Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Fragment din „Ostas la roabă şi lopata-armata la muncă forţată”

O misiune ca-n filme

În octombrie 1952, tânărul Constantin Teodosiu a fost încorporat să efectueze stagiul militar şi repartizat, într-un detaşament al Direcţiei Generale a Serviciului Muncii cu iniţialele DGSM, ce se afla situat în localitatea Coiciu-Constanţa. În detaşamentele acestea unde tinerii executau armata la „muncă forţată”, erau „selectaţi”, după criterii politice, cei care erau consideraţi „duşmanii poporului”: fiii deţinuţilor politic, ai negustorilor, moşierilor, ofiţerilor din armata regală, care luptaseră pe frontul de Est ori ai chiaburilor, care nu intraseră în Gospodăria Agricolă Colectivă. Tot acolo, mai erau transferaţi şi unii soldaţi din MFA sau MAI care încălcau regulamentul de ordine interioară din armată.
Deoarece tatăl său deţinea un magazin în Olteniţa şi avea mai multe pogoane de pământ, fiind declarat chiabur, tânărul s-a încadrat perfect în Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 29, ianuarie 1950. De aceea el a fost trimis în detaşamentelor de muncă de care am amintit. La început, a muncit acolo, ca ostaş constructor, apoi, a fost transferat pe mai multe şantiere. Printr-o întâmplare norocoasă, el a fi transferat în capitală, la DRM 1 Bucureşti, (Direcţia Regională de Muncă nr. 1 Bucureşti), din strada Mihai Eminescu, la Serviciul Financiar, conform pregătirii sale de absolvent cu bacalaureatul comercial luat. În vara fierbinte a anului 1954, când tocmai spera să fie lăsat la vatră, a avut surpriza neplăcută ca stagiul militar să se prelungească de la doi la trei ani şi nu doar atât, ci a trebuit să îndeplinească „cea mai dificilă misiune din viaţa sa de ostaş, una ca-n filme”, cum spune de câte ori îşi aminteşte de ea.
*

În acea zi nefastă din vara anului 1954, la Direcţia Regională a Muncii nr 1 din Bucureşti, a fost adus un dezertor care evadase din Detaşamentul de muncă Port Constanţa. El avea un nume cu rezonanţă comică, potrivit, mai degrabă, unei întâmplări hilare, nicidecum uneia atât de periculoase, care putea avea un sfârşit tragic, cum s-a dovedit a fi aceea prin care a trecut Teodosiu. Dezertorul se numea Tălălău Mucea şi fusese dat în urmărire şi identificat la domiciliul părinţilor, din fosta regiune Bucureşti. Predat Oficiului juridic al Direcţiei DRM 1 Bucureşti, din strada Mihai Eminescu al cărui şef era căpitan Haralambie Ionescu, el l-a chemat pe Teodosiu în biroul său şi i-a spus:
– Teodosiule, dezertorul Tălălău Mucea, aici de faţă, a evadat din Detaşamentul de muncă Port Constanţa, de unde ai venit tu! Ţi-l dau în primire să-l duci teafăr la fostul tău căpitan, Aldea. Vezi, că răspunzi de el!
– Ţeles, tovarăşe căpitan! a fost răspunsul ostaşului constructor, care ştia că ordinul era
ordin, care se executa, nu se discuta.
– Să-l supraveghezi bine, Teodosiule! Are el cătuşe la mâini, dar e foarte periculos! Vezi să nu-ţi mai scape şi ţie! Şi să-i spui asta şi căpitanului Aldea! Ai înţeles?
– Ţeles, să trăiţi! a repetat ostaşul, căruia nu prea i-a căzut bine această misiune, care se dovedea de la început periculoasă, dar n-avea ce face, fiind cel mai indicat, s-o ducă la bun sfârşit. Nu cunoştea nimeni Detaşamentul Port Constanţa şi pe comandant, aşa cum îl ştia el, care lucrase acolo, aşa că n-a avut încotro şi a trebuit să plece. Costel se gândea în sinea lui cu plăcere, că va revedea marea, pe foştii săi camarazi şi rudele din Constanţa, însă nici nu bănuia că va fi mult mai dificil să-l ducă pe dezertor decât se aşteptase el şi, mai ales, nu-şi închipuia atunci, cât de lung şi de periculos va fi drumul, până să-l predea pe evadat căpitanului. Când a sosit ceasul plecării, ostaşul şi-a luat în serios misiunea. Era sergent major, ce mai! Purta echipament de oraş, dar tocmai asta nu-i convenea atunci, simţindu-se stânjenit în faţa dezertorului îmbrăcat cu haine ponosite ca şi ceilalţi care se aflau în detaşamentele de muncă. Totuşi, trecând peste aceste detalii, a legat cu una din cătuşe încheietura mâinii drepte a dezertorului, iar cu cealaltă, mâna sa stângă şi, astfel, au pornit să îndeplinească misiunea, ca doi fraţi siamezi.
Era o seară de vară frumoasă, cu lună plină, când s-au îndreptat amândoi spre staţia de tramvai să-l ia pe 15, din Piaţa Romană, care mergea la Gara de Nord. Ţinându-l strâns pe Mucea, să nu-i scape, s-au îndreptat amândoi spre gară, aşa ca înjugaţi cum erau, că aveau să treacă de acum, prin aceleaşi greutăţi. Mai înainte de toate, Teodosiu n-a uitat că dezertorului trebuia „să-i arate pisica”, să-i ştie de frică şi a scos din buzunarul de la rubaşcă un pistol de alarmă. Folosit ca recuzită în teatru şi dotat cu nişte capse foarte puternice, jurai că era unul adevărat. Îl purta în dreptul inimii şi era sigur că dezertorul fusese impresionat, când l-a văzut. Apoi, i-a spus cu glas răstit :
– Să ştii că nu glumesc! La o simplă încercare de a fugi din nou, voi trage fără milă!
– Ţeles, mormăi Tălălău, mergând mai departe fără să schiţeze cel mai mic gest că ar fi dorit să evadeze.
I se luaseră în carceră şireturile de la ambii bocanci şi se mişca cam împiedicat. Urcarea în tramvai l-a făcut să se împiedice şi mai rău, stânjenindu-l şi pe Costel, iar cătuşele îi incomodau pe amândoi, făcând mai anevoioasă suirea în tramvai. Au urcat în vagonul de clasa a II a, ca proletarii, că ostaşii nu-şi permiteau să meargă la vagonul de clasa I, unde biletul costa 0,30 lei, chit că, fiind ostaşi, nici nu cumpărau bilete. S-au făcut că plouă, că doar erau în misiune, iar taxatoarea i-a trecut şi ea cu vederea. Ce să le ceară unor amărâţi de ostaşi! Avea poate şi ea vreun fiu acasă, că le putea fi mamă...

*


În staţia din faţa Gării de Nord au coborât cu mare greutate, străbătând cu grijă peronul, prin îmbulzeala de oameni grăbiţi. Voiau să urce în tren şi să ocupe un loc, drumul fiind lung şi vremea înaintată. Mulţimea se înghesuia, iar călătorii, strecurându-se ca oile în strungă, se loveau unii de alţii, nerăbdători să intre în vagoane, în timp ce bagajele numeroase îi împiedicau. Pierzându-şi răbdarea, în căutarea unui loc, se împingeau zgomotos, producând un vacarm greu de redat în cuvinte. Erau militari, dar şi civili, bărbaţi maturi şi tineri, femei, mame cu copii, bunici cu nepoţi, familii care, din lipsă de bani plecau la părinţi, să-şi petreacă o parte din concediu, dar mai erau şi alţii care mergeau la mare. Se aflau la sfârşit de sezon estival, când oamenii muncii, mai norocoşi puteau primi de la sindicat câte un bilet pentru familişti, la o staţiune de pe litoral.
Ei îşi luau copiii şi, mâncând întotdeauna la dublu, să nu mai cumpere bonuri şi pentru ei, le dădeau din porţia lor. Trenul personal de noapte, care circula spre Constanţa, era mereu supraaglomerat în sezon, mai ales că ajungea acolo dimineaţa şi omul se gândea ca întotdeauna, să mai câştige o zi. Neexistând compartimente, puţini călători reuşeau să ocupe canapelele de patru persoane, restul se înghesuia pe culoar, pe partea geamului, unde era loc de trecere. În vagonul comun de clasa a III a, cei doi ostaşi au fost bombardaţi tot drumul cu întrebările călătorilor curioşi, lumea fiind pestriţă şi extrem de indiscretă. Indiscreţia lor nu era, însă, un semn de răutate, ci, pornea din spirit umanitar de solidaritate cu dezertorul, despre care ar fi vrut să afle cât mai multe şi, poate, să-l şi ajute cumva :
– Ce i s-a întâmplat soldatului de are cătuşe şi bocanci fără şireturi, sergent? l-a întrebat pe Teodosiu un roşcovan cu o bărbuţă ca mătasea porumbului, purtând o cămaşă cam terfelită, de parcă dormise cu ea.
– A dezertat, ce să i se întâmple?
– Şi tu unde îl duci? a intervenit şi un ţăran sfătos, ce târa după el o paporniţă cu tot felul de zarzavaturi, cu gând să le vândă în piaţă, la Constanţa.
– La unitatea de unde a dezertat, nene! Unde altundeva? i-a răspuns Costel.
– Păi, de, mă temeam pentru el, că mă gândeam că, poate, îl duci direct la Tribunalul Militar...
– Asta nu depinde de mine, nene! Ce-or hotărî cei mari, ce ştiu eu?...
– Ba, eu cred că dânsul are dreptate, că tot acolo va merge în final! a intrat în vorbă şi un bărbat negricios, între două vârste, care părea să fie muncitor, că purta o salopetă albastră şi nouă din doc şi o şapcă de aceeaşi culoare.
Se vedea treaba că se angajase de curând, salopeta fiind impecabil călcată şi curată, de parcă atunci o primise de la vreo fabrică din Medgidia, Cernavodă ori din Constanţa, unde pesemne lucra. Muncitorii erau clasa de bază pe care se sprijinea partidul, iar el, unul dintre aceştia, aşa că şi-a permis să-şi spună părerea:
– Ăştia cam aşa sfârşesc... Li se dă pedepse mari ...
–Săracu’, interveni şi o bătrânică, ce ţinea în braţe o raţă speriată, ce măcănea întruna, de
parcă aproba tot ce ziceau ceilalţi interlocutori.
În paporniţă, mătuşica mai avea şi o gâscă. O separase de raţă, să n-o sâsâie şi s-o ciupeacă. Păsările ei albe şi gureşe treziseră toţi călătorii, de cum se urcaseră, dar lumea nu zicea nimic, ce să mai zică? Ia, o biată mătuşică, ce se ducea şi ea la Constanţa, să-şi vândă păsările... Numai muncitorul s-a uitat chiondorâş la ea, când a auzit-o intrând în vorbă, de parcă i-ar fi spus : ”Ia, vezi-ţi de păsările tale, mătuşă, ce-ţi dai şi tu cu părerea!” dar, în final, i-a zis doar atât:
– După faptă şi răsplată, femeie!
Costel era de părere că muncitorul între două vârste fusese până de curând colectivist, dar acum, lucra la fabrică. „De asta e tare în verdicte!” se gândea el, bănuind că altfel, n-ar mai fi fost aşa de viteaz. Întrebările curgeau ploaie, iar el nu mai prididea cu răspunsurile la toate, adică la care putea să răspundă. Fiind un om necăjit ca şi ceilalţi, le zicea cum se pricepea. De altfel, era politicos şi îi aborda cu blândeţe şi înţelegere, că se punea în locul lor, dar şi al dezertorului, care cine ştie ce motiv serios avusese să fugă? Poate că dorul de mamă sau de vreo iubită îl măcinase atât de tare, că greşise atunci când îl pusese mai presus de libertatea, pe care ar fi trebuit s-o preţuiască şi s-o considere sfântă. Satisfăcându-şi curiozitatea, oamenii s-au liniştit, n-au mai întrebat nimic. Costel bănuia, însă, că n-au adormit imediat, ci i-au compătimit în gând, atât pe dezertor, cât şi pe el, până când au adormit.
Numai Teodosiu n-avea somn, că trebuia să-l păzească pe dezertor şi se gândea cum să-l ducă integru la unitatea de unde evadase. El îl considera pe acesta ca şi pe fratele său, că îl încercase şi pe el dorul de mamă şi de iubită, numai că fusese mai tare şi judecase mai bine, fără să se lase coplelşit de dor ca Tălălau, om slab şi fără judecată... Trecuse destul timp de când trenul se pusese în mişcare, se făcuse târziu, după miezul nopţii şi depăşiseră podul de la Cernavodă. Lumina era stinsă şi pacea părea să se aştearnă peste călătorii, care se odihneau, aşa cum puteau, îngrămădiţi unii într-alţii. Unii respirau adânc în somn, alţii şuierau ori gemeau sau sforăiau mai aveau coşmaruri şi numai câţiva dormeau liniştiţi, fără vise. Lume amărâtă, cu griji multe pe cap, de la fabrică sau de la colectivă. Vai de ei, săracii! Numai unul nu trebuia să aţipească şi acela era Teodosiu. El veghea pe toată lumea, pe dezertor, dar şi pe pasageri. Era vigilent, să nu-i scape dezertorul deşi era legat bine cu cătuşe şi l-ar fi simţit, dar mai ştii? Trenul oprea des, iar unii se urcau, alţii coborau. Prin semiobscuritatea, vagonului, ei se vedeau la oprirea în gări sau în halte, dar figurile se schimbau mereu, încât se producea o foială şi un du-te-vino continuu. Erau navetiştii, o categorie de oameni urgisiţi să-şi petreacă mai mult timp prin trenuri şi maşini, ca să poată aduce acasă o pâine amară ca şi viaţa lor. Pe culoarul lateral al vagonului nu mai aveai loc să arunci un ac. Dintr-odată, dezertorul i-a spus lui Teodosiu:
– Am nevoie la toaletă, domnule sergent major!
– Mai ai niţică răbdare, ostaş!, îi şopti acesta, încercând să nu ia o decizie pripită.
După ce deliberă îndelung, cum să procedeze fără să facă vreo greşală, dacă dezertorului i s-ar mai năzări o nouă evadare, încercă să mai tragă de timp, nedorind să se strecoare prin mulţime, până nu avea un plan sigur, pe care să-l urmeze. Prin întunericul din vagon vânzoleala continua. Se zăreau tot felul de oameni, care parcă dansau în figuri dezordonate, aleatorii, fără vreo noimă. Părea un cadril improvizat, nu clasicul dans de societate, ce înfrumuseţase tinereţea şi făcuse deliciul bunicilor noştri. În vacarmul de lume săracă, proletară, se vedea un altul asemănător, dar fără ştaif. Un observator atent ar fi putut urmări din umbră oamenii care îşi duceau de mână copiii mici de câţiva anişori, somnoroşi, plângând întruna, de ţi se rupea inima şi câţiva soldaţi ce se întorceau de la unitate sau plecau spre ea, târând geamantanele greoaie, nişte lădiţe de lemn. Civilii aveau şi ei unele, nu foarte deosebite, doar că erau confecţionate din carton presat. Zgâriate ca vai de ele, acestea fuseseră moştenite din tată-n fiu, iar unele aveau şi colţuri metalice, care le mai deosebeau de celelalte.
Ne aflam în anii de după război când lumea era săracă şi se mulţumea cu orice moştenise ori se găsea de cumpărat la cooperativă sau în magazinele de stat. Prin îmbulzeala din tren, toţi te loveau în dreapta şi în stânga, cu geamantanele lor de carton presat sau de lemn, dând prilej la discuţii sau la îmbrânceli, ce contrabalansau cu frânele puse instantaneu de mecanicul de locomotivă. De călătorit, călătoreau numai proletarii, că domnii se aflau la Canal sau prin alte penitenciare, în deportări ori în lagăre de muncă. Alţii, ca şi tatăl lui Teodosiu, mergeau să-şi vadă fraţii sau părinţii închişi la Poarta Albă, la Canal, ori altundeva. Nu puteau, însă, a-şi permite toţi acest „lux”. Călătoreau numai cei fără domiciliul obligatoriu, adică DO pe buletinul de populaţie. Se ştia că, în urma acestui stigmat, ei nu puteau părăsi localitatea, iar, în caz contrar, erau aduşi de miliţian, cu cătuşe la mâini, dacă plecaseră fără să-i raporteze acestuia, săptămânal, de ce şi unde au plecat. Asta era doar de formă, că, de permis, tot nu le-ar fi permis, deoarece nu aveau voie să părăsească perimetrul de cincisprezece kilometri din jurul localităţii. Prin mulţime, se mai zăreau şi ţărani cu paporniţe, sau cu saci de tot felul, căraţi în spate sau târâţi după ei.
Încurcau circulaţia, ce-i drept, dar trebuiau să ajungă la Constanţa în zori, să prindă şi ei un loc în piaţă. Cu atâţia călători se crease un vacarm de nedescris, iar drumul spre capătul vagonului, unde se afla toaleta, părea aproape imposibil de parcurs. La un moment dat, când trenul oprea în gară, fiind prea aglomerate vagoanele, tinerii se căţărau pe acoperiş, în afară de cei agăţaţi ciorchine pe scări. Era ceva obişnuit ca vara să se călătorească aşa, fără bilet. Constantin Teodosiu bănuia, însă, că în acest vacarm, în care ai putea căuta mult şi bine acul în carul cu fân, ar fi fost cel mai bun prilej pentru o nouă evadare. Tocmai de aceea nu avea curaj să pornească spre ţintă, deşi ostaşul îl tot presa că nu se mai putea abţine. A mai deliberat o vreme, cum să procedeze şi s-a gândit să-şi întocmească un plan care să nu-i permită vreo greşală, încât dezertorul să poată evada iar. În cazul că l-ar dezlega, bănuia că acesta ar putea sări pe geam, când personalul ar opri în staţie. Credea că, fiind noapte, oamenii din gară s-ar teme mai puţin de Securitate şi, acoperiţi de mantia întunericului, i-ar putea sări în ajutor. În final, s-a hotărât să nu rişte dar, văzând, totuşi, că altă posibilitate nu era, şi-a luat inima în dinţi şi a ales calea cea mai sigură. S-a gândit să-l târască pe dezertor după sine, prin aglomeraţia de nedescris, până spre celălalt capăt al vagonului, aşa încătuşat cum era şi va vedea el ce va mai face la faţa locului. Dezertorul n-a avut încotro şi l-a urmat. A început lupta corp la corp, pentru crearea spaţiului vital, necesar pentru a se strecura şi a răzbate printre oamenii somnoroşi. Uneori, concurând cu frânele trenului puse instantaneu, îi deranjau din moţăiala lor de-a-mpicioarelea pe unii călători, ce provocau discuţii de neevitat în aglomeraţie. Cearta ar fi fost gata, dacă ostaşul Teodosiu n-ar fi fost pregătit, dar nu degeaba, era el grec. Amintindu-şi de originea sa elenă şi, netrădându-şi răbdarea, „siga-siga”, adică încet-încet, cum ştia el de-acasă, a răzbit să ajungă până la punctul terminus, toaleta trenului.
Totuşi, segentul-major era şi el om, deşi comuniştii îl considerau „duşman al poporului”, adică năpârcă. Ajungând acolo, s-a gândit un timp, să-l ajute pe Tălălău să evadeze iar, făcându-l scăpat şi lăsându-l să fugă pe geam, când va opri trenul în staţie. Îl admira pentru curajul său, încât s-a gândit că nu i-ar fi fost greu să spună că i-a scăpat şi n-a avut ce face, că doar nu era să intre cu el în cabină. Ar fi raportat că nu l-a văzut şi ar fi putut să-l facă pierdut... Sigur că altul, care ar fi reacţionat la primul impuls, aşa ar fi procedat şi l-ar fi ajutat, dar Teodosiu, om al cifrelor, care judeca totul la rece, nu s-a înflăcărat prea tare. S-a gândit că, ajutându-l să evadeze, n-ar fi făcut altceva decât să intre şi el la inchisoare şi să fie deferit Tribunalului Militar care, l-ar fi găsit, poate, mai vinovat decât pe evadat. Cui Prodest? s-a gândit Teodosiu. Într-o ţară în care libertatea nu exista şi tentativa de a se elibera era aspru pedepsită, n-ar fi avut rost să devină şi el încă o victimă, un martir sacrificat în zadar.
A oscilat, apoi, gândindu-se că, îndeplinindu-şi misiunea, va ajuta la pedepsirea unui om dornic de libertate şi va avea conştiinţa încărcată. Necazul era, însă, că nu găsea o altă soluţie convenabilă pentru amândoi. Până la urmă, omeneşte gândind şi cămaşa fiindu-i mai aproape de piele, a cedat în favoarea datoriei, chiar dacă era „nedreaptă”, cum o consideră şi acum. Aşa că a mers înainte. Numai că se mai cerea trecută şi o altă probă de „curaj”. Ce Ulise, ce Hercule, ce Harap Alb! Să-i fi văzut pe ei, cum s-ar fi descurcat, asigurându-i intimitatea dezertorului în cabina de toaletă! Cum ar fi reuşit Harap Alb, fără să apeleze la regina furnicilor sau a albinelor ori la Păsări-Lăţi-Lungilă şi chiar la ceilalţi prieteni ai săi?, s-a gândit Teodosiu. Prevăzător, că doar era şi el urmaşul lui Ulise şi tot viclean şi vigilent ca şi el, aşa cum i se cerea unui soldat într-o astfel de misiune, a născocit pe loc o stratagemă. Nelăsându-se înduplecat de rugăminţile dezertorului de a fi lăsat singur în cabină, a intrat împreună cu el, a deschis uşa, dar a lăsat-o numai puţin crăpată, ţinând-o cu piciorul, spre a nu se închide complet. Apoi, suportând cu stoicism „parfumul” şi discuţiile inerente din partea „adversarului”, dar şi ale oamenilor de pe culoar, care, evident, îi luau apărarea dezertorului, a rezolvat cu brio până în final, „planul eroic de acţiune”. Aşa că, după încă o luptă corp la corp printre oamenii din vagon, cei doi, s-au strecurat cu succes până la locurile lor.
S-a crăpat de ziuă şi trenul s-a apropiat de Constanţa. Când a oprit în Medgidia şi apoi, în halta Palas, ostaşul a rememorat zilele negre, când el însuşi descărca din vagoane piatra adusă din diferite locuri. Ajungând la destinaţie, cei doi au coborît la fel de greu din tren în vechea gară Constanţa, dărăpănată ca vai de ea. Obosiţi cum erau, după noaptea de pomină prin care au trecut, s-au îndreptat târâş-grăpiş spre Piaţa Ovidiu, unde se afla sediul Direcţiei Regionale de Muncă Nr 2 Constanţa.
*

Când cei doi au ajuns, ofiţerii nu începuseră activitatea. De aceea ostaşul Teodosiu l-a predat pe dezertor ofiţerului de serviciu. După întocmirea formalităţilor de rigoare, au plecat însoţiţi de încă un ostaş constructor de la DRM 2, Constanţa. Acolo, la detaşamentul Port Constanţa condus de căpitanul Aldea, au predat evadatul. Recunoscându-l pe Teodosiu, acesta i-a mulţumit pentru serviciul făcut şi l-a chemat pe Romică, ordonanţa sa, un munte de om, dar şi de mare încredere, căruia i l-a dat în pază. Apoi, a făcut un careu în faţa detaşamentului şi l-a arătat ostaşilor săi pe evadat, ca un exemplu ce n-ar trebui urmat, zicându-le: „ Băgaţi-vă minţile în cap, bă, să nu dezertaţi ca el, că tot aici ajungeţi!” Apoi i s-a adresat ordonanţei : „ Ia-l şi bagă-l la arest, Romică!” Până la urmă, Constantiun Teodosiu şi-a îndeplinit cu brio această „misiune dificilă, ca-n filme”, procedând conform regulamentului militar. Chiar dacă şi-a călcat pe inimă, aducând evadatul la detaşamentul de unde dezertase, măcar a fost mulţumit că a scăpat de-o grijă. De bucurie că l-a adus la detaşament pe ostaşul dezertor căpitanul Aldea i-a propus în schimb, ca recompensă, să rămână câteva zile în subzistenţa detaşamentului pe care îl conducea. Teodosiu i-a mulţumit, pentru că i-a oferit posibilitatea de a-şi vizita rudele din Constanţa şi de a petrece câteva zile relaxante şi a plecat degrabă la plaja „Doi papuci”, să facă o baie. După acele zile frumoase petrecute în libertate, el s-a înapoiat la Bucureşti, unde au mai survenit şi alte întâmplări mai triste sau mai vesele în timpul rămas de îndeplinit din stagiul militar.

Nota Observator :
Lăcrămioara Stoenescu - membra a Uniunii Scriitorilor din Romania şi autoarea carţilor memorialistice "Copii-suşmani ai poporului", 2007, Editura Curtea Veche Publishing, tradusa si in italiana de Mauro Barindi la editura Saecula Edizioni 2014 si prezentata la Salonul de carte de la Torino, mai 2014. Romanul memorialistic prezinta viaţa in deportare a unei fetite in timpul comunismului, intre anii 1952-54 si exmatriculata ei din scoala ca "dusman al poporului. O alta carte, De pe bancile scolii in închisorile comuniste, 2010, aparută la aceeasi editura, prezinta organizaţiile scolare, studenţeşti şi de tineret dintre anii 1947-1959, iar "Memoria stigmatelor, 2012, dezvăluie mărturisirile unor deţinuţi din Rezistenţă, deportare, exil, armata la muncă sau stigmatizati etnic. Ea a aparut tot la Editura Curtea Veche Publishing.
Romanele In Labirintul Rosu si Dedublarea au aparut la Tracus Arte in 2015.Actualmente romanel Imigranta din Biggin Hill şi DGSM, sau armata la târnăcop, roabă şi lopata", vor aparea in cursul acestui an







de Lăcrămioara Stoenescu     7/21/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian