Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Atitudini - Durere, amărăciune

„Pentru dureri neobisnuite, remedii neobisnuite.” – William Shakespeare

Durerea este definită ca „o senzatie, o experientă senzitivă si emotională neplăcută”. Nu există măsurători obiective pentru durere. Putem sti că o persoană „are o durere” doar pe baza afirmatiilor sau actiunilor sale. Intensitatea durerii depinde de extinderea rănii – trupesti sau sufletesti –, dar si de experienta fiecăruia. Dacă rănile sunt foarte mari, durerea poate deveni cauzatoare de morbiditate.
Durerea este o senzatie cunoscută oricărui om, fie că ea este de natură fizică, fie că este de natură psihică sau emotională. Ea determină suferinta – starea celui care suferă, căruia i s-a provocat durerea –, dar si celui care a luat cunostintă de durerea semenului său. Din suferintă învătăm despre greseli, constientizând erorile săvârsite de către noi, sau de către cei din afara noastră.
Medicul, neuropsihiatru Sigmund Freud (1856-1939) a făcut niste afirmatii cu care nu putem fi de acord, si anume, că viata este „o insulă de suferintă într-un ocean de indiferentă”. Nu!, fiindcă multora le pasă, suntem sensibili la suferintele celui de lângă noi, iar cei considerati cândva departe de noi, cu putine mijloacele de informare avute, ne sunt acum aproape, faptele putând fi relatate, filmate si transmise în direct prin televiziune. Nu putem fi de acord, cred, nici cu afirmatiile: „Dacă ne întrebăm despre sensul si valoarea vietii suntem bolnavi”, sau: „Scopul întregii vieti este moartea”. Nu!, nu suntem bolnavi, ci am ajuns să constientizam o arie mai vastă a vietii, să analizăm si să descoperim valoarea ei, sensul ei – destinul pe care trebuie să-l împlinim până la moarte.
Societatea în care trăim este obligată să vegheze asupra suferintelor noastre, să ne facă viata cât mai suportabilă, cu cât mai putină suferintă fizică, psihică sau morală, întrucât o inimă rănită doare, chiar dacă continuă să pompeze sânge, o amintire oribilă ne poate urmări ca un cosmar, chiar dacă creierul continuă să functioneze normal. Noi, românii folosim des cuvântul „jale”, în sensul de chin, durere, suferintă, tristete adâncă, mâhnire, amar, necaz. Poetul nostru Mihai Eminescu atribuia bătăii clopotelor din turlele bisericilor, sunetul de jale: „… Metalica vibrândă a clopotelor jale / Vuieste în cadentă si sună întristat…”
Poate, dacă nu ar fi durerea, nu am fi constienti de momentele de plăcere sau nu le-am pretui îndeajuns. Durerea are menirea de a ne ajuta să diferentiem ceea ce e bine pentru noi de ceea ce este rău. Asa ne este viata, cu sentimente si trăiri diferite, cu urcusuri si coborâsuri pe care doar cu sufletul le simtim, le vedem, le întelegem. Există însă dureri atât fizice cât si psihice care nu au leac si, uneori, nu pot fi cunoscute cauzele profunde si adevărate. Fiecare om are sufletul său, structura sa sufleteasca diferită de a celorlalti, de aceea unii simt mai intens durerea, altii mai putin. Cel mai usor ar fi să luăm viata asa cum este ea si s-o trăim cu urcusurile si coborâsurile ei, cu iritările ei, cu bucuriile si ceea ce poate să ne mai ofere, fără a ne implica emotional, fără a fi afectati prea tare si, mai ales, să încercăm să ne asigurăm o existentă senină, luminoasă care să echilibreze lipsa unei sensibilităti mai profunde sau capacitatea de abstractizare a lucrurilor si a vietii. Asa se spune, asa suntem sfătuiti. Dar, când suferintele sunt atât de mari, când ele sunt provocate de semenii nostri lipsiti de sensibilitate sau cu sensibilitatea atenuată, înlocuită de o cruzime inexplicabilă sau mai bine zis inadmisibilă la om, si cu creierul spălat, adică fără să mai poată rationa la producerea durerii celuilalt, parcă sfaturile acestea nu mai pot fi luate în seamă. Durerea este prea mare, prea extinsă, neputând fi percepută de oamenii insensibili, nu încape în inima lor, în creierul lor. Moartea unor fiinte ucise cu o cruzime extraordinară, animalică nu o mai poti privi; simti cum ea a curmat firul unor vieti, imaginea ei pătrunde adânc în fiinta ta si suferi alături de familiile celor ucisi sau răniti. Si te întrebi: De ce a trebuit să se întâmple? La ce a folosit si cui? Care este utilitatea, ratiunea acestor gesturi? Nu poti explica logica întâmplării. Gândesti că poate sufletele criminalilor au avut aspiratii prea mari, iar viata si lumea le-au frânt aripile, trăirile si existenta lor s-a consumat înlăuntru, în singurătate, în taină, până când a explodat. Or, fiindcă fiecare suflet cunoaste mai mult sau mai putin, dar, oricum cunoaste în mod confuz, s-au destăinuit cui nu trebuia si au fost prost, diabolic sfătuiti să-si sacrifice viata si să ucidă cu o nemaipomenită cruzime – un fel de „neo-barbarie” cum bine o numeste un jurnalist exceptional al ziarului DW – zeci si sute de oameni, în câteva clipe?
Săptămâna trecută, un franco-tunisian, conducând un camion, dirijându-l spre Promenade des Anglais din orasul Nisa, a trecut cu rotile camionului său peste zeci de oameni – copii, femei, bărbati – producând un adevărat masacru: 84 de morti si 202 răniti. După toate probabilitătile – un act inspirat, premeditat si executat, nefiind depistat anterior producerii. Din 2015 si până la data actuală a anului 2016, în Franta au fost, dacă nu gresesc, zece atentate. Dureros, extrem de dureros! La numai câteva zile după masacrul din Franta, sute de morti si mii de oameni capturati, arestati – militari, civili – în urma încercării unei lovituri de stat în Turcia, urmată de reactia virulentă de după esuarea puciului cu răfuieli si reglări de conturi sângeroase, care vor continua. În Statele Unite au fost din nou ucisi 3 politisti si alti 3 răniti. Astăzi 19 iulie, când scriu acest articol, într-un tren din Germania, un refugiat afgan de 17 ani, presupus luptător ISIS, încercând să ucidă oameni cu un cutit si un topor, a rănit grav 5 persoane, alte 14 fiind în stare de soc. Toate aceste întâmplări succesive, în care s-a optat pentru rău, au provocat durere, suferintă. Dar, cine îsi poate da seama mai bine, ce este bun si ce este rău în sufletul omului, în mintea lui, decât omul însusi? Sfântul Vasile afirma că „răul este o dispozitie în suflet opusă virtutii, este lipsa binelui; el e fată de bine ceea ce este orbirea fată de ochii sănătosi. El se adaugă ca stare de paralizie a sufletului…”. Cine poate judeca durerea, suferinta, apetenta pentru durere sau pentru suferintă, sau pentru tristete decât însăsi ratiunea omului? Nu a fost folosită! Stoicul filozof grec Epictet (55- d. Hr 135) spunea la vremea sa: „…Cuminte este dar, ca singurul lucru ce stă în puterea noastră, mintea, să nu o ridicăm răzvrătită în contra Universului. Căci este mai sigur, mai demn si mai bine să-ti îndrepti cârma în directia curentului cosmic, decât să vâslesti în sens contrar – ceea ce este o nebunie si nu poate duce decât la zbucium desert urmat de durere si amărăciune”. Dar, dacă nu există această cumintenie din partea agresorilor, de ce există o atât de mare retinere, precautie în a le diagnostica gesturile? Ne tot întrebăm dacă respectivii au fost teroristi sau psihopati, „soldat ISIS” sau nu? Nu ar trebui să punem semnul egal între terorist si psihopat? Gestul la care îndeamnă fundamentalismul islamic, nu este consecinta dezvoltării unei „industrii a nebuniei”? Cum altfel să întelegem această lume în care trăim, acea parte din lume care doreste distrugerea civilizatiei fără să constientizeze răul pe care îl face si consecintele lui? Mă gândesc la sintagma folosită de marchiza de Pompadour: „După mine, potopul”, sau „După noi, potopul”, spusă regelui Ludovic al XV-lea după o bătălie pierdută, moment în care se credea aberant, ca si acum, că o cometă va lovi pământul si va produce inundatii ca cele ale potopului Biblic, întâmplat cu mii de ani în urmă.
Civilizatia trebuie apărată nu distrusă. Să avem în vedere binele acestei lumi si să actionăm pentru acest „bine”. Filozoful german J.G. Fichte (1762-1814) sustinea că scopul vietii noastre îl prescrie ratiunea, „scopul poate fi îndeplinit în viată si prin viată, căci ratiunea îmi porunceste să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist”.
Filozoful si matematicianul francez René Descartes (1596-1650) avertiza: „Constiinta noastră ne arată că putem fi hotărâti si virtuosi, si cu aceste calităti executăm lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune. Numai o constiintă clară poate determina adevărata odihnă interioară a sufletului, pe când ignoranta, confuzia determină nelinistea lui, desi ea poate tinde spre cunoastere, spre limpezirea lucrurilor, spre întelegere între părti. Dar, atunci când virtutea nu este luminată îndeajuns de intelect, hotărârea si vointa de a face bine poate fi directionată spre fapte rele…”. În aceste conditii se produce eroarea despre care se spune că este cauza mizeriei oamenilor, principiul răului produs în lume, ura, dispretul, furia fiind opuse dragostei, generozitătii. Sfânta Scriptură ne învată că „oamenii sunt mizerabili datorită faptului că sunt păcătosi si criminali, căzând în sclavia păcatului de a consimti la eroare”.
Lumea noastră de astăzi este agitată, descumpănită, răul este luat în brate cu usurintă si chiar cu inconstientă, se doreste peste tot schimbare: schimbarea conducătorilor, schimbarea politicilor, schimbarea granitelor etc., si toate se fac cu sacrificii de vieti omenesti, cu imense suferiti. Nu se constientizează efectele, dezastrul, se loveste în creatia lui Dumnezeu prin uciderea oamenilor, si se distruge civilizatia – realizările omului din dragoste de om si natură. Unii, văzând toate acestea, de pe acum par obositi, resemnati si sugerează că „va trebui să trăim cu terorismul!”, întrucât teroristii pot ataca oricând si oriunde, iar, dacă schimbările vor fi negative, distructive, asa cum s-au arătat până acum a fi – atacurile producându-se în lant de la o vreme –, vor produce în continuare o cumplită suferintă.
Cine a vizitat ruinele unor foste imperii, a simtit desigur că viata oamenilor si bogătiile lor au fost trecătoare, dar si faptul că ele puteau să nu fie distruse, si au încercat, probabil, sentimentul tristetii, al regretului declinului, disparitiei acelor imperii puternice si bogate. Exemplificăm Cartagina – oras antic în nordul Africii, în limba feniciană însemnând « Noul oras » , devenit în acele vremuri cel mai bogat oras din lumea antică (sec. III i.e.n.) si care a avut conflicte cu grecii, romanii. În Antichitatea târzie a fost cucerită de poporul germanic al Vandalilor, în anul 439, apoi recucerită de romanii din Răsărit. Mai târziu, peste sute de ani, Cartagina crestină a fost asediată si distrusă de Arabii musulmani veniti din Egipt, neputând rezista arabilor si ajungând, în final, un morman de dărâmături, care nu mai evocau nimic din gloria de odinioară, ci erau doar pietre folosite la constructia unui oras nou – Tunis. Mai exemplificăm Palmyra – oras antic din desertul sirian, distrus de trupele împăratului roman Aurelian, în anul 272, ale cărui ruine sunt astăzi lângă orasul sirian Tadmur, iar Amfiteatrul din Palmyra este locul unde se fac executiile opozantilor Statului islamic.
Asa s-a scris istoria imperiilor din acea vreme si de mai târziu… „Tot alte vremi s-au asternut./ Din ce în ce mai rar/ Icoane sterse din trecut/ Încet si trist răsar./ În urma mea s-a-ntunecat,/ Cum nici n-as fi trăit…/ Mai clare-s câte am visat/ Si-n cărti le-am fost citit…”, scria poetul român Alexandru Vlahută (1858-1919). Asa se sinucid din preamărire, imperii, mari civilizatii, sau sunt distruse, ucise de dileme interminabile, confuzii, invidie, răutate, bestialitate, lipsă de ratiune dar si de afectiune, cu ignorarea legilor divine, necesare în viata oamenilor.
Astăzi, în loc să judecăm si să dăm dovadă de umanitate, de respect pentru legi, adică să ne facem datoria, strict datoria – scopul fundamental al omului în conceptia filozofului german Emanuel Kant – orgoliul unor conducători care cârmuiesc mascat prin fortă, încredintati că pot face tot ce vor, ei, acesti conducători întorc lumea pe dos, destabilizând-o si distrugându-i frumuseti.
Da, durerile, suferintele noastre fizice si morale sunt „neobisnuite” si necesită, da, este adevărat – „remedii neobisnuite”.

Carolina de Nord







Vavila Popovici    7/24/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian