Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Note de cititor despre cartea " Copilul nedorit " de Ion si Nelly Gociu

Pe la mijlocul lunii iulie a acestui an – 2015 – am primit invitatia generoasă a domnului Titi (Lungulescu) si a doamnei Cornelia (Găvănescu) de a face o călătorie în timp si într-un spatiu apropiat, pentru a readuce în actualitate fapte si oameni de odinioară, gravate în sufletele si mintile celor doi, gratie unui jurnal tinut „la zi” de către doamna Cornelia încă din adolescentă, dar si gratie harului cu care domnul Titi a fost înzestrat si pe care domnia-sa si l-a cultivat si l-a întretinut continuu, acela de a sti si a putea să lege vorbele spre a îngădui fiecăruia să înteleagă povestile de viată pe care le înfătisează.
Călătoria a durat aproape un veac condensat în vreo două zile de „taifas” cu ilustrele persoane care mă invitaseră.
...Am făcut cunostintă, mai întâi, cu Ion Găvănescu, căruia – la sugestia preotului Mischie, om al zonei - cu totii îi spuneau Ionică; tânărul era institutor si m-a impresionat prin felul în care îsi ducea existenta: lucid, harnic, devotat semenilor, copiilor pe care îi învăta carte, corect, demn si cinstit. În biografia sa, am descoperit numeroase elemente proprii si devenirii autorului acestor consideratii: fiu de tărani cu multi copii, dornic de a scăpa, prin învătătură, de conditiile materiale precare, nevoit să-si petreacă anii de început ai vietii, copilăria, „prin muncă”, la păzitul vitelor, cultivarea terenului agricol, culesul roadelor si câte si mai câte activităti desfăsurate în lumea satelor de la începututl secolului al XX –lea.
Ca ofiter în rezervă al Regimentului 4 Vânători de munte, participase la luptele duse pentru înfrângerea armatelor bolsevice ale zvăpăiatului Bella Kun. Noul context de după prima conflagratie mondială (întregirea teritorială a tării, făurirea statului national unitar, reforme sociale etc.) îi aduce unele drepturi, printre care si acela de a primi o suprafată de două hectare de teren pentru a-si întemeia o gospodărie în mediul rural, unde era nevoie de dascăli. Ionică Găvănescu se integrează în viata comunitătii din localitatea Mărul Ros si devine un model, prin întelepciunea dovedită, prin persuasiunea pe care o degaja si prin apostolatul practicat. Lumea îl aprecia, fetele îl râvneau, politicienii vremii îl curtau. El însusi, ca multi alti intelectuali ai vremii, devine liberal, nu unul oarecare, ci lider local si zonal.
Prin mijlocirea lui Ion Găvănescu, am cunoscut pe boier Alexe Grofu, proprietar de prăvălie si pe a sa consoartă, cocoana Lica (Elena), oameni chibzuiti care stiau să obtină, prin eforturi permanente, foloase nu numai de pe urma prăvăliei, „cea mai veche si mai bine aprovizionată prăvălie, patentată din anul 1895”, ci si de pe urma pământului arabil, livezilor, animalelor detinute. Bogătia cea mai mare a lui Alexe si a Licăi era, însă, fiica lor, Vetuta, o mândrete de fată, absolventă a 3 ani de pension, care îsi luase ca pildă de comportament si tinută vestimentară pe Regina Maria. Îi luase, aparent, mintile si învătătorului Ionică.
După drăgute si insistente tatonări, cu îngăduinta si îndemnul tacit ale tatălui Alexe (Tutu), cu încurajarea prefectului Ion Arjoceanu, a doctorului Hanu si a preotului Mischie, cei doi si-au unit destinele. Am privit cu dragoste si cu admiratie o nuntă ca în povesti, cu bucate alese, gătite după datina locului, o nuntă cu alergători si cu ospătari de la faimosul restaurant Modern din Târgu-Jiu. Tinerii însurătei erau îmbrăcati după ultimele cerinte ale modei, promovate de magazinele din Târg. Orchestra lui Costică Turturică din Artaru s-a întrecut pe sine, iar solista si-a dezvelit sânul pentru a primi cocoloase de bani de la meseni, unul si unul.
Viata ca soti a învătătorului Ion Găvănescu si a Vetutei pornise sub cele mai bune auspicii. Nimeni nu întrevedea vreo posibilă opreliste în calea unei fericiri perpetue. Ne-am bucurat, ne-am veselit, am râs, ne-am distrat si, fără să ne dăm seama, ne-am făcut, cu totii, planuri optimiste pentru anii care urmau. N-a fost să fie! A trebuit să suspinăm de multe ori si să vărsăm lacrimi de tristete. Tinerei familii i-a murit, pe neasteptate, primul copil. Era o fetită cu numele Elena, după cel al bunicii sale. Înainte de a pricepe ceva despre viată, a intrat, la nici zece luni, în lumea de dincolo de bine si rău, de sperantă si deznădejde.
După ani, cel despre care se credea că va duce mai departe idealurile si experienta de viată a tatălui său, fiul Nicolae Găvănescu si nepotul iubit al lui Alexe Grofu, febletea familiei, elev în ultimul an al Scolii Normale din Turnu-Severin, după cina în familie din preajma sărbătoririi zilei dascălului, iese „la o tigară”, manevrează gresit o capsă si un material exploziv si rămâne fără suflare, întins pe zăpada imaculată. Era pe 29 ianuarie 1949.
Pe când aveau deja 6 copii (încă nu pierise Nicolae), dăscălita rămâne din nou însărcinată si sotii pun la cale un avort. Numai că în noaptea de dinaintea plecării la oras pentru a-si aplica planul, femeia are un vis crucial: se făcea că, undeva, într-o apă tulbure, plânge un copil, gata-gata să se înece. Dăscălita sare să-l salveze, îl scoate din apă si vede că e o fetită. Era ziua Sfântului Sfintit Corneliu Sutasul, îsi dă seama de marele păcat pe care urma să-l facă si nu mai pleacă. La soroc, se naste o fiintă plăpândă, care primeste numele de Cornelia, copil nedorit în împrejurări de neliniste, dar care, până la urmă, s-a dovedit de mare sprijin pentru tatăl ajuns la anii neputintei.
Fetele cele mari urmează scolile la care au fost trimise si, în conditiile social-istorice date, pleacă fiecare în lumea largă pentru a-si câstiga pâinea cea de toate zilele si pentru a li se pierde urma...
Vremurile erau în schimbare radicală, greutătile de tot felul dădeau târcoale familiei dascălului si dăscălitei. Ascensiunea legionară, dictatura carlistă, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov lăsaseră urme adânci asupra soartei României si a Europei. Are loc cel de-al doilea război, după care tara intră sub influenta sovieticilor. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946, „ajutate” de noii cotropitori, au dus la disparitia partidelor istorice, inclusiv a Partidului National Liberal, la circumscrierea României în rigorile lagărului socialist, la proclamarea republicii.
Destinele multora dintre români se împletesc cu destinul zigzagat al tării.
Prietenul nostru, Ionică Găvănescu, preda prăvălia prin nationalizare, „de bună voie” la stat livezile, pădurile; este pensionat... fără pensie, pe motiv că venitul agricol depăsea plafonul prevăzut, este declarat chiabur si e supus la cote obligatorii nejustificate si greu de suportat. Cărtile i se ard. I se ridică tot ce mai avea: trăsură, cazane, mobilă. Este umilit de către niste activisti zelosi, soiosi si analfabeti. Sunt umilite si fetele care-i mai rămăseseră pe aproape de către o primărită (presedinta sfatului popular), betivă si impertinentă. Cornelia e exclusă din rândul utemistilor si exmatriculată din liceu.
Dăscălita se îmbolnăveste grav si, cu toate strădaniile doctorului Hanu si ale farmacistei Luxita Lupu (fostă proprietară de farmacie, devenită simplă vânzătoare) îsi dă obstescul sfârsit. Dascălul, după o vreme si după ce organizase pomenirea de un an, primeste vizita unei femei care, solicitându-i un butoi sub formă de împrumut, îi aduce mâncare si băutură: cârnati si muscheti de la garnită, ouă, tuică. Femeia nu mai pleacă, iar el e chemat de oficialităti pentru a da seama de motivele pentru care... exploatează o femeie si, pe deasupra este si curvar. Până la urmă, după ce îsi linisteste si fetele, Ion Găvănescu se căsătoreste cu Gena – asa se numea femeia care - pe lângă unele satisfactii produse bărbatului, pusese si multă durere la odiseea intelectualului. Si cum totul se scurge, si viata domnului Ionică s-a scurs, iar el si-a reunit sufletul cu cel al dăscălitei sale.
Ne-am bucurat pentru reusitele Corneliei. Ea a fost reprimită la liceu (fără frecventă), pe care
l-a absolvit cu succes, a acceptat servicii la o Bază de aprovizionare si, apoi, la un Trust agricol.
Domnul Titi Lungulescu, după o încercare neizbutită de a-i fura inima Corneliei în timpul liceului, o reîntâlneste si o convinge să devină doamna Lungulescu. Este si explicabil dacă tinem seama de faptul că domnul Titi – băiat de oras, frumos si curtenitor – a fost si a rămas un om extrem de serios. A parcurs liceul la timp, a absolvit Institutul de Studii Economice si Planificare si a ajuns revizor în urbea noastră, persoană rafinată, cu gusturi fine, cunoscut si respectat.
Împreună, cei doi, ajunsi la o vârstă frumoasă, într-o nouă etapă istorică, formează o familie onorabilă, în fata căreia, multi trecători, în serile destinate plimbării stradale, îsi ridică pălăriile.

*

Si, cum călătoria s-a isprăvit, să ne întoarcem la curtea Domnului si Doamnei Gociu.
Primul element de originalitate al volumului constă în faptul că e semnat de doi autori: Ion si Nelly Gociu. Până acum, aparitiile literare ale scriitorului Ion C. Gociu erau semnate doar de către dumnealui, doamna fiind prezentă constant la lansări.
În al doilea rând, transpare cu claritate tenta autobiografică a romanului. Elementele de viată trăite realmente se împletesc cu cele de viată virtuală, imaginară. Nu e cazul să încerci a le separa pentru că te poti afunda în incertitudini. Mai mult, cred că faptele imaginate sunt pe deplin asumate de către cei doi, încât nici domniile-lor nu le mai pot gândi disparat. Aceasta este o presupunere, bineînteles si nu trebuie luată ca judecată de valoare absolută, desi se întemeiază, printre altele, pe alegerea, în vederea constructiei cărtii, a unor nume proprii, a unor toponime si realităti de altădată si mai recente, îndeobste cunoscute. Să spunem că o localitate cu numele Măru Rosu se consemnează în judetul Mehedinti, iar atmosfera descrisă seamănă izbitor (strict după părerea mea!) cu stările de fapte întâlnite în arealul Ciuperceni-Godinesti din judetul Gorj. Adăugăm că nume de oameni precum Grofu, Mischie, Arjoceanu, Găvănescu, Lupu (poate fi Lupescu), Gâlcescu (director de liceu) ori de asezăminte si străzi - modern, Teatrul Milescu, Sala Căldăruse si altele – sunt de multă vreme în memoria colectivă a gorjenilor.
Talentul autorilor este confirmat pe deplin si se asteaptă ca el să fie consolidat pe mai departe întrucât, parafrazând, talentul vine scriind...
Cartea este prefatată pertinent si convingător de către profesorul doctor Gheorghe Gorun care abordează, mai ales din perspectivă istorică, textul sotilor Gociu, insistând pe două aspecte definitorii ale scrierii:
- Vorbele de duh: „Să privim înapoi cu iertare,/ înainte cu sperantă,/ în jos cu întelegere/ si în sus cu recunostintă/”.
Semnatarul „predosloviei” găseste, pe bună dreptate, multă întelepciune si mult adevăr în aceste
vorbe, pe care le putem echivala cu expresia atât de cunoscută „sine ira et studio” (fără ură si părtinire), atribuită istoricului Tacit. Aceasta ar fi un îndemn la abandonarea mâniei si încercarea de a trata faptele istorice cu cât mai multă obiectivitate, asa cum au fost.
- Legăturile de nedesfăcut dintre autorii romanului si evenimentele religioase ce însotesc viata satului de la începutul până la sfârsitul anului calendaristic si anului bisericesc.
La fiecare dintre aceste sărbători, în prejma lor, în timpul lor sau imediat ce ele au avut loc, s-a întâmplat ceva semnificativ în trecerea oamenilor prin propria existentă, evolutia comunitătilor si a societătii, în ansamblu.
Referiri competente la carte au mai scris: domnul Ion Predosanu, jurnalist cu experientă vastă în plan publicistic, cultural si social; poetul Geo Filis, precum si Mircea M Pop, poet si doamna Helene Pflitsch, prozatoare, ambii născuti în România si trăitori în Germania. Desigur, când cartea sotilor Gociu va pătrunde mai mult în public, cronicile vor creste numeric si, de ce nu, calitativ.
Întrucât nu-mi pot îngădui să fac o analiză exhaustivă, retin atentia cititorului doar asupra câtorva aspecte care tin de personalitătile autorilor, de trăsăturile intrinseci ale acestora.
Ambii probează un nivel superior de cunoastere a lumii, de instruire, de acumulare de informatii si cultural, exprimat prin modul elevat în care stiu să transmită semenilor acele informatii de care dispun si pe care le transformă în trăiri, în stări de bucurie sau de tristete provenite de la personajele cărtii. Cum spuneam mai sus, luând contact cu Alexe Grofu si sotia sa, cu Ionică Găvănescu si dăscălita lui, cu copiii acestora, în spetă, cu fiicele, este exclus să nu empatizezi, să nu le fii alături la bine si la rău si să nu-i „adopti” ca prieteni sau chiar rude. Si – lucru foarte important pentru scriitor – toate sentimentele pe care ni le trezeste lectura se îndreaptă spre domnul Ion si doamna Nelly, cărora era cât pe-aci să le zic domnul Titi si doamna Cornelia.
Cariera de militar a domnului Ion C. Gociu, domnia-sa fiind colonel (r) al armatei române, se regăseste în roman, materializată într-o ordine exemplară a derulării povestirii, într-o logică perfectă a clădirii frazelor; desi avem de a face cu două părti care ar putea fi considerate distincte, precum si cu numeroase componente punctuale, textul rămâne unitar.
Pe de altă parte, frazele ce se perindă în cele 239 de pagini nu cuprind pretiozităti lingvistice sau figuri de stil fortate. De aceea, cititorul va avea de trăit multe satisfactii spirituale. Limbajul folosit este „de-al nostru” si presărat pe alocuri cu expresii si cuvinte cu care noi, cei ce ne-am născut si am stat mai multă vreme la tară, ne reîntâlnim. Pe unele le-am mentionat pe parcurs, dar nu strică dacă le mai transcriem selectiv. Trandafirul, la gorjeni, nu este doar floarea viu si divers colorată, plăcut mirositoare, ci si o bunătate pe care gospodarul o prepară pentru iarnă din porcul tăiat la Crăciun si o conservă, alături de altă delicatesă, muschetele, în garnită sau la fum, în podul casei. Cârnelegi, termen uzitat frecvent, reprezintă săptămâna din perioada de dulce a Crăciunului, în care e dezlegare la carne chiar miercurea si vinerea; goci (miligoci) este banala infectie a ochiului, numită si urcior sau, stiintific, orjelet; puriceii sunt un preparat din pâine sfărâmată si prăjită în tigaie, fiind sinonim pentru zăbic.
Se poate remarca o anumită predilectie pentru surprinderea detaliilor, fie că sunt de actiune, fie de ambient. Mobilele din cameră sunt văzute în cel mai mic amănunt; medicamentele recomandate pacientilor sunt prezentate cu... profesionalism; pe becul din tavanul locuintelor sunt observate petele lăsate de muste etc. Tenta doctă de redare se împleteste cu folosirea accentelor si timpul specific zonei noastre: perfectul simplu este utilizat frecvent si, mai ales, când trebuie, asa cum preciza si domnul profesor Gorun.
În mod inevitabil, evenimentele istorice nu sunt lăsate în afară. Meritul autorilor este, însă, acela că ei doar le reamintesc, revărsând asupra lor multă simtire patriotică, fără implicare pasională, ci, dimpotrivă, cu deplină detasare.
Romanul se termină printr-o postfată în care se sugerează o meditatie autentică asupra perioadei de după anul 1989: ce a fost bun? ce a fost rău? cum putea evolua România.
Acum, alte învătăminte desprinse din parcurgerea cărtii:
Un soi de „luptă de clasă” transcede etapele istorice, apărând ca un fenomen remanent. E posibil ca, în împrejurări specifice, cei pe care i-ai ajutat cândva să se ridice împotriva ta; unii oameni devin „instrumente” pentru răzbunări induse de indivizi interesati.
Societatea nu se manifestă ca o „mamă” pentru membrii săi. Ea îsi arată de multe ori ingratitudinea.
Ar fi benefic să revenim la traditiile strămosesti pentru ca, si pe această cale, să ne impunem în fata altora identitatea noastră românească.
Prof. dr. Nicolae BRÂNZAN, 15 august 2015

i, cu Ion Găvănescu, căruia – la sugestia preotului Mischie, om al zonei - cu totii îi spuneau Ionică; tânărul era institutor si m-a impresionat prin felul în care îsi ducea existenta: lucid, harnic, devotat semenilor, copiilor pe care îi învăta carte, corect, demn si cinstit. În biografia sa, am descoperit numeroase elemente proprii si devenirii autorului acestor consideratii: fiu de tărani cu multi copii, dornic de a scăpa, prin învătătură, de conditiile materiale precare, nevoit să-si petreacă anii de început ai vietii, copilăria, „prin muncă”, la păzitul vitelor, cultivarea terenului agricol, culesul roadelor si câte si mai câte activităti desfăsurate în lumea satelor de la începututl secolului al XX –lea.
Ca ofiter în rezervă al Regimentului 4 Vânători de munte, participase la luptele duse pentru înfrângerea armatelor bolsevice ale zvăpăiatului Bella Kun. Noul context de după prima conflagratie mondială (întregirea teritorială a tării, făurirea statului national unitar, reforme sociale etc.) îi aduce unele drepturi, printre care si acela de a primi o suprafată de două hectare de teren pentru a-si întemeia o gospodărie în mediul rural, unde era nevoie de dascăli. Ionică Găvănescu se integrează în viata comunitătii din localitatea Mărul Ros si devine un model, prin întelepciunea dovedită, prin persuasiunea pe care o degaja si prin apostolatul practicat. Lumea îl aprecia, fetele îl râvneau, politicienii vremii îl curtau. El însusi, ca multi alti intelectuali ai vremii, devine liberal, nu unul oarecare, ci lider local si zonal.
Prin mijlocirea lui Ion Găvănescu, am cunoscut pe boier Alexe Grofu, proprietar de prăvălie si pe a sa consoartă, cocoana Lica (Elena), oameni chibzuiti care stiau să obtină, prin eforturi permanente, foloase nu numai de pe urma prăvăliei, „cea mai veche si mai bine aprovizionată prăvălie, patentată din anul 1895”, ci si de pe urma pământului arabil, livezilor, animalelor detinute. Bogătia cea mai mare a lui Alexe si a Licăi era, însă, fiica lor, Vetuta, o mândrete de fată, absolventă a 3 ani de pension, care îsi luase ca pildă de comportament si tinută vestimentară pe Regina Maria. Îi luase, aparent, mintile si învătătorului Ionică.
După drăgute si insistente tatonări, cu îngăduinta si îndemnul tacit ale tatălui Alexe (Tutu), cu încurajarea prefectului Ion Arjoceanu, a doctorului Hanu si a preotului Mischie, cei doi si-au unit destinele. Am privit cu dragoste si cu admiratie o nuntă ca în povesti, cu bucate alese, gătite după datina locului, o nuntă cu alergători si cu ospătari de la faimosul restaurant Modern din Târgu-Jiu. Tinerii însurătei erau îmbrăcati după ultimele cerinte ale modei, promovate de magazinele din Târg. Orchestra lui Costică Turturică din Artaru s-a întrecut pe sine, iar solista si-a dezvelit sânul pentru a primi cocoloase de bani de la meseni, unul si unul.
Viata ca soti a învătătorului Ion Găvănescu si a Vetutei pornise sub cele mai bune auspicii. Nimeni nu întrevedea vreo posibilă opreliste în calea unei fericiri perpetue. Ne-am bucurat, ne-am veselit, am râs, ne-am distrat si, fără să ne dăm seama, ne-am făcut, cu totii, planuri optimiste pentru anii care urmau. N-a fost să fie! A trebuit să suspinăm de multe ori si să vărsăm lacrimi de tristete. Tinerei familii i-a murit, pe neasteptate, primul copil. Era o fetită cu numele Elena, după cel al bunicii sale. Înainte de a pricepe ceva despre viată, a intrat, la nici zece luni, în lumea de dincolo de bine si rău, de sperantă si deznădejde.
După ani, cel despre care se credea că va duce mai departe idealurile si experienta de viată a tatălui său, fiul Nicolae Găvănescu si nepotul iubit al lui Alexe Grofu, febletea familiei, elev în ultimul an al Scolii Normale din Turnu-Severin, după cina în familie din preajma sărbătoririi zilei dascălului, iese „la o tigară”, manevrează gresit o capsă si un material exploziv si rămâne fără suflare, întins pe zăpada imaculată. Era pe 29 ianuarie 1949.
Pe când aveau deja 6 copii (încă nu pierise Nicolae), dăscălita rămâne din nou însărcinată si sotii pun la cale un avort. Numai că în noaptea de dinaintea plecării la oras pentru a-si aplica planul, femeia are un vis crucial: se făcea că, undeva, într-o apă tulbure, plânge un copil, gata-gata să se înece. Dăscălita sare să-l salveze, îl scoate din apă si vede că e o fetită. Era ziua Sfântului Sfintit Corneliu Sutasul, îsi dă seama de marele păcat pe care urma să-l facă si nu mai pleacă. La soroc, se naste o fiintă plăpândă, care primeste numele de Cornelia, copil nedorit în împrejurări de neliniste, dar care, până la urmă, s-a dovedit de mare sprijin pentru tatăl ajuns la anii neputintei.
Fetele cele mari urmează scolile la care au fost trimise si, în conditiile social-istorice date, pleacă fiecare în lumea largă pentru a-si câstiga pâinea cea de toate zilele si pentru a li se pierde urma...
Vremurile erau în schimbare radicală, greutătile de tot felul dădeau târcoale familiei dascălului si dăscălitei. Ascensiunea legionară, dictatura carlistă, semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov lăsaseră urme adânci asupra soartei României si a Europei. Are loc cel de-al doilea război, după care tara intră sub influenta sovieticilor. Alegerile parlamentare din noiembrie 1946, „ajutate” de noii cotropitori, au dus la disparitia partidelor istorice, inclusiv a Partidului National Liberal, la circumscrierea României în rigorile lagărului socialist, la proclamarea republicii.
Destinele multora dintre români se împletesc cu destinul zigzagat al tării.
Prietenul nostru, Ionică Găvănescu, preda prăvălia prin nationalizare, „de bună voie” la stat livezile, pădurile; este pensionat... fără pensie, pe motiv că venitul agricol depăsea plafonul prevăzut, este declarat chiabur si e supus la cote obligatorii nejustificate si greu de suportat. Cărtile i se ard. I se ridică tot ce mai avea: trăsură, cazane, mobilă. Este umilit de către niste activisti zelosi, soiosi si analfabeti. Sunt umilite si fetele care-i mai rămăseseră pe aproape de către o primărită (presedinta sfatului popular), betivă si impertinentă. Cornelia e exclusă din rândul utemistilor si exmatriculată din liceu.
Dăscălita se îmbolnăveste grav si, cu toate strădaniile doctorului Hanu si ale farmacistei Luxita Lupu (fostă proprietară de farmacie, devenită simplă vânzătoare) îsi dă obstescul sfârsit. Dascălul, după o vreme si după ce organizase pomenirea de un an, primeste vizita unei femei care, solicitându-i un butoi sub formă de împrumut, îi aduce mâncare si băutură: cârnati si muscheti de la garnită, ouă, tuică. Femeia nu mai pleacă, iar el e chemat de oficialităti pentru a da seama de motivele pentru care... exploatează o femeie si, pe deasupra este si curvar. Până la urmă, după ce îsi linisteste si fetele, Ion Găvănescu se căsătoreste cu Gena – asa se numea femeia care - pe lângă unele satisfactii produse bărbatului, pusese si multă durere la odiseea intelectualului. Si cum totul se scurge, si viata domnului Ionică s-a scurs, iar el si-a reunit sufletul cu cel al dăscălitei sale.
Ne-am bucurat pentru reusitele Corneliei. Ea a fost reprimită la liceu (fără frecventă), pe care
l-a absolvit cu succes, a acceptat servicii la o Bază de aprovizionare si, apoi, la un Trust agricol.
Domnul Titi Lungulescu, după o încercare neizbutită de a-i fura inima Corneliei în timpul liceului, o reîntâlneste si o convinge să devină doamna Lungulescu. Este si explicabil dacă tinem seama de faptul că domnul Titi – băiat de oras, frumos si curtenitor – a fost si a rămas un om extrem de serios. A parcurs liceul la timp, a absolvit Institutul de Studii Economice si Planificare si a ajuns revizor în urbea noastră, persoană rafinată, cu gusturi fine, cunoscut si respectat.
Împreună, cei doi, ajunsi la o vârstă frumoasă, într-o nouă etapă istorică, formează o familie onorabilă, în fata căreia, multi trecători, în serile destinate plimbării stradale, îsi ridică pălăriile.

*

Si, cum călătoria s-a isprăvit, să ne întoarcem la curtea Domnului si Doamnei Gociu.
Primul element de originalitate al volumului constă în faptul că e semnat de doi autori: Ion si Nelly Gociu. Până acum, aparitiile literare ale scriitorului Ion C. Gociu erau semnate doar de către dumnealui, doamna fiind prezentă constant la lansări.
În al doilea rând, transpare cu claritate tenta autobiografică a romanului. Elementele de viată trăite realmente se împletesc cu cele de viată virtuală, imaginară. Nu e cazul să încerci a le separa pentru că te poti afunda în incertitudini. Mai mult, cred că faptele imaginate sunt pe deplin asumate de către cei doi, încât nici domniile-lor nu le mai pot gândi disparat. Aceasta este o presupunere, bineînteles si nu trebuie luată ca judecată de valoare absolută, desi se întemeiază, printre altele, pe alegerea, în vederea constructiei cărtii, a unor nume proprii, a unor toponime si realităti de altădată si mai recente, îndeobste cunoscute. Să spunem că o localitate cu numele Măru Rosu se consemnează în judetul Mehedinti, iar atmosfera descrisă seamănă izbitor (strict după părerea mea!) cu stările de fapte întâlnite în arealul Ciuperceni-Godinesti din judetul Gorj. Adăugăm că nume de oameni precum Grofu, Mischie, Arjoceanu, Găvănescu, Lupu (poate fi Lupescu), Gâlcescu (director de liceu) ori de asezăminte si străzi - modern, Teatrul Milescu, Sala Căldăruse si altele – sunt de multă vreme în memoria colectivă a gorjenilor.
Talentul autorilor este confirmat pe deplin si se asteaptă ca el să fie consolidat pe mai departe întrucât, parafrazând, talentul vine scriind...
Cartea este prefatată pertinent si convingător de către profesorul doctor Gheorghe Gorun care abordează, mai ales din perspectivă istorică, textul sotilor Gociu, insistând pe două aspecte definitorii ale scrierii:
- Vorbele de duh: „Să privim înapoi cu iertare,/ înainte cu sperantă,/ în jos cu întelegere/ si în sus cu recunostintă/”.
Semnatarul „predosloviei” găseste, pe bună dreptate, multă întelepciune si mult adevăr în aceste
vorbe, pe care le putem echivala cu expresia atât de cunoscută „sine ira et studio” (fără ură si părtinire), atribuită istoricului Tacit. Aceasta ar fi un îndemn la abandonarea mâniei si încercarea de a trata faptele istorice cu cât mai multă obiectivitate, asa cum au fost.
- Legăturile de nedesfăcut dintre autorii romanului si evenimentele religioase ce însotesc viata satului de la începutul până la sfârsitul anului calendaristic si anului bisericesc.
La fiecare dintre aceste sărbători, în prejma lor, în timpul lor sau imediat ce ele au avut loc, s-a întâmplat ceva semnificativ în trecerea oamenilor prin propria existentă, evolutia comunitătilor si a societătii, în ansamblu.
Referiri competente la carte au mai scris: domnul Ion Predosanu, jurnalist cu experientă vastă în plan publicistic, cultural si social; poetul Geo Filis, precum si Mircea M Pop, poet si doamna Helene Pflitsch, prozatoare, ambii născuti în România si trăitori în Germania. Desigur, când cartea sotilor Gociu va pătrunde mai mult în public, cronicile vor creste numeric si, de ce nu, calitativ.
Întrucât nu-mi pot îngădui să fac o analiză exhaustivă, retin atentia cititorului doar asupra câtorva aspecte care tin de personalitătile autorilor, de trăsăturile intrinseci ale acestora.
Ambii probează un nivel superior de cunoastere a lumii, de instruire, de acumulare de informatii si cultural, exprimat prin modul elevat în care stiu să transmită semenilor acele informatii de care dispun si pe care le transformă în trăiri, în stări de bucurie sau de tristete provenite de la personajele cărtii. Cum spuneam mai sus, luând contact cu Alexe Grofu si sotia sa, cu Ionică Găvănescu si dăscălita lui, cu copiii acestora, în spetă, cu fiicele, este exclus să nu empatizezi, să nu le fii alături la bine si la rău si să nu-i „adopti” ca prieteni sau chiar rude. Si – lucru foarte important pentru scriitor – toate sentimentele pe care ni le trezeste lectura se îndreaptă spre domnul Ion si doamna Nelly, cărora era cât pe-aci să le zic domnul Titi si doamna Cornelia.
Cariera de militar a domnului Ion C. Gociu, domnia-sa fiind colonel (r) al armatei române, se regăseste în roman, materializată într-o ordine exemplară a derulării povestirii, într-o logică perfectă a clădirii frazelor; desi avem de a face cu două părti care ar putea fi considerate distincte, precum si cu numeroase componente punctuale, textul rămâne unitar.
Pe de altă parte, frazele ce se perindă în cele 239 de pagini nu cuprind pretiozităti lingvistice sau figuri de stil fortate. De aceea, cititorul va avea de trăit multe satisfactii spirituale. Limbajul folosit este „de-al nostru” si presărat pe alocuri cu expresii si cuvinte cu care noi, cei ce ne-am născut si am stat mai multă vreme la tară, ne reîntâlnim. Pe unele le-am mentionat pe parcurs, dar nu strică dacă le mai transcriem selectiv. Trandafirul, la gorjeni, nu este doar floarea viu si divers colorată, plăcut mirositoare, ci si o bunătate pe care gospodarul o prepară pentru iarnă din porcul tăiat la Crăciun si o conservă, alături de altă delicatesă, muschetele, în garnită sau la fum, în podul casei. Cârnelegi, termen uzitat frecvent, reprezintă săptămâna din perioada de dulce a Crăciunului, în care e dezlegare la carne chiar miercurea si vinerea; goci (miligoci) este banala infectie a ochiului, numită si urcior sau, stiintific, orjelet; puriceii sunt un preparat din pâine sfărâmată si prăjită în tigaie, fiind sinonim pentru zăbic.
Se poate remarca o anumită predilectie pentru surprinderea detaliilor, fie că sunt de actiune, fie de ambient. Mobilele din cameră sunt văzute în cel mai mic amănunt; medicamentele recomandate pacientilor sunt prezentate cu... profesionalism; pe becul din tavanul locuintelor sunt observate petele lăsate de muste etc. Tenta doctă de redare se împleteste cu folosirea accentelor si timpul specific zonei noastre: perfectul simplu este utilizat frecvent si, mai ales, când trebuie, asa cum preciza si domnul profesor Gorun.
În mod inevitabil, evenimentele istorice nu sunt lăsate în afară. Meritul autorilor este, însă, acela că ei doar le reamintesc, revărsând asupra lor multă simtire patriotică, fără implicare pasională, ci, dimpotrivă, cu deplină detasare.
Romanul se termină printr-o postfată în care se sugerează o meditatie autentică asupra perioadei de după anul 1989: ce a fost bun? ce a fost rău? cum putea evolua România.
Acum, alte învătăminte desprinse din parcurgerea cărtii:
Un soi de „luptă de clasă” transcede etapele istorice, apărând ca un fenomen remanent. E posibil ca, în împrejurări specifice, cei pe care i-ai ajutat cândva să se ridice împotriva ta; unii oameni devin „instrumente” pentru răzbunări induse de indivizi interesati.
Societatea nu se manifestă ca o „mamă” pentru membrii săi. Ea îsi arată de multe ori ingratitudinea.
Ar fi benefic să revenim la traditiile strămosesti pentru ca, si pe această cale, să ne impunem în fata altora identitatea noastră românească.






Nicolae Brânzan    5/14/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian