Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Singur în turn de Ion Iancu Vale

Antologia Singur în turn pe care o propune Ion Iancu Vale, reunind creatii din volumele anterioare – Înger sechestrat, Soldat în războiul final, Lupii la mare, Revelatii oferă prilejul unei călătorii lirice prin universul sensibilitătii autorului, ale cărui momente esentiale sunt repere ale unei aventuri poetice.
Alegând simbolismul turnului si motivul singurătătii, Ion Iancu Vale mizează pe ideea rezistentei creatorului în vremuri confuze din punct de vedere valoric, a retragerii asumate într-o lume purificată de reziduurile materiei. Lumea din turn este lumea poeziei, un spatiu al puritătii, al valorilor platoniciene, eterne, imuabile, reci. Răceala acestora este umanizată prin căldura sufletului ardent al poetului, prin empatia asumării, prin instalarea în idee.
Baricadat în această lume: „opriti-vă/ nu mai bateti în poartă/ nu vedeti pe ea/ de trei ori câte trei zăvoare/ ce vă tot holbati/ la urmele acelea plutitoare/ sunt ale gândului meu/ potcovit invers/ si acum plecati/ lăsati-mă să-mi dresez/ în liniste cuvintele/ căci ele mă vor devora/ de le voi scăpa/ de sub cravasă, mai ales/ că acum sunt singur în turn”... (Singur în turn), poetul, ca un mizantrop, nu se dezice de lume pentru că ar urâ-o, ci o face dintr-un preaplin al dragostei. Lumea pe care o opreste la poarta turnului său este, de fapt, sursa permanentă a inspiratiei sale. Lumea aceasta invadează spatiul intim, privat, iar poetul se lasă cotropit chiar dacă face efortul continuu de a-l respinge. Neîmblânzita conditie, conditia tragică a omului, în general, a poetului, în particular, îi provoacă permanent limitele, adevărul vietii se sustrage uneori cuvântului când inspiratia i se refuză: „...stă acum ca un ceas neîntors/ si asteaptă Pasărea Vorbitoare/ să-i ciugulească din urma pasilor/ neinventatele cuvinte”. Poetul nu are de înfruntat, întelegem, atât realitatea, lumea cu povestile ei, cât virtualitătile cuvântului – „neinventatele cuvinte”, pe care doar creatia le poate însufleti.
Pentru Ion Iancu Vale, poetul este asemenea unui izvor în care „lăcrimează un înger”, „sechestrat sub o stâncă”, un izvor care se oferă tuturor celor osteniti, capabil, de aceea, să frângă „grumazul lung al setei”. Din alegoria metaforelor se desprinde clar sensul: poetul îsi oferă creatia tuturor celor însetati de puritate, de absolut, tuturor celor capabili să înteleagă, să îngenuncheze în fata sacralitătii creatiei.
În Poetul si floarea, ideea voltaireană referitoare la îndemnul ca fiecare să-si îngrijească grădina, apare în simbolul relatiei dintre uman si vegetal, liantul fiind fragilitatea, efemeritatea. Nostalgia creatorului se insinuează „când steaua nordului/ îti apare noapte de noapte/ în vis/ si îti auzi călcâiul/ tot mai prelung scâncind/ când piramidele reazemă/ mai departe timpul”, si provine din tristetea constientizării dificultătii de a armoniza lumile, realul cu visul, a imposibilitătii atingerii absolutului. În ritualul existential, omul este un Sisif care ridică propriul bolovan pe muntele destinului său, iar repetabilitatea gestului – „si când în toate diminetile/ soarelee răsare din aceeasi parte/ ce greu e să stii/ că atâtea vapoare/ ridică ancora în fiecare zi”, dictează tragedia existentei. „Ca un fluid”, poetul se insinuează în cuantele realului, în fluidele umanului – „...e atât de greu/ să curgi în nestire, mereu/ doar pietrele din râu o stiu/ si eu”, curgerea fiind asociată trecerii. În plasticizarea ideii trecerii, Ion Iancu Vale dă concretete abstractului prin asocieri revelatorii: „...si oul crăpase/ în cuibul moale al timpului...”
Solitudinea îi apare ca o înstrăinare, poetul nu-si mai găseste locul nici în lume, nici în sine. De aceea, această singurătate echivalează cu o alienare, o îmbolnăvire de realul agresiv, dar si de eul defensiv: „astept în van/ la usa mea nu bate nimeni. (...)/ căci numele meu/ pare să nu fi încăput/ în nicio memorie/ oare ce s-ar întâmpla/ dacă nu m-as mai vizita nici eu/ în versurile ce le scriu...”. Retragerea în turn, în spatiul privilegiat al gândului si al poeziei, este un recul, având drept consecintă cunoasterea limitelor, aflarea unui loc în care „nicio singurătate nu este de prisos”.
Banchetul, inegalabilul ospăt, la care poetul îsi invită convivii este un spatiu al intimitătii („simtiti-vă în casa mea/ ca la voi în inimă...”), creat prin intersectarea liniilor, în care lumi diferite se întâlnesc si se reflectă pentru a se lumina reciproc. E un banchet în turnul poetului pentru ca fiecare să descopere turnul propriu. Poetul iscă necunoscutele vietii pentru a-si afla menirea, decis să-si asume imponderabilele („născut pentru că asa a trebuit să fie/ din plăcere si în durere/ pentru oameni si tară/ voi răscoli pământul/ strămosilor mei/ din care voi scoate aurul căutat de ei”), legătura cu strămosii, aflarea sensului si împlinirea destinului.
Conditia creatorului – Scriu si mă rog – este a scrisului ca rugăciune, creatia este oficiere a unui act sacru. Imaginea vizuală are rolul unei efigii: „într-o mână am stiloul/ în cealaltă nelipsita tigară/ în fată coala albă de scris/ care dintre acestea/ mă va ucide oare?”. În vinovătia sa, poetul răsfrânge parabola talantului: „vinovat de cuvintele spuse/ sunt, Doamne,/ de relele mele/ si de gândurile mle/ vinovat de ce mi-ai dat/ si nu am înmultit...”.
Există si o latură polemică în poezia lui Ion Iancu Vale, Acolada mare fiind semnificativă: „vor întreba, sfidător si deloc retoric/ cei care fără regrete, abuziv si discretionar/ împart pâinea noastră cea de toate zilele/ (atât cât să nu mai rămână/ pentru a da si altora)/ «oare pentru ce se tot agită aiuritii ăstia/ ciudati, visători si fără bani»/ si vor răspunde ei, hărăzitii/ creatorii de imagini, metafore/ emotii si sperante/ uite-asa de-ai naibii, pentru a vă arăta vouă/ că muriti prosti, îmbuibati/ cu mâinile în afara sicriului/ si fără să vi se mai stie numele”. La o idee „prinsă” de la Mircea Horia Simionescu, poetul adaugă propria semnificatie referitoare la conditia tot mai umilă a creatorului în conditiile unei societăti tot mai îndepărtate de valorile spiritului.
Revelatii-le poetului Ion Iancu Vale sunt dezvăluiri semnificante ale tăcerilor, miracolelor, ale cântecului originar în care fiinta se regăseste cu voluptatea primului om care descoperă latentele lucrurilor ascunse în cuvânt. Versul se amplifică asemenea unei ape mari care trebuie să cuprindă „strasnicul suflet” prizonier în „trecătorul” trup. „Uriasul copac” pe care-l înaltă în spirit este un „Babel vegetal” care sprijină „bolta albastră, nesfârsită a cerului”, având rădăcinile adânc înfipte în „măduva pământului”. Poetul este acest copac metafizic capabil de perceptii extrasenzoriale: „Eu trebuia să pier demult/ Pe când aveam mai putini ani/ Iar viata plină de tumult/ N-o pretuiam nici cât doi bani// Când încă nu stiam ce stiu/ Si peste tot eram prea viu/ Si mai puteam frumos visa/ La cineva, la undeva...// Si căutam supremul zeu/ Jur-împrejur si-n capul meu/ Si-l tot pirdeam si-l regăseam/ De nu aflam cum mă numeam// Din clipa când Vale mi-am zis/ Ce-ar fi însemnat să-mi zic Abis/ Si-am coborât într-un alt eu/ L-am perceput pe Dumnezeu” (Perceptie metafizică).
Poeziile antologate atestă o aventură lirică pe parcursul căreia Ion Iancu Vale si-a definit destinul de creator. Din turnul unde s-a retras, pentru a se instala în lumea spiritului, poetul tine legătura cu lumea cea aievea nu numai ca observator, dar si ca actor pe scena literaturii române.







Ana Dobre    7/19/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian