilă.
Păstrează-l bine. După moartea mea, îl vei vinde la licitatie!”, m-a asigurat el. Eu nu m-am despărtit niciodată de el si i-am promis că îl voi păstra cu sfintenie.
,,Să nu spui asta. Banii au o importantă capitală în existenta noastră. Încă din copilărie mi-am dat seama de asta si am hotărât să trec prin viată usor multimilionar. Lectia asta am învătat-o foarte devreme. Aflasem că Cervantes, cea mai mare glorie a Spaniei, si-a sfârsit zilele în închisoare. Am învătat, de asemenea, pe băncile scolii, că Cristofor Columb, care, totusi, ne-a dăruit un întreg continent, a fost, la întoarcere, aruncat în temnită pentru că făcuse datorii. Am hotărât, asadar, în fata acestei dureroase amintiri a două experiente ilustre, să-mi iau precautiile indispensabile cât mai curând posibil: ca să devin celebru, trebuia să-mi fac un stagiu la închisoare, iar ca să ies de acolo, trebuia să acumulez câteva milioane. Odată împlinite aceste două conditii, viata devenea posibilă.”
Obisnuit cu declaratiile lui provocatoare, care îi scandalizau pe multi, amicul nostru l-a întrebat în gluma: ,,Dacă un milionar ti-ar cere să nu mai pictezi timp de un an, câti bani ar trebui să-ti dea?”
,,Nu multi. Câteva milioane.”
,,De ce?”
,,De dolari, bineînteles. Să fim practici. Trei milioane de dolari si nu mai pun mâna pe pensula un an de zile.”
,,Salvador, goana asta după bani mă uimeste. Văd aici câteva proiecte de vaze. Crezi că acest gen de activitate comercială e demnă de un mare artist?”
,, De ce nu ? În timpul Renasterii, toti pictorii făceau asta. Leonardo da Vinci desena grădini, a desenat jartierele pentru uniforma gărzii papale, a desenat o multime de obiecte cotidiene. Prietenii mei s-au revoltat când, acum douăzeci si cinci de ani, am desenat cravate si covoare. A fost un scandal enorm. Colegii mei tipau: <> Cred că erau pur si simplu gelosi că nu li s-au făcut si lor propuneri. Zece ani mai târziu, Miro, Picasso si Cocteau s-au apucat, la rândul lor, să deseneze mochete, fete de mese, farfurii si o mie de alte obiecte mai putin nobile.”
Discutia asta m-a impresionat puternic, dovadă că o pot reda, după atâta vreme, aproape cuvânt cu cuvânt.

T.R.: Cu permisiunea dumneavoastră, maestre Radu Beligan, vom trage cortina peste interviul nostru, finalizând discutiile cu o ultimă întrebare ce se perindă, prin lume întreagă, de la geneza teatrului antic si până în contemporaneitate: Cum defineste maestrul Radu Beligan teatrul?
R.B.: Teatrul este cea mai veche formă de comuniune publică. Dacă în urma unui cataclism ar rămâne pe pământ numai trei oameni, doi ar înjgheba un spectacol cu care să îl distreze pe al treilea. Nu există ieri si azi în teatru, de atunci, de acum; există teatrul si bucuria pe care nu încetează să o ofere oamenilor, de la facerea lumii încoace.









Tiberiu Rosu si Ionut-Florin Grecu    8/11/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian