Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Peninsula Pastilor

Respectate cu sfintenie mai ales de Sărbători, obiceiurile despre care poate nici nu stiam că sunt tipic ortodoxe, sunt cele pe care le-am luat cu noi peste hotare, practicându-le cu sporită ardoare pe acolo pe unde se întâmplă să ne stabilim. Nu stiu altii cum sunt, dar la noi nu există Pasti la care să nu vopsim ouă sau Crăciun fără pom împodobit! Cu atât mai mare mi-e mirarea în fiecare primăvară când observ supriza si încântarea din ochii scânteietori ai adultilor spanioli, germani si englezi cărora apuc că le înmânez de Pasti câte un ou decorat, până mi se termină stocul (si pregătesc, de regulă un cos cu circa 80 de ouă!). Pentru că ei pretuiesc obiceiul acesta ca pe ceva miscător, care le aminteste de propria lor copilărie. Nu putini sunt însă aceia care pur si simplu nu cunosc ouăle de Pasti decât în versiunea de ciocolată!
În astfel de constelatii, cuvântul ”revelatie” dobândeste o nouă semnificatie, mai ales atunci când constat surprinsă, că, pe de-o parte ne suprapunem destul de bine cu alte popoare crestine, dar, pe de altă parte, avem si câteva ciudătenii care par de-a dreptul exotice, atunci când le privim prin ochii altora. Chiar dacă nu coincidem decât arareori sub aspect calendaristic cu Pastile catolicilor sau ale protestantilor, există paralele la aspectele cele mai neasteptate cu putintă si cu atât mai mare îmi face plăcere să le descopăr, adesea întâmplător.
Din moment ce în era comunistă religia era un domeniu cam spinos, nefăcând subiectul dezbaterii publice, generatia care a copilărit în anii 70-80 are o perceptie mai specială asupra obiceiurilor si ritualurilor religioase. Oficial, biserica era tolerată, dar nicidecum încurajată. Unii dintre noi aveau o relatie privată, aproape intimă cu credinta iar altii...nu o aveau deloc.
Pentru tatăl meu, renuntarea la obligatia de a frecventa biserica în fiecare duminică - lucru care la vârste scolare îl împiedicase sistematic să joace fotbal cu băietii din afara internatului pedagogic - reprezenta o mare usurare.
Pentru mama, în schimb, crescută într-un sat de munte, cu oameni mândri, neînduplecati si necooperativizati, unde ”besereca” era un magnet al întregii comunităti, restrictia de a participa la slujbe - pasămite pentru că era profesoară si trebuia să dea un exemplu de ateism socialist elevilor - nu făcea decât să o întărâte si mai tare.
Asa se face că si eu, ca multi alti copii ai acelei epoci ciudate, am fost botezată într-un cerc restrâns, pe-ascuns, în noapte. Evenimentul continuă să fie învăluit în memorie într-o aură de mister, fiind singurul de la care tata, desi era adept frenetic al fotografiatului, nu a îndrăznit să imortalizeze nimic.
Asta nu-nseamnă că generatia noastră nu ar avea amintiri sau stiintă despre religia crestină, înseamnă însă că perceptia noastră s-a produs pe cale empirică, prin intermediul ritualurilor si obiceiurilor la care participam cu elan copilăresc, adesea fără să le cunoastem nici măcar semnificatia. Mă rusinez si acum de aplombul cu care ne postam în linie în dreptul iesirii din curtea bisericii, cu câte o foaie ruptă din caiet, asteptându-ne răbdători rândul la împărtirea colivei. ”De parcă n-am fi primit destul de mâncare acasă”, ne certa mama când ne prindea, hâsâindu-ne spre casă.
Despre ouăle rosii se spune că ar fi o trimitere la sângele vărsat de Isus pe cruce, dar există si teorii mai prozaice, precum aceea că ouăle adunate în perioada postului de dinaintea Pastilor pur si simplu se conservă mai bine dacă sunt fierte tari.
Însă, legat de datinile străbune, una dintre cele mai socante amintiri din copilăria mea la tară rămâne cortegiul înmormântării, cu sicriul purtat pe umeri de bărbati puternici, dar frânti din sale sub povara greutătii atât fizice cât si psihice a tristetii despărtirii. La fiecare colt de stradă se făcea o pauză, în care preotul intona cuvinte neinteligiblie pentru auzul meu de plod nedus la biserică. Lumea arunca priviri îngrozitor de concrete auspra mortului expus la vedere în ”copârseu”, cu mâinile împreunate pe piept. Bocitoarele îmbrăcate în negru sporeau gravitatea sfâsietoare a momentului emitând strigăte disperate, învârtind, as spune chiar voluptos, cutitul în rană.
O singură fotografie de la înmormântarea unei fete din satul tatei, îmbrăcată în strai superb de mireasă exista pe atunci în albumul de fotografii din casa bunicilor. O atingeam doar cu vârful degetelor, de teama de a nu comite cumva un sacrilegiu.
Aceeasi strângere de inimă am simtit-o recent, în timp ce fotografiam curioasă cortegiul procesiunii de Pasti din localitatea spaniolă în care locuiesc acum.
Nimeni nu interzice fotografierea celebrelor ”Procesiones” (care pot dura până la 13 ore!) dar sobrietatea participantilor si gravitatea momentului seamănă leit cu experienta alaiului funebru din copilărie. Izbitoare e suprapunerea cu ”sicriul” împodobit bogat cu flori, de fapt un piedestal pe care e purtată statuia lui Isus, imortalizat în ipostaze de suferintă crâncenă. Pentru Fiul Domnului, încă se mai practică străvechiul ritual, cu convoiul însotit de vestitele femei îmbrăcate în negru, supranumite ”Manolas”, cu fanfara care intonează imnuri funebre si cu acele chiote sfâsietoare care întrerup tăcerea, săgetând noaptea ca un fulger (”saeta”).
Pentru muritorii de rând din Spania, în schimb, nu se mai recurge demult la dramatismul acesta. Ei sunt de regulă incinerati, pentru ca mai apoi, printr-o slujbă concisă, să se ia rămas bun de la urna cu rămăsitele lor pământesti iar în încheiere să se asculte în plen o înregistrare cu melodia preferată a difunctului. Total lipsit de spectaculozitate, dar demn, chiar dacă are un pronuntat caracter modest!
Deloc modest e obiceiul de a înscena pe viu traseul calvarului lui Isus, prin urcarea dealului de câtre întreaga suflare a credinciosilor până la capela special construită în acest scop, cu opriri prin toate cele 14 statiuni pomenite în Biblie. Drumul e cunoscut în Spania sub denumirea generică de ”Via Crucis” sau ”Via Dolorosa”. Se spune că periplul ar fi o metaforă a dificultătilor de tot felul pe care omul le are de întâmpinat în viată, atunci când îsi propune să atingă un anumit tel.
Constat că la catolici accentul se pune în mod expres pe momentele dramatice ale Pastilor, în spetă pe chinurile suportate de Isus si pe moartea sa tragică. Repet, e vorba aici de perceptia mea strict subiectivă si nu exclud posibilitatea ca specialistii în religie comparată să mă contrazică! Ce văd eu însă este că în spatiul ortodox se impune mai mult optimismul si bucuria împărtăsirii vestii învierii decât tristetea legată de conditia noastră umană limitată.
Cu totul alta, mult mai pozitivă e smerenia participativă a celor angajati în înconjurul bisericii, atunci când îsi transmit mesajul încurajator al Mântuitorului, oferindu-si lumină din lumină prin aprinderea lumânării din mână-n mână, de la om la om. Si iarăsi mă-ntorc cu gândul la cea mai frumoasă dimineată din an, dimineata duminicii Pastilor, cea în care mama ne trezea cu vestea ”Hristos a-nviat!” iar noi ne grăbeam să-i răspundem ”Adevărat a-nviat” căscând pofticiosi gurile si repetând ritualul de trei ori, înghitind cu plăcere ce ne dădea, luând cu lingura din cupa decorată cu motivul crucii aurite, pe care o foloseam doar odată pe an. În ea, proaspăt sfintită si adusă direct de la biserică, în puterea noptii, odihnea sub un stergar curat pâinea înmuiată în vin parfumat. Era singurul vin pe care-mi era îngăduit să-l gust în copilărie si, îndulcit fiind, nu-mi displăcea deloc. Fireste că mă grăbeam si pentru că stiam că undeva afară astepta cuibul pe care-l pregătisem cu o seară înainte pentru cadourile aduse de iepuras, dar la fel mă bucuram si de drobul cu hrean, friptura si ciorba de miel si cozonacul pregătit de mama. Si, ca-n fiecare an, ardeam de nerăbdare să ciocnim ouăle si să aflăm cine va fi desemnat ”campion”, rămânând cu oul întreg.
În zilele de primăvară, când ni se făcea poftă de dulce si nu mai aveam cozonac, mama ne pregătea rapid friganele: felii de pâine înmuiate în lapte si ou, prăjite în tigaie si presărate cu zahăr. Un desert asa de simplu încât la nevoie până si noi singuri eram în stare să ni-l pregătim! Bineînteles că m-am mirat când am aflat că ”torrijos”, desertul preferat al spaniolilor de Pasti nu e nimic altceva decât banalele noastre friganele! Ca să vezi, o fi vreo legătură gastronomică si aici, pe undeva, pe linia istorică a gintii latine?
Lunea de Paste nu e sărbătoare în Spania, dar cum eu nu stiam asta, când am întâlnit-o în dimineata de luni pe Maria Rosa la usa liftului am salutat-o cu candoare entuziastă: ”ˇCristo ha resucitado!”.
”Ya lo sé, ya lo sé” (”am aflat si eu vestea”) mi-a răspuns vecina cu un zâmbet obosit, adăugând cu mină de martir că acum trebuie să meargă la serviciu. Apoi a spus ”tengo resaca de los torrijos”.
”Cum adică?”, am întrebat eu perplexă, ”esti mahmură de la... friganele?!”.
”Păi da”, mi-a răspuns ea blând, ”noi nu le înmuiem în lapte, ca voi, ci în vin de Jerez, si apoi le lăsăm fripte la înmuiat peste noapte, ca să se îmbibe bine”.
”Comprendo”, am răspuns prompt, si iarăsi mi-am amintit de gustul acidulat si dulce al vinului pe care bunica îl ”ajuta” cu un pic de zahăr, asemănător la gust cu cel de Jerez. Sunt soiuri de vită de vie diferite, dar înrudite oarecum prin faptul că, atât în Andaluzia, cât si în România, au fost aduse după ce atacul de filoxeră de acum două secole a distrus soiurile autohtone. Sunt vinuri pe care îndrăznesc să le numesc ”înfrătite” întru rezistentă.
Si brusc am realizat că tocmai pâinea si vinul sunt ingredientele-cheie ale Cinei Celei de Taină, cea care a precedat Pastile acum peste 2000 de ani, carnea si sângele din care ne-am hrănit cu totii, sub aspect spiritual, pe această bucată de Pământ numită Europa. Privită pe harta lumii, Europa nu e deloc asa de mare; ea seamănă cu o perisabilă bucată de Pământ, ca o peninsulă înconjurată de ape si de vecini care cultivă credinta în alti profeti, necrestini.
Insula Pastelui si-a primit numele pentru că a fost descoperită într-o zi de Pasti. Eu descopăr în fiecare an, cu ocazia Pastilor, ”Peninsula Europa”, unită prin ciudatele asemănări dintre obiceiurile religioase ale natiunilor ei si nu încetez să mă minunez de paralelele pe care le produce suprapunerea în gând si faptă. ˇFeliz Semana Santa!

din Spania,






Gabriela Călutiu Sonnenberg    4/10/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian