Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mihalache Tudorică - Ucenic al Învierii…

…Mihalache Tudorică - scriitorul de certă vocaţie, în al cărui spirit se aud cum cad, trosnind în veşnicie, aidoma oceanelor de candori primordiale, praporii de ceară fierbinte ai profesiei şi înaltei meniri de preot ortodox – revine pe piaţa hulpavă a noutăţilor editoriale după o penitenţă, auto-impusă, de şapte ani.

Eremit la chingile dorului şi ale stâncilor din pustie, fulgerate de Duhul Sfânt al căutării propriei identităţi, ca om (adică potir şi biserică umblătoare, vie, a Domnului Dumnezeului nostru), om supus, însă, vremelniciei, ca preot (botezat în har), duhovnic şi mijlocitor spre ierarhiile de lumină, ca scriitor – din stirpea lui Esop, Nastratin Hogea, C.S. Nicolăescu-Plopşor, Nicolae al Lupului, Romulus Cojocaru şi Marin Sorescu (în proză), a lui Anton Pann, Tudor Arghezi, Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Valeriu Anania sau Ommar Khayam, Rabrindranat Thagore ori Rainer Maria Rilke (în lirică) -, Mihalache Tudorică a cugetat, credem, îndelung asupra unei ciupituri amicale, dar întemeiate, pe care i-o adresase un prieten cu barbă înspicată sidefiu: ,,Bravo, Părinte. Publici numai câte două cărţi deodată: poezie şi proză, poezie şi proză…”
Respectivul avea ochi ager, de vultur care urcase, în vreun sfert de veac, aproape toate treptele specifice presei scrise: de la corector şi tehnoredactor, la redactor, secretar de redacţie, secretar general de redacţie, redactor şef adjunct, editor coordonator, la cotidianele craiovene Înainte şi Cuvântul Libertăţii, la revistele Ramuri şi Lamura.

Acel profesionist al cuvântului scris se referea la cele cinci asemenea perechi de volume, ce urmaseră debutului editorial al părintelui în culegerea colectivă Zboruri lirice (Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1986) şi celor trei apariţii editoriale solitare, postdecembriste: Melancolia îngerului, Catedrala lacrimilor, Moartea îngerului (toate trei plachete de versuri, publicate în anii 1995, 1996, 1997, aşadar în cadenţa de anuar, cultivată de preşedintele Uniunii Scriitorilor din perioada stalinistă/ proletcultistă: Mihai Beniuc, de altfel un excelent poet la debut şi, mai apoi, la vârsta de 75 de ani, când se scuturase de zgura vanităţilor).

Iată şi titlurile celor cinci perechi de volume, primite bine, chiar foarte bine, de critica literară: Mireasa desculţă (proză scurtă) şi Ultimul orb (poezie) – în anul 1998; Bâlciul şi zarafii (pamflete, eseuri) şi Poeme blestemate – în 2000; Întoarcerea numelui (versuri) şi Mireasa desculţă (antologie de proză) – în 2003; antologia de poezie Melancolia îngerului, respectiv, cea de proză Gavvata – în anul 2005; Ochiul din ape (poeme) şi Pâcla (proză scurtă) – în 2009.
Acum, în 2016, în preajma zilei sale de naştere (1 iunie 1950, în Bâlta, judeţul Dolj), după şapte ani de ascultare (a impulsurilor celeste şi a vocilor lăuntrice), după şapte – cifră divină! – ani de tăcere pe piaţa editorială, PreaCucernicul părinte Mihalache Tudorică, încununat cu înaltul rang de Iconom Stavrofor (1998) şi cu Ordinul Bisericesc ,,Sfântul Nicodim”, clasa I, pentru Cultură, în 2005, are temeritatea de a ieşi, din nou, în arena literară editorială, cu două noi opere de autor: Ultimii psalmi (100 de pagini) şi Nastrafia (378 pag, format A5), cel din urmă volum reunind cvasitotalitatea paginilor de proză scurtă publicate, în volume separate, anterior, de inconfundabilul scriitor, cu stagii parohiale la bisericile din Mihăiţa, Scăeşti (Dolj) şi ,,Sf. Nicolae”/ Ungureni (Craiova).
Fiorul sfârşitului de lume – sub a cărui hlamidă se plasează universul liric al lui Mihalache Tudorică – l-a impulsionat pe Mihai Băileşteanu (autorul coperţilor şi al machetării, de la Editura Autograf MJM, Craiova) – să plaseze pe prima copertă lucrarea Thomerama-Antitacta, din cel mai şocant ciclu de gravuri creat de Marcel Chirnoagă în amurgul secolului XX: Apocalipsa.

Lapidaritatea stilului, limbajul de sorginte biblică, doldora de motive şi simboluri din Sfintele Scripturi asigură poemelor lui Mihalache Tudorică un impact cu totul aparte, pe alocuri devastator pentru starea de spirit a cititorilor conformişti.
Spovedanii şi litanii fără sfârşit – cioplite rapid, cu mână sigură, prin tăietură directă, în piatra nestemată a Cuvântului -, suita acestor psalmi, ultimii, îmbracă, deseori, tonalitatea smerită a rugăciunii, dar şi faldurile copleşitoare – de factură fantastică – ale unor binecunoscute secvenţe din amplul poem-capodoperă al lui Dante: Infernul.
Numai că aici, pe tărâmul inscripţiilor lirice ale lui Mihalache Tudorică, ne aflăm cu un …pas mai devreme, adică în spaţiul premergător pragului din urmă, al trecerii dincolo, spaţiu cu paradoxale, senine inflexiuni onirice al presimţirii, ba chiar şi al trăirii plenare a sentimentului extincţiei fiinţei poetului, dar şi al lumii întregi, a universului.

Volumul se deschide cu un poem-avertisment, cu accente de despărţire iminentă şi intempestivă, intitulat sec, însă cu un soi de împăcare: Dumnezeu să ne ierte!: ,,S-a întins noaptea/ până la capătul lumii,/ iar eu,/ ghemuit sub ochii Domnului,/ ascult cum/ viermele/ cu dinţii în frunte/ mănâncă/ icoana din perete./ Încet, de tot încet,/ se aud căzând pe pământ/ lacrimile amare/ ale unei femei/ ai cărei ochi mari şi înstelaţi/ au spălat-o plângând peste ea/ acum multă vreme.”.
În consonanţă cu poemul Foamea (p. 65), dar mai ales cu Crivăţul (p. 55) -, a doua poemă de notaţie din volum: Mă mir întruna (p. 8) reuneşte, sub acest generic, şase scânteieri lirice, în spirit de hai-ku, peste care pluteşte, abia întrezărită, marama străvezie, de borangic, a unor ,,respirări”, ,,noduri şi semne” de Nichita Stănescu ori cromatica viguroasă a unor ,,inscripţii” şi, desigur, mai ales, a unor psalmi de Tudor Arghezi: ,,Mă mir întruna de mâinile mele./ Totdeauna m-au închinat,/ totdeauna mi-au dat să mănânc. (-----)// Pe Dumnezeu L-au mângâiat/ tot ele. (-----)// Şi mă mir întruna de ochii mei/ care au privit în ochii Domnului/ şi picioarele Lui cu semne pe ele. (-----)// Pe Dumnezeu din cer/ L-am privit cu ei/ pe muntele mic. (-----)// Mă mir întruna de inima mea/ care nu a uitat niciodată/ de unde a plecat/ şi unde este. (-----)// Inima mea nu pleacă/ niciodată de acasă.”.

Urmează o stranie, dar liniştitoare epistolă (Scrisoare), pe cât de firească, omenoasă, pe atât de luminândă, în care poetul transpare fie ca o minune a Domnului, fie în ipostaza supremă a lui Iisus: ,,Prieteni,/ să ştiţi despre mine:/ Am înviat!/ Moartea mi-a luat locul/ în mormânt/ unde/ îi putrezeşte acum/ mâna dreaptă şi coasa./ Prieteni,/ mii de ani/ de acum înainte/ îi vor putrezi oasele/ ca frunza-n pământ/ măcinată de ploi.”.
Cu poemul Nu mai este nimic de făcut (p. 10) începe cavalcada cu iz infernal a construcţiilor în care se repetă obsesiv, litanic, NU: ,,Lacrimile nu se mai aud/ şi-s singure şi chită./ Ochii care le-au plâns/ au murit./ Nici cuvintele nu se mai aud./ S-au ascuns în cuibul rândunicii./ Gura ce le-a rostit/ a tăcut şi ea odată cu ochii./ Nu mai este nimic de făcut./ Nici ea nu mai are ce lua.”.

Sau …sentimentul cutremurător şi, totuşi, paşnic, al aneantizării, al risipirii în lumea pierdută de tot, al răstignirii – ca ofrandă a bucuriei curate – pe crucea lipsei de identitate, trăire pe care o întâlnim în fila de jurnal liric Am uitat cum mă cheamă: ,,Nu mai văd o umbră niciunde./ Luna a curs ca mierea/ pe la marginea cerului./ Uşurează-mă de pământ./ Nu mai pot să merg nicăieri./ Ridic mâinile/ Şi am coatele goale./ Loveşte! Loveşte, Doamne!/ Un cântec mort/ zace la picioarele mele/ căci toate privighetorile au murit/ de sete:/ nu mai este nimeni/ să întrebe de mine,/ nu mai vine niciunul/ să întrebe de Tine./ Doamne, am uitat de mult/ cum mă cheamă./ De aceea, te rog:/ mai strigă-mă o dată pe nume!”.
Înscrisă tot sub semnul lui NU, inscripţia cu titlul Vor fi două poeme debutează tranşant, printr-o mărturisire/ decizie bulversantă: ,,Eu nu mai scriu/ pentru oameni./ Scriu pentru morţi/ şi scriu pentru păsări” -, după care survine acolada unei explicitări, poate prea lungi, prea ,,mură în gură”: ,,Mai ales morţii/ merită un poem aparte./ Mai ales păsările caută un poem aparte./ Un poem care să înceapă/ undeva în amurg,/ când se adapă singură/ oaia pierdută, / şi să se sfârşească/ a patra zi/ de la sfârşitul secerişului./ Vor fi două poeme./ Deci vor fi două poeme.”.

Un aer hieratic (similar celor din picturile ,,monstruoase” ale lui Goya sau ale lui Breugel cel Bătrân, translând, pe nesimţite, în frigul existenţial din tablourile lui De Chirico, Magritte, Dali sau – hm! – din romanele Spuma zilelor de Boris Vian ori Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgakov) ne dă frisoane la descinderea în universul poemului Unde? Cum?: ,,Mi-au luat tot./ Nu mai am nici umbră./ Cine s-o răcori acum/ la umbra mea?/ Mai întâi mi-au luat umbra,/ o umbră deasă/ care îmi seamănă/ de la o margine la alta./ Acum a înlemnit./ Cei care trec pe-aproape/ spun că/ acest om a murit demult/ şi parcă l-au mai văzut/ odată, undeva./ Dar niciunul nu-şi aduce aminte unde.”.
Fiorul punerii pasului pe ultima treaptă, ca şi înfrigurarea naşterii în cer sunt surprinse în meditaţia cu ecouri de înţelepciune zamolxiană titrată Nu mai este mult: ,,Totdeauna a fost lângă mine./ Nu m-a pierdut din ochi/ nici când m-au adus la mal/ apele/ şi nici când cutremurul/ m-a ascuns la sânul pământului/ în dimineaţa Învierii./ Peste răni/ e bine/ să pui pământ/ totdeauna,/ ţărână uscată/ măcinată de copitele turmelor de oi./ Hai, zice,/ nu mai este mult./ Mai ai o singură treaptă/ şi poţi să-ţi iei zborul.”.
Genunchiul, De ce nu-i credeţi?, Psalm trist (,,Mă trimiţi în pământ./ Ce ţi-am făcut, Doamne,/ de îmi umpli cu el/ şi inima şi gura şi ochii?/ Că eu n-am cerut niciodată/ Pământ,/ am cerut o bucată de cer,/ partea mea de copil al Tău,/ de moştenire”), Pasărea fără nume (,,Sunt singur pe sub arborii/ argintaţi de Lună./ Şi nu se mai aude nimic./ Pasărea a murit cântând”), Mâine, Încă nescris, Psalm, S-au întors ochii sunt tot atâtea poeme antologice.
Forţa expresivă şi lirică din Rugăciunea orbului, Visul, din suitele Icoana viermelui (n.n. a timpului aparent molcom, lent, dar teribil de necruţător), Crinul, Nicăieri, Câinele, Nimic, Movila sunt greu de atins chiar şi de poeţi redutabili, de prim plan într-o epocă literară sau în alta.

Prefaţa volumului de versuri Ultimii psalmi de Mihalache Tudorică este semnată de redutabilul scriitor Mihai Duţescu, care nu se sfieşte să afirme, cu toată fermitatea şi autoritatea sa, că această carte ,,propune unul dintre cei mai mari poeţi olteni contemporani”, după care remarcă faptul că o poezie excepţională este Câinele a tăcut, iar ,,poeziile închinate mamei sunt la înălţimea celor similare ale lui Grigore Vieru şi impun un important poet contemporan”.

Reiterăm o idee susţinută şi demonstrată de noi în urmă cu 13 ani, cu prilejul lansării volumului Întoarcerea numelui.
Pe deplin valabilă atunci, aceasta a fost re-confirmată în răstimpul ce tocmai trecu – şi anume: deloc mistică, însă profund ancorată în universul simbolurilor biblice, mitice şi legendare (fără de care nu există literatură valoroasă) -, poezia din volumul Ultimii psalmi ni-l relevă pe Mihalache Tudorică în postura de Homo sapiens (Om înţelept), prima şi cea mai importantă probă de înţelepciune fiind frica de Dumnezeu, smerenia, nicidecum spaima de moarte.
Acesta-i chipul dintâi, grav, cugetător, chipul profund omenesc şi creştinesc, aşadar, dumnezeiesc, al lui Mihalache Tudorică.


Al doilea chip al său este cel jucăuş, descătuşat şi dezlănţuit întru zgoandă şi joacă, dezvăluit în scânteietoarele proze scurte din antologicul volum Nastrafia (n.n. stafia) – în care spiritul de observaţie ascuţit, auzul de mare acuitate, urechea plecată fin spre rafinata audiţie, culegere şi decupare a secvenţelor celor mai suculente specifice ,,GURII SATULUI’’ oltenesc, propensiunea pentru umor şi ironie, pentru comicul involuntar şi burlescul gâlgâitor sunt întrutotul remarcabile.
Se cuvine să precizăm că antologia de proză scurtă Nastrafia (Craiova, Ed. Autograf MJM, 2016) se deschide cu un substanţial, nuanţat şi de mare rafinament studiu introductiv: Părintele Mihalache Tudorică şi mitografia spaţiului natal, scris de prof. univ. dr. Ovidiu Ghidirmic, laureat al Academiei Române, director al revistei europene de cultură ,,Lamura”.

În prozele scurte, Mihalache Tudorică se dovedeşte un cuceritor Homo ludens (Om al jocului, om cu suflet de copil inocent şi ingenuu, pentru care joaca este totul în viaţă).

Dacă ne-am rezuma la aceste două chipuri – de Homo sapiens şi Homo ludens -, poetul şi prozatorul Mihalache Tudorică ne-ar apărea doar în ipostaza tradiţională de Ianus bifrons (Ianus cu două frunţi).
Nu avem, însă, cum să omitem realitatea că – de-a lungul unei exemplare cariere profesionale, ca umil slujitor al Domnului şi ca scriitor cu pana înmuiată în lacrimile Maicii Domnului din Icoana Făcătoare de Minuni – Mihalache Tudorică a ilustrat înţelepciunea de a-şi impune să creeze ca un demirug, de a-şi porunci asemenea unui rege şi, mai presus de toate, de a osteni întru Domnul, de a trudi aidoma unui rob, de a munci până la epuizare, ca un sclav – înlănţuit pe dinafară de nimicniciile trecătoare, dar totalmente dezlegat, dez-lănţuit, liber de lanţuri şi eliberat lăuntric de toate mârşăviile vieţii telurice.

Cuprinzându-i pe amândoi: Homo sapiens şi Homo ludens -, Homo faber (Omul făurar, omul dedicat muncii şi creaţiei, în egală măsură meşteşugar, meşter, mare meşter şi artist) îi înalţă şi îi izbăveşte.

Ianus bifrons (cel cu un chip întors spre trecut şi cu altul spre viitor) se sublimează, astfel, în Ianus Trifons (cu trei frunţi: trecut, prezent şi viitor).

Închei prin a vă încredinţa un ultim, dar extrem de semnificativ detaliu: de când se ştie, de o viaţă de om, Mihalache Tudorică scrie stând în genunchi.
Este poziţia fătului în pântecele roditor al mumei sale, poziţia omului smerit (adică înţelept) în faţa Domnului, Dumnezeul mântuirii noastre.

N.B.
Lansări de cărţi, joi, 26 mai 2016, ora 15.30,
la Muzeul de Artă din Craiova





Dan Lupescu    5/23/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian