Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Dulce de Suceava. Amar de Cernăuti de Doina Cernica si Maria Toacă

Coplesit – de concentratia si densitatea de filon fabulos: aur si argint lăcrimând, andezit si diamant sângerând, sperantă si albastru de Voronet halucinând peste o Istorie în care luciditatea se dovedeste totdeauna dureros de dulce -, coplesit, fascinat si, poate, inhibat de realitatea si rănile vesnic vii descoperite, descifrate, pas cu pas, de Doina Cernica si Maria Toacă am tot amânat comentarea volumului lor de referintă: Dulce de Suceava. Amar de Cernăuti.

Lansată cu succes si în Bucovina de Nord si în Bucovina de Sud, premiată – pe ambele ,,maluri” (era să scriu ,,de Prut”) tăiate cinic, de o sabie nevăzută, tasate si ,,betonate” sadic în pleoapa municipiului Siret, de-a stânga si de-a dreapta celor două jumătăti de inimă ale aceleiasi părti de tară românesti -, această carte, cernită de înfrigurare si durere, a văzut lumina tiparului la Editura MUSATINII, din Suceava, Cetatea de Scaun a Domnitorul Stefan cel Mare si Sfânt, gratulat de contemporanul său de pe tronul din Vatican, Papa Sixtus al IV-lea, cu laurii sintagmei Athleta Christi (Luptător pentru Hristos).

Volumul însumează 520 de pagini (format A5), este doldora de informatii inedite ori putin cunoscute, de conexiuni, reverberatii, judecăti de valoare irefragabile, conjugate cu trăiri si vibratii românesti, cu luări de atitudine, propuneri si sugestii de altitudine identitară incontestabilă, pe cât de binevenite, pe atât de fructuoase, dacă ar fi transpuse în practică.
Acest mirabil volum – Dulce de Suceava. Amar de Cernăuti - pare gândit si proiectat de un arhitect initiat în tainele lui Zalmoxe – întemeiat, adică, pe Iubire si Iertare -, apoi construit după criterii, principii si reguli poate doar de Mesterul Manole stiute, păstrate si apărate cu sfintenie.

Autorul copertelor, sculptorul Gheorghe Zărnescu, a ales ca fontă (culoare de fond) o nuantă domoală ca o cataplasmă de argilă vag argintie. În centrul optic al copertei I a plasat reproducerea unei lucrări de artă plastică de certă valoare estetică (un soi de pictură-basorelief, pictură-colaj) botezată, cu smerenie, Cruce, dar care sugerează, în egală măsură, Răstignirea, circumscrisă în romb-pătratul existentelor noastre cenusii si al neîntelegerii, decât într-un târziu, a menirii si misiunii pentru care Dumnezeu ne-a dat viată telurică. Opera de artă reprodusă pe prima copertă - Cruce - constituie creatia doamnei Dany Madlen Zărnescu, distinsă cu Premiul Primăriei Chisinău (România de Est) si cu Mentiunea de Onoare a Centrului de Artă si Literatură Cordoba (Spania).

De pe coperta a IV-a, ne întâmpină, cu câte un surâs, dintr-o fotografie de pus în rama inimii, Doamna Maria Toacă (zâmbet dulce-amar, încercănat de doruri neostoite) si Doamna Doina Cernica (surâs blajin, ca azima încă aburind în chindia vârstei de aur). În dreapta fotografiei, fiecare dintre autoarele mentionate semnează câte două mărturisiri, pe cât de succinte, pe atât de expresive si răscolitoare.
Jurnaliste si scriitoare de certă amplitudine intelectuală, cu vocatia Cuvântului care zideste (nu a celui care năruieste!), personalităti cu vast orizont cultural, stăpânind un arsenal de mijloace necesare perceperii în profunzime, interpretării si tălmăcirii adevărurilor din acest ,,secol de demonism si de trufie luciferică” (după cum ar afirma criticul si istoricul literar Ovidiu Ghidirmic, director al revistei LAMURA, editată la Craiova) -, Doina Cernica si Maria Toacă, membre ale Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România, demonstrează, concomitent, rectitudine morală si civică, constiintă si demnitate natională.
Ele s-au înhămat la edecul – sufocat de sensuri si de cazne seculare– al urnirii din loc a corăbiei unitătii de grai si port, de traditii si istorie sfâsiată de imperiile vecine, corabie clădită parcă din plumbul cel mai greu de pe planetă, adică de chintesenta dulce-amară a Plumbului din gloantele vremurilor potrivnice.
Luptând cu arma cea mai percutantă, aceea a scrisului, armă cu bătaia cea mai lungă -, Doina Cernica si Maria Toacă reiau, parcă la nesfârsit, ca într-o litanie de foc (murmurată cu spaima neîntelegerii, a răstălmăcirii ei!...) laitmotivele inseparabile ale identitătii culturale, ale apărării specificului national, mai ales în Bucovina de Nord, dar – de ce nu? – si în Bucovina de Sud.
Ca pe un Iisus intrând în Ierusalim, în Ziua Sfântă a Floriilor -, Doina Cernica si Maria Toacă poartă, cu neînfricare, samarul năvalnic al repetabilei călătorii întru zenitul Spiritului Românesc: de Acasă până, hăt, tocmai… Acasă! Niciodată nu se îndoiesc (si bine fac) de zădărnicia eforturilor lor. Niciodată nu se lasă cotropite nici de cea mai mică undă de îndoială. Aspiratiile si sperantele lor sunt vesnic vii, pulsează de o energie românească irepresibilă, duduie de convingerea că apărarea cauzelor majore ale vremurilor noastre si, cu osebire, ale românilor din Cernăuti îsi vor găsi, în cele din urmă, împlinirea. Visul e vis, dar ele îl vor realitate.
Credinta în izbânda finală a celor două autoare este, pe cât de îndârjită, pe atât de convingătoare si cuceritoare. Dacă Doina Cernica poate fi definită ca o Vitoria Lipan (din celebra capodoperă a lui Mihail Sadoveanu: Baltagul), plecată în căutarea bărbatului său, hotărâtă să facă ea dreptate, nemaiasteptând justitia divină -, Maria Toacă poate fi privită aidoma necrutătoarei protagoniste din drama Năpasta a lui I.L. Caragiale: Anca.
Despre crimă este vorba în Baltagul si în Năpasta -, si tot împotriva unei crime (genocid cultural, identitar) - comisă, de astă-dată, samavolnic, cu un arsenal de arme subtile, machiavelice, imperialiste - au pornit la drum Doina Cernica si Maria Toacă.

Primele 268 de pagini ale volumului sunt trăite si scrise de Doina Cernica. Sub titlul Dulce de Bucovina, cele 74 de tablete (gen consacrat de Tudor Arghezi, în perioada interbelică), dar si selectiuni pilduitoare din dialoguri, convorbiri, interviuri, note de călătorie, sunt grupate masiv, în acest capitol unic, adică fără subcapitole. Tăietura lor este directă si sigură – ca în sculpturile lui Brâncusi, în piatră, în marmură… - această tehnică, excluzând etapa premergătoare a modelajului, fiind utilizată în premieră absolută de Titanul din Hobita la realizarea operelor-cap pentru sculptura modernă a lumii, veritabile pietre de hotar: Sărutul, Cumintenia Pământului (amândouă datând din 1907), ca si pentru toate celelalte capodopere, răspândite si pretuite cu asupra de măsură pe toată planeta Pământ.
De o concizie uluitoare, textele Doinei Cernica au virtuti cinematografice si de proză sud-americană (ce abia asteaptă să fie ecranizată). Ele par aschii strălucitoare dintr-un roman de idei, pe un subiect inedit, la nivel mondial: soarta românilor din Bucovina de Nord. Dar si a altora, din alte zări ale lumii…Fără ca autoarea să-si dea seama – desi a asigurat primul impuls -, acest insolit roman de idei si de verticalitate umană pare să se scrie singur, învăluindu-si povestea în valuri succesive de mister, generate de faptul că nimeni nu poate ghici nimic, până la final: care fi-va destinul românilor în acest secol XXI ?… Si mai apoi… Dacă va mai avea vreo importantă…
În schimb, partea a doua a volumului, de la pagina 269 până la 514 (ultimele sase fiind dedicate ,,Cuprinsului”), semnată de Maria Toacă, Amar de Cernăuti, cuprinde patru subcapitole: Elegii urbane (9 segmente), Autografe pe caldarâm (17), Iubire si tristete (15), Eternitate eminesciană (17).
Universul abordat este cvasi-identic aceluia din prozele scurte ale Doinei Cernica, dar – dacă la aceasta prevalează, dincolo de tehnica jurnalier-literară specifică, luciditatea bine temperată si o anume sprinteneală a spiritului (cu ecouri oltenesti, suntem tentati să afirmăm) -, în creatiile Mariei Toacă dăm piept cu valuri compacte de reverberatii ce vin din străvechime, scrierea ei fiind, deseori, învârtosată de adevăruri istorice pe cale de a fi pierdute si care ar putea duce la pierzania neamului românesc din Cernăuti si din Bucovina de Nord.
Chiar dacă nu-i deloc ostentativă, dimpotrivă, e discretă si voalată, ca o broderie de borangic si mătase, alb pe alb, de pe cele mai rafinate ii românesti -, pasta groasă a naratiunii are, pe alocuri, la Maria Toacă, ecouri si miresme de codri seculari ori din letopisete. Limba română se învesmântează, uneori, cu aburoase sonuri de bucium si aer arhaic, orchestrată fiind în perioade lungi, somptuoase, în drapaje grele de tâlcuri, care te duc, vrând-nevrând, chiar dacă stilul, pe ansamblu, e altul, cu gândul la marile panoramări semnate de celebrii nostri cronicari Miron Costin, Grigore Ureche, Ion Neculce sau de neîntrecutul solomonar al romanelor istorice românesti: Mihail Sadoveanu.
Stiind că proză cu străvezii reverberatii istorice se poate scrie nu doar evadând în secolii trecuti, ci si ,,rămânând acasă”, în timpul tău, trăit si mărturisit, în prezent -, Maria Toacă scrie Istoria unei secunde, cum ar afirma Adrian Păunescu, secundă căreia îi induce sentimentul de trăinicie, de vesnicie, aievea marelui poet si tribun nepereche, cu obârsii la Bălti (în România Mare), dar si la Bârca (Dolj), născut dintr-o iubire mijită în Transilvania, desăvârsită în Moldova de peste Prut, apoi răsădită în Oltenia bunicului său patern si a tatălui: Constantin, făurari de scoli si apostoli ai învătământului si spiritului românesc, pe Valea Dunării de mijloc si a Jiului de jos, sub geana antică a Culturilor neolitice Cârna si Vădastra.
Intrare în istorie. 1408-2000 este titlul celei dintâi nestemate, cu care se deschide subcapitolul Elegii urbane. Autoarea intră cu o anume lentoare în subiect – din motive de gradare a tensiunii relatării, dar si dintr-un fel de serenitate diplomatică a discursului, ale cărui valuri (poale) se unduiesc după tainice reguli, stiute numai de cei initiati în pasii Horei noastre traditionale, care ba îsi creste circumferinta, ba si-o strânge (concentrându-se, lamură, spre centrul nevăzut al lumii străbunilor). Maria Toacă se întreabă, aproape retoric, de ce anume a fost aleasă tocmai data de 8 octombrie, pentru prăznuirea Zilei Municipiului Cernăuti, decretată – deducem – în anul 2000. Domnia sa intuieste că aceia care au fixat data au avut în vedere ,,distractia cernăutenilor”, fiind ,,îndrăgostiti de magia seducătoare a toamnei”. Este posibil să fi cunoscut si putină istorie… După care constată sec: ,,de Ziua Cernăutilor n-am prea auzit să se amintească si de numele întemeietorului care i-a eternizat intrarea în istorie” – pentru că, reliefează mai departe Maria Toacă, răbojul anilor consemnează că urbea ,,îsi are începutul de la actele domnesti semnate de voievodul Tării Moldovei Alexandru cel Bun, printre care si un tratat comercial, încheiat la 8 octombrie 1408 cu negustori din Lvov”.
Autoarea punctează realitatea că domnitorul român si-a întemeiat cetatea la răscrucea vestitelor drumuri comerciale, ,,oblăduind-o cu blândete si stabilind raporturi pasnice cu toti vecinii”. Fraza următoare are evidente accente polemice: ,,După aproape 600 de ani, s-a învrednicit să-i poarte numele cea mai scurtă ulicioară din centrul ctitoriei sale, un nume mistificat (n.n., prin traducerea în rusă, fără nicio precizare) încât nu mai poate nimeni să se dumirească despre cine este vorba”. Cu un surâs amar, abia mijit în coltul ochilor săi, din care te fulgeră revolta mocnită, autoarea se face a transfera vina, de pe umerii autoritătilor pe seama sordidei ulicioare…
Atitudinea polemică trece, pe nesimtite, în tonuri pamfletare de rafinament indubitabil. Făcându-se că nu acuză pe cineva anume, Maria Toacă nu numeste, evident, pe niciunul dintre contemporanii ei care mistifică (fie si numai prin omisiune) istoria, ci dă vina pe …urmasii din zarea vremii din proximitatea aceleia a lui Alexandru cel Bun: ,,descendentii săi, care l-au succedat la tronul tării, nu s-au învrednicit nici de această microscopică onoare.”. Nu prea departe de acea epocă, notează autoarea, cu un aer de zeflemea bine strunită: ,,Stefan cel Mare a tinut piept puhoaielor flămânde ale turcilor si tătarilor, a apărat ctitoria vrednicului său bunic de lăcomia nesătioasă a trufasilor crai vecini. Dar aceasta-i o poveste necunoscută cernăutenilor de azi, o istorie prea îndepărtată, fără dreptul la revendicare” – conchide, cu năduf greu mascat, Doamna Limbii Române din Cernăuti, lăsând a se subîntelege că măcar o stradă s-ar fi cuvenit să-i poarte numele lui Stefan cel Mare.
În fraza de mai înainte, este de domeniul evidentei accentul sarcastic, dureros si, totusi, iertător al autoarei. Moldovenii au înăltat zid de apărare contra năvălitorilor de la nord – reliefează Maria Toacă -, pe când Prutul curgea prin centrul orasului de astăzi, ajungând până la Fântâna Turcească. Erau vremurile în care nimeni nu vorbea de Cernăuti, pe atunci existând numai cetatea Tetinei. Ca într-un stop-cadru dintr-un film realist, autoarea tine să aducă în prim-plan un detaliu extrem de important, dar rostind ca în treacăt, cu un zâmbet dulce-amar, întelegător, parcă: ,,După ce au isprăvit cu luptele, străbunii nostri au făurit temple ale credintei si culturii, au creat valori nemuritoare, întrupându-le în opera sublimă a Unirii”.
După aceste momente, în care pulsează o anume tensiune dramatică, Maria Toacă lunecă brusc în realitatea, cu note de cruzime, a prezentului: ,,Cu scurgerea anilor, Cernăutiul se face tot mai mic, tot mai văduvit de enigme, în pofida cresterii etajelor si extinderii lui în toate părtile. Si devine tot mai trist, în ciuda sărbătorilor vesele si libertătii de a-i cutreiera străzile fără teama de a rătăci.”.
Urmează un racursiu în timp, dincolo de granita anilor 1989-2000, pre când prietenii din Moldova, care poposeau la Cernăuti, i se confesau, mai mult în serios decât în glumă, că-si plimbă pasii prin Europa. Cu destul de evidentă melancolie, Maria Toacă apreciază că, în fapt, îi atrăgea nu atât ,,civilizatia europeană”, cât literatura română din regretatul magazin ,,Drujba” si urmele lui Eminescu pe sub teii cernăuteni. Fraza finală din această primă piatră de temelie din excursul Amar de Cernăuti sună înfiorător: ,,Astăzi, alte drumuri îi poartă pe intelectualii din Moldova spre Europa, noi rămânând cu tristetile si nostalgiile bucovinene, dar, totusi, bucurosi că Ziua orasului Cernăuti de la Alexandru cel Bun îsi are începutul”.
Pornind de la afirmatia aforistică a ilustrului savant Nicolae Iorga, enciclopedist din stirpea lui Dimitrie Cantemir si Bogdan Petriceicu Hasdeu, conform căruia: ,,Adevărul e pretutindeni, dar nu-l cunoaste decât acela care îl caută” -, Maria Toacă trece, în al doilea său pilon de temelie, Urme de lacrimi în piatră, la o vastă evocare, referitoare nu la realităti de acum o jumătate de mileniu, ci din ultima sută de ani, cu ,,bătaie” până în prezent.
Tinând seama de îndemnul subînteles al vorbelor de duh ale lui Nicolae Iorga, exegeta sufletului românesc afirmă: ,,(…) dacă dorim să cunoastem cât mai mult adevăr despre Cernăutiul nostru, nu-i nevoie neapărat să stăm numai în universul rece al arhivelor. Îl putem găsi si în tăcerea grea a pietrelor, plimbându-ne încet, cu privirile în jos, pe străzile înguste, care mai păstrează pavajul din perioada interbelică, îl intuim în eleganta unor vechi clădiri si în somptuozitatea turnurilor bisericilor”.

Pasajul de mai înainte îmi aminteste o precizare pe care, într-un octombrie 2008, pe 21-22, mi-a oferit-o poetul si marele tribun al românismului din Bucovina, Vasile Tărâteanu, la întrebarea mea, din priviri, după ce observasem, pe trotuarele din Cernăuti, inscriptia exclusivă de pe capacele de fontă ale canalelor de comunicatii telefonice: ,,Societatea Română de Telefoane”. Cu surâsu-i mucalit si satisfactie nedisimulată, Don Bazil Tărâteanu mi-a zis: ,,Au fost turnate, Dane, în 1920, după constituirea României Mari, de o uzină celebră din Franta… Noi le-am păstrat pe toate, ca pe ochii din cap… Tot Cernăutiul e împânzit cu aceste capace inscriptionate în Limba Română…”.
I-am răspuns, cu amărăciune evidentă: ,,Bravo, vouă! Este semn de respect si pretuire a patrimoniului neamului. În Craiova nu mai există niciunul. Si poate că nicăieri altundeva în România… După 1990, le-au spart hotii de , le-au vândut la REMAT si asa au ajuns miliardari peste noapte, cu în care urlă vântul sălbatic al ignorantei dezarmante”.

Revenind la crochiul bulversant al Mariei Toacă, nu avem voie să ocolim un nou oftat istoric al acesteia, provocat de desfigurarea Bucovinei de Nord: ,,Au fost devastate sfinte lăcase, distruse librării si biblioteci de carte românească, schimbate denumirile de străzi… Însă senilele tancurilor si cizmele ostasilor , care au intrat victoriosi cu saizeci de primăveri în urmă în metropola Bucovinei, n-au reusit să steargă unele inscriptii românesti de pe caldarâmuri si de pe cazărmile care ies azi la iveală de sub tencuiala blocurilor deteriorate”. Clocotind ca un vulcan gata-gata să erupă, obida autoarei nu trece pragul exploziei distructive, ci se esentializează într-o decantare - autentic poem în proză: ,,Nu le-a sters nici trecerea vertiginoasă a timpului, căci ele s-au brăzdat ca niste lacrimi pietrificate în inima orasului.”.
Maria Toacă aminteste, mai departe, că pe usile unor apartamente de lux din centrul Cernăutiului mai atârnă cutii postale cu inscriptia românească ,,Scrisori”, după care adaugă cu malitiozitate muscătoare: ,,Se vede că ele sunt destul de trainice si comode, dacă noii stăpâni le suportă de atâtea decenii”.
Comprimate în primele două paragrafe ale eseului Urme de lacrimi în piatră, considerentele din care am selectat mai sus au menirea de a contura fundalul grav si tonul de dangăt de clopot mitropolitan pe care sunt narate, ultra-succint, cinci momente. Spicuim cu parcimonie maximă, desi ele s-ar cuveni să fie citate integral. Spatiul nostru tipografic ne presează, însă… Asadar:

1. ,,Dacă noi vom tăcea, pietrele vor striga!”, scria bucovineanul N. Tcaciuc-Albu, refugiat la Sibiu în vara anului 1940. Si pietrele „strigă” de mai bine de sase decenii (n.n. de 72 de ani, deoarece evocarea este scrisă de Maria Toacă în martie 2004) cu tăcerea si răbdarea celor învinsi, dar cine să le-audă duruta lor mutenie?”. Urmează relatarea uneia dintre putinele supravietuitoare, nonagenara Valentina Dovjinskaia.;
2. ,,Deschid cartea Anitei Nandris-Cudla 20 de ani în Siberia si desprind un fragment din acea stare groaznică de tensiune, panică si haos, iscată la asa-zisa plecare: le-au luat sapa si tot ce-au avut pe lângă case, pe multi înstrăinându-i pentru totdeauna de vetrele străbune”;
3. Un val urias de disperare desprindem din tragedia neputintei profesorului Teodor Bălan, directorul Arhivei Istorice din Cernăuti, de a salva materialul arhivistic tezaurizat în această institutie;
4. Incomensurabile au fost pierderile istoricului Ion Nistor: ,,Ultimatumul lui Molotov l-a găsit la Conferinta Inter-universitară din Bucuresti, la care participa în calitate de rector al Universitătii din Cernăuti (…) Peste un an, savantul si-a găsit locuinta devastată si biblioteca risipită. Dar acestea n-au fost cele mai mari pagube suferite de ilustrul cărturar, căci în curând aveau să-l năpăstuiască altele mult mai grave – pierderea universitătii, a publicatiilor sale dragi Junimea Literară, Glasul Bucovinei, Codrii Cosminului, dimpreună cu tipografia, editura si librăria din fosta capitală a Bucovinei”;
5. ,,Invocând acea perioadă de groază, îmi amintesc de figura monumentală a academicianului Vladimir Trebici, care si-a săvârsit drumul vietii pământesti la 13 februarie 1999, la vârsta de 83 de ani.(…) Stiam că, putin mai înainte, vizitase Cernăutiul, după grele încercări pe drumul războiului si umilintele prizonieratului, după decenii lungi de despărtire. L-am întrebat dacă mai sunt si dacă si-a văzut de la Horecea Mănăstirii. , mi-a mărturisit unul dintre cei mai distinsi bucovineni din Bucuresti. Nu l-am mai întrebat cât de dureros l-au întepat ghimpii acelor flori, care pentru prima dată în viată l-au ademenit să întindă mâna spre un lucru ”.

Sub titlul Plini de daruri si haruri, Maria Toacă sintetizează - în linii sigure, cu vibratii si scânteieri de icoane pe sticlă, cu adevărat tărănesti, ori, mai de grabă, cu desfăsurări ample, de o solemnitate sacră si de o maiestuozitate smerit-regală, cu trimiteri la Împărătia cerurilor, întemeiată aici de Iisus Hristos – alte si alte momente de dor fără satiu. Din prima secventă a acestei Columne fără sfârsit, înăltate prin puterea magică a cuvintelor botezate în Duh românesc, La hramul lui Mihai Morăras, decupăm doar momentul care-l are ca protagonist pe Nicolae Dabija, ,,poetul cântat, citit si răscitit, fără versurile căruia nu începe si nu se sfârseste nicio serbare în scolile noastre” – punctează magistral, pentru istorie, Maria Toacă. În contextul dat, Nicolae Dabija a trăit emotiile invocării unchiului său, preotul Serafim, care a fost paroh la biserica de la Rosa. „Dar nu numai amintirea acestui unchi cu har divin” – tine să aducă în lumină autoarea – îl atrage pe Nicolae Dabija spre locurile eminesciene ale Cernăutiului. Inspirata jurnalistă din Capitala Bucovinei relatează neutru, însă evident marcată de tensiunea emotională a acelor clipe: ,,Mi-a fost dor de dumneavoastră, ne-a mărturisit poetul. Mi-a fost dor de vechea catedrală, de Prutul căruia i-am închinat un poem: ,,Când coboară Prutul dintre munti/ si ajunge-n Cernăuti,/ El întreabă florile de tei/ si salcâmii/ Unde, Doamne, sunt românii mei?/ Unde sunt românii?”.
Impregnată de efuziuni lirice este tableta Doar o firavă frunză verde…, chemându-ne să visăm ,,cu ochii deschisi, la timpurile când strămosii nostri străbăteau pe jos zeci de kilometri, cu desagii în spate”, când pe străzile celui mai frumos municipiu din Bucovina de Nord ,,si tăranii, si domnii se întelegeau în limba noastră cea română”. Chemată, ispitită de mirajul târgului organizat în Piata Turcească pentru ,,mestesugari si artizani ai frumosului popular”, în octombrie 2011, unde n-a fost ceva ca-n poveste, ,,dar varietatea si cantitatea obiectelor expuse a impresionat ca nicicând altă dată” -, autoarea avea să simtă gustul amar, de pelin amar-amar… De ce? Pentru că nu a găsit nimic autentic românesc. Ochii îti fugeau ,,de la mărgele la inele, de la feeria cămăsilor brodate la oalele si farfuriile decorative – TOATE în stil UCRAINEAN” (s.n.). Aglutinând motivele de nemultumire, coautoarea incitantului volum Dulce de Suceava. Amar de Cernăuti devine cvasi-transantă: ,,Obiectele de ceramică neagră ale olarilor din satul Kobolcin, raionul Secureni, si din Lviv doar aminteau de minunile incomparabililor mesteri de la Marginea suceveană, icoanele si ouăle încondeiate, din alte pavilioane, având, de asemenea, ceva afinităti (s.n.) cu cele ale pictorilor populari din sudul Bucovinei.”.
Paragraful de încheiere nu este deloc crutător, dimpotrivă, pune …cireasa/ bomboana pe colivă: ,,Am căutat, în acest fascinant arbore al vesniciei populare, o crengută sau măcar o frunzulită apropiată sufletului meu, un prosop, o trăistută dintre cele admirate în copilărie, în casa mare a satului natal. N-am găsit nici un capăt de ată, în afară de ecoul melodiei cu , auzită cu o seară înainte”.

Pagini antologice scrie Maria Toacă despre…
- Iraclie si Ciprian Porumbescu (valorificând numeroase detalii inedite, furnizate de nepoata de soră a compozitorului: Nina Cionca);
- despre poetul Vasile Alecsandri, cel care ,,a dus o viată migratoare”, a îndeplinit misiuni diplomatice în Occident, având două întâlniri cu Napoleon al III-lea, pretutindeni fiind primit împărăteste (iar, într-una din serile de iulie 1849, prietenilor bucovineni, „retrasi în răcoarea pădurii de la Cernauca”, le-a citit în premieră fragmente din Balada Miorita, ca să le dovedească acestora că ,,neamul românesc este unul din cele mai înzestrare cu daruri sufletesti”);
- despre personalitatea fascinantă, feerică a lui Sextil Puscariu (re-înviată, într-un dialog pe cât de sprintar, pe atât de substantial cu cercetătorul stiintific Gabriel Vasiliu);
- despre primul rector al Universitătii românesti din Cernăuti, Ion Nistor (odată cu care, în aulele acestei nou înfiintate institutii academice, ,,intra neamul românesc din Bucovina, cu întreaga sa istorie, cu sperantele si demnitatea sa”; după ce a suferit enorme pierderi, imediat după refugiul obligatoriu din Cernăuti -, la vârsta de 74 de ani, Ion Nistor ,,a fost aruncat în închisoarea din Sighet (…) unde a purtat uniforma vărgată timp de cinci ani”; ruinat sufleteste, după eliberare mai trăieste doar sapte ani, până la 11 noiembrie 1962; a fost ,,condus în tăcere de ultimii temerari ai apusului de glorie română, printre care Pan Halipa si câtiva bucovineni, sositi cu o coroană mare de brad din Carpatii Arboroasei. Doar o modestă placă funerară îi străjuieste mormântul în cimitirul Bellu din Bucuresti.”);
- despre pictorul George Lowendal, răstimp de 19 ani, din 1926 până în 1935, director artistic la Teatrul National din Cernăuti – metropola care ,,l-a fascinat prin concentratia de suflet si esenta spiritului, în care s-a păstrat traditia străveche a atâtor popoare” (,,se bucura de simpatia tuturor, fiind cunoscut de multă lume, când iesea pe stradă, era înconjurat de multime”, ,,avea un farmec cuceritor de povestitor si toti îl ascultau cu gura căscată”; ,,…întrebat de ce face atâta paradă de românism – pictează, în exclusivitate, tărani români, casa îi este amenajată în stil românesc, îmbracă deseori costumul popular românesc… - când, de fapt, nu-i decât un străin, aristocratul, înrudit cu mari familii nobile din întreaga Europă, a răspuns: ”; s-a născut la Sankt-Petersburg în 1897; descinde din ramura regală a regelui Frederic al III-lea al Danemarcei si Norvegiei; în 1914-1917 a urmat Scoala de Belle Arte din capitala Rusiei; talentat portretist si scenograf, s-a afirmat concomitent ca o personalitate artistică fascinantă si complexă în varii domenii ale artei; a fost pretuit ca actor, balerin, poet, întemeietorul – la Cernăuti – al celui dintâi teatru profesionist de păpusi din România; din dragoste pentru Cernăuti si legământul cu tăranii ce-i inspirau opera, baronul George Lowendal a refuzat oferta de a fi consilier artistic si scenograf la Metropolitan Opera din New York);
- despre poeta Adela Popescu si regretatul său sot, George Muntean (,,înzestrat cu o fortă iesită din comun, atât morală, cât si fizică, cu o putere de muncă tenace si răbdătoare si mai ales cu o neliniste continuă, care să te împingă să te golesti până la ultimul strop, ca o ciutură…”).

Presărate asemenea unor mărgăritare de pret ori aidoma unor angelice flori de isop si busuioc, în multe dintre paginile volumului Dulce de Suceava. Amar de Cernăuti – semnate fie de Doina Cernica, fie de Maria Toacă – răsar secvente memorabile despre măicutele de elită de la Mânăstirea Voronet: Elena Simionovici si Gabriela Platon, ambele licentiate în teologie, acompaniate totdeauna de binecuvântarea si harul Irinei Pântescu, stareta de la Voronet.
Sub genericul Cu flori de mac, pe verticală -, Maria Toacă îi creionează, inspirat, cu febrilitate, un portret expresiv colegei de profesie si prietenei de 26-27 de ani: Doina Cernica: ,,Scrie mult si scrie bine, semnând pagini întregi în cotidianul Crai nou (unul dintre ziarele cele mai populare si mai răspândite din judetul Suceava), în captivitatea căruia se află de-o viată. Si în toate stă pe linia ei dreaptă, nicicând nu-i lipseste acel - rubrica de deschidere a ziarului, unde apare zâmbitoare cu buchetul ei rosu în mână, desi de cele mai dese ori subiectele sunt dure, răscolitoare, departe de a ne oferi relaxări efemere”.
Sărind peste alte detalii - care acoperă două dintre cele patru pagini si jumătate, cât însumează portretul Doinei Cernica -, retinem că aceasta i-a trimis Mariei Toacă, în ultimele mai bine de două decenii, cele mai importante si mai frumoase cărti, pentru biblioteca personală, prin cunoscuti ori aduse de Doina personal ,,în vizitele ei fulger”: ,,Oricât am stăruit, n-am reusit s-o tin în casa mea mai mult de jumătate de oră. Prietena mea, însă, nu e numai ziaristă. E si traducătoare din italiană, e si scriitoare, consacrându-se unuia dintre cele mai dificile genuri – literatura pentru copii. Evadează din rutina profesiei într-un univers . Poate porni, pe cont propriu, la o conferintă a filosofilor tocmai la Volgograd, desi idee n-are unde se află acest oras, poate să povestească cu umor cum a fost buzunărită până la ultimul ban la Chisinău, când a mers să-si primească diploma Salonului International de Carte, pentru povestile ei. N-au cum s-o întristeze asemenea fleacuri, când în lumea povestilor ei binele triumfă, orice sfârsit este fericit!”.

Vorbind la lansarea volumul bilingv (română-franceză) Fetita si broasca testoasă, desfăsurată la Cernăuti, în august 2009, monahia Elena Simionovici releva: ,,Aparent este o carte pentru copii, dar si pentru oamenii mari. Este o pledoarie pentru tot ceea ce înseamnă frumos si-i îndeamnă pe părinti ca, înainte de a le lăsa copiilor avutul lor, să le altoiască virtutea, să-i învete cele bune. În genere, cărtile Doinei Cernica pledează pentru adevăr, prietenie, statornicie si devotament în dragoste, înăltând jertfa, sacrificiul mai presus de toate”. La rândul său, scriitorul si publicistul Vasile Tărâteanu a insistat asupra faptului că proza Doinei Cernica ne învată ,,să fim asa cum a vrut Dumnezeu să ne cunoască”.
Maria Toacă revine asupra spiritului de jertfă, original si profund, întruchipat în lucrările de artă plastică din expozitia atipică a artistei Dany Madlen Zărnescu, vernisată la Cernăuti, după ce acestea fuseseră găzduite la Teatrul National din Bucuresti, la Palatul Domnesc Mogosoaia si la galeria Muzeului de Istorie din Suceava: ,,Rafinamentul colajelor în negru, pe alocuri cu putin rosu si albastru vine chiar de la origini, fiind renăscut din linistea rugăciunii, din smerenia poporului nostru”. Autoarea capitolului Amar de Cernăuti precizează că, după ce a vizitat împreună cu plasticiana salonul cu vechi colectii ale portului popular din Bucovina, a intuit în lucrările pictoritei motive luate parcă de pe catrinte si brâie din secolele trecute: ,,Maica Elena a subtilizat că negrul din lucrările lui Dany Madlen ”.
După ce notează că pictorita cernăuteană Irina Kalenyk – prezentă la lansarea volumului Doinei Cernica si la vernisajul expozitiei artistei Dany Madlen Zărnescu – s-a declarat mare admiratoare a acestei ,,artiste neordinare (…) pornite pe drumul initierii în miracolul negrului, fiind fascinată de fiorul de mister pe care îl radiază tablourile expuse”, Maria Toacă pune punct acestor secvente printr-o frază semnificativă, prin care ne mai oferă încă două informatii demne de interes: ,,Pătrunse de o lumină ce le veghează frumosul, Doina si Dany Madlen, pe lângă bucuria sufletească prilejuită, au lăsat la Societate (n.n. ,,Mihai Eminescu” din Cernăuti) un tricolor, pentru împrospătarea rosului, galbenului si albastrului din sufletele noastre, si un ceas cu imagini ale mânăstirilor din sudul Bucovinei, ca să ne bată inimile în acelasi ritm al prieteniei si iubirii de care numai cei ce rămân măcar un pic copii si cred în povesti sunt în stare”.

Despre pictorita Dany Madlen Zărnescu, bucovineancă stabilită în Bacău, criticul de artă Valentin Ciucă glosează astfel, în albumul Un secol de arte frumoase în Bucovina, citat de Maria Toacă: ,,Fondurile, mai totdeauna negre, evidentiază forme si volume peste care lumina trece si le animă. Este o pulsatie lăuntrică, un cosmos incitant si sugestiv. În spatiul imaginii, creează ferestre spre absolut (s.n.) si fantele de lumină-culoare animă câmpul grafic. Colajele au sensul pictural si exprimă un spirit modern, imaginativ, profund”.
Iată si câteva ,,flori de colt”, cu irizări alpine, dar si de nestemate, cernute din florilegiul mărturiilor autoreferentiale ale pictoritei însăsi: ,,Este culoarea care mă defineste, deoarece foarte multe piese populare din Bucovina au această nuantă de negru. Începând de la catrinte, vase -, chiar si peisajele din natură contin un contrast dintre alb si negru, au un verde foarte închis, cel al muntilor. (…) Toate mânăstirile din sudul Bucovinei poartă sobrietatea si solemnitatea negrului. Pentru mine, negrul nu înseamnă doliu si tristete, ci noblete si întelepciune. V-ati întrebat vreodată de ce călugării poartă vesminte negre? Negrul este simbolul abstinentei, al plecării într-o altă lume, care te duce spre interior, spre profunzimile sinelui si universului spiritual, este culoarea tainei (s.n.), un fel de iluminare nevăzută, dar simtită. Pictura, ca si viata, trebuie să exprime adevăruri profunde, să pornească de la rădăcini. La Sucevita am lucrat pe negru si verde, pentru că peisajul era inundat de verdeată – un verde în diferite nuante, în functie de ora zilei, de soare si umbră… Sunt nespus de bucuroasă că am avut ocazia să trec prin Cernăuti. În Grădina Publică am simtit acea atmosferă care mi se potriveste. Copacii sunt foarte înalti si creează o umbră deasă prin care pătrunde lumina. E tocmai acel obsedant pentru mine <întuneric supraluminos>, ce-l caut pentru a-l înnobila pe hârtie”.

Pilduitoare si răscolitoare sunt cele cinci pagini dedicate de Maria Toacă – sub titlul ,,Poporul lui Traian” nu-si uită salvatorul – personalitătii primarului Cernăutilor din anii 1940-1941: Traian Popovici, răstimp foarte dramatic pentru toti bucovinenii, iar pentru populatia evreiască din urbe – de un tragism zguduitor. Această evocare - cu scânteieri de cremene si iască, adică de străvechi amnar, cu vibratii specifice neorealismului italian -, are ca sursă o provocare externă, de peste Ocean: vâlva stârnită, în special în mediile electronice, de hotărârea companiei canadiene ,,Veni Vici Entertainment” din Toronto de a începe filmările unei pelicule artistice despre omul care a salvat de la deportarea în Transnistria, implicit de la exterminarea în masă, 20.000 (douăzeci de mii!) de evrei.
Traian Popovici a fost răsplătit simbolic, peste timp, cu titlul onorific ,,Drept între popoare”, cu un monument înăltat în Tel Aviv, Capitala Tării Sfinte: Israel, si, în cele din urmă, cu o placă pentru vesnică amintire, comemorativă, prinsă pe zidul casei cu nr. 6 de pe strada Zankovetka, din Cernăuti.
Autoarea subliniază că toate initiativele de a-l comemora pe acest vrednic român, Traian Popovici, au venit din partea evreilor trăitori în Occident. ,,Au trecut deja 70 de ani de la Holocaustul poporului evreiesc – scria Maria Toacă, în octombrie 2011 -, dar el nu-si uită binefăcătorii, însă nici călăii”.

După ce subliniază că proiectul privind turnarea filmului (docudramă) despre Traian Popovici a fost generat de constatarea că primarul Cernăutiului a salvat mai multi evrei decât Schindler (nemurit de regizorul Steven Spielberg în vestita peliculă Lista lui Schindler), dar gloria lui Traian Popovici ,,e de o rezonantă nemeritat de slabă” -, Maria Toacă dă o informatia de impact maxim: ,,Rolul lui Traian Popovici s-a oferit să-l joace un actor foarte vestit – vedeta Hollywood-ului Dustin Hofman”. Sute de publicatii din lume au multiplicat un interviu cu acest actor renumit, care a declarat fără nici un pic de sovăire: ,,Am un pronuntat sentiment national evreiesc. Eu sunt evreu român”.

În memoriile sale, publicate sub titlul cu peremptorii lumini/ rezonante crestine: Spovedanii, Traian Popovici reliefează că actiunile îi erau insuflate nu doar de principiile etice, ci si ,,de firava încredere că, în acea infernală clocotire de emotii si ură, va reusi să ridice un bastion moral, care în viitor va sta drept mărturie a virtutilor poporului român. (…) Făcând uz de argumente, el a invocat bunătatea si blândetea proverbială a românilor, precum si memoria strămosilor care dispretuiau cruzimea si rasismul (s.n.). Dar cel mai substantial argument adus de primar autoritătilor a fost faptul că întreaga gospodărie comunală e deservită de tehnicieni evrei, fără de care viata orasului va fi paralizată”. Cert este că Traian Popovici nu si-a compromis bunul nume mostenit de la părinti, izbutind să-l convingă de guvernatorul Bucovinei, generalul Corneliu Calotescu, să intervină pe lângă seful statului român, maresalul Ion Antonescu, în vederea obtinerii deciziei ca 20.000 (douăzeci de mii!) de evrei să fie lăsati la casele lor din Cernăuti. ,,Prin gestul său temerar – mentionează cu toată claritatea Maria Toacă -, a dovedit lumii că, în orice împrejurări, există o alegere, că Dumnezeu întotdeauna îi dă omului sansa de nu se transforma în fiară”.

Comemorarea universitarului Grigore Bostan – care ,,a cules comori folclorice, tezaurizându-le în analele vesniciei” – îi prilejuieste autoarei punerea în lumină a uneia dintre calitătile distincte ale acestuia: ,,îi erau nesuferite lauda de sine, grandoarea (n.n. grandomania), înăltarea proprie-i persoane pe piedestalul gloriei efemere”. În circumstantele suitei de manifestări evocatoare, Gheorghe Jernovei, sef al Catedrei de Filologie Română si Clasică, a făcut un excurs în istoria filologiei române la Universitatea din Cernăuti, de la înfiintarea căreia – la 4 octombrie 2011 – s-au împlinit 136 de ani. El a sustinut, cu argumente irefutabile, că filologia română a fost înăltată, la Cernăuti, la rangul de ,,Materie eternă”. Catedra de profil s-a afirmat, în toate epocile, ca o adevărată, de necontestat institutie românească, gratie impulsurilor viguroase date de titularii acesteia: de la Ion Sbiera (1875-1906), Sextil Puscariu (1906-1919), Leca Morariu (1936-1938), până la Vitalie Sorbală (1974-1979). Detalii bogate a readus în memorie Gheorghe Jernovei mai ales despre ceea ce el a numit ,,noua epocă Grigore Bostan” – încununată de revenirea la grafia latină si la denumirea firească de Filologie Română. În perioada de referintă, ,,au fost puse bazele stiintifice ale studiilor comparative de folclor, a început valorificarea creatiei literare din nordul Bucovinei, eforturi materializate de Grigore Bostan si Lora Bostan în impunătoarea antologie Pagini de literatură română – Bucovina, regiunea Cernăuti, 1775-2000.

Referindu-se la calitătile de filolog si romanist ale lui Grigore Bostan, care au lăsat urme trainice în stiintă, dar mai ales au marcat cultura filologică a românilor din nordul Bucovinei -, profesorul Anatol Ciobanu, din Chisinău, i-a enumerat ,,virtutile intelectuale si omenesti: inteligentă sclipitoare, eruditie enciclopedică, talent oratoric, curaj de a spune adevărul, dragoste netărmurită de neam, părinti, studenti si meleagul unde ”.
Profesorul Victor Grecu, din Sibiu, a vorbit – în acelasi context – despre preocupările constante ale ASTREI privind unificarea si cultivarea limbii române literare. Abordând două teme referitoare la creatia lui Mihai Eminescu -, profesorii ucraineni Bogdan Melniciuk si Nadia Babici au mărturisit că ,,Interesul pentru Eminescu si, în genere, pentru literatura română le-a fost inspirat de regretatul lor coleg Grigore Bostan, datorită căruia au ajuns la Ipotesti si pe alte drumuri eminesciene”. La masa evocărilor si-au adus contributii semnificative universitari din Cluj-Napoca, Craiova, Bucuresti, Chisinău – sefa de catedră Irina Condrea si Ludmila Zbant, Bălti – prorectorul Maria Sleahtitchi, ca si Vasile Pavel, membru al Academiei de Stiinte a Republicii Moldova, originar din Bucovina.
Maria Toacă avansează, finalmente, o judecată de valoare: ,,Concluzia cea mai inspirată apartine scriitoarei din Botosani Lucia Olaru-Nenati, rostită la masa de pomenire oferită de doamna Lora, într-un loc romantic, ca în versul ,,Pe unde drumul ne ducea în rai”: . Nu e usor să sustinem examenul la această scoală a vietii, mai ales după ce a plecat dintre noi profesorul în fata căruia uneori ne era rusine pentru cum trăim si cum vorbim” – conchide, cu o lacrimă abia înmugurită, dar bine ascunsă, la coltul ochilor, autoarea evocării N-a plecat cu totul niciodată…, din Amar de Cernăuti.
…Doina Cernica a presărat – ca pe o feerică glazură diamantină, de-a lungul întregii sale părti din acest volum: Dulce de Suceava – secventele despre Poetul National: Cu Eminescu, dar fără noi…, ,,Scriitorul citeste”: Eminescu si Bucovina, Festivalul Literar ,,Mihai Eminescu” 2010, O carte despre Eminescu si Cernăuti, Eminescu sărbătorit de românii din Nord în Nordul vietii sale, Eminescu la Putna.
În schimb, Maria Toacă si le-a grupat în capitolul final al întregului volum (Dulce de Suceava. Amar de Cernăuti), capitol care totalizează 62 de pagini, adică 12 % din întreaga carte. Nici nu se putea o mai inspirată gradare a demersurilor rodnice ale celor două profesioniste ale scrisului -, care culminează aici, în capitolul final Eternitatea Eminesciană, unde tensiunea narativă atinge, deseori, temperatura si dogoarea incandescentei.
Aici, în acest capitol – ce poate fi considerat nu un punct final al volumului, ci, mai de grabă, un Epilog Deschis –, firul ros-alb, al Mărtisorului renasterii noastre continue, ca oameni, ca neam, ca tară, se împleteste mirific cu vuietul ros-galben-albastru al Stindardului Dacic: capul de lup cu trup de sarpe, dar si cu filonul minunatului basm despre Fiinta Limbii Române, la nord si la sud de punctul de frontieră Siret (35 de km până la Cernăuti, exact distanta de la Craiova la Filiasi!), despre bătăliile, deseori crâncene, de-a lungul istoriei, ale intelectualilor adevărati din sângerânda Bucovina, care nu vor, în ruptul capului, să-si uite obârsiile, datinile, cutumele, graiul si portul, bătăile inimii întru acelasi ritm al iubirii de ctitori si de pământ strămosesc, care este, totodată, ritm al bunătătii, omeniei si cuminecării, al iertării tuturor celor ce au încercat, peste veac, să ne sugrume aspiratiile si idealurile noastre, de urmasi ai lui Zamolxe, Zalmoxe si Deceneu, ai lui Burebista si Decebal, Stefan cel Mare si Vasile Lupu, Neagoe Basarab, Mihai Viteazul si Constantin Brâncoveanu.

Toate aceste scântei de românitate si românism se regăsesc, din plin, în volumul Dulce de Suceava. Amar de Cernăuti. Până la pagina 453, unde începe capitolul din urmă, putem compara mirabila carte de identitate cultural-românească aidoma urcusului lui Iisus pe Golgota, spre Dealul Căpătânii, unde urma să fie Răstignit. Capitolul Eternitatea Eminesciană poate fi asemuit cu Învierea, Înăltarea, Pogorârea Duhului Sfânt, Schimbarea la Fată si toate celelalte trepte de lumină cu care Mântuitorul ne cheamă pe Calea Împărătească.
Sub cununa sur-argintie a titlului Prisos de iubire, deficit de responsabilitate…, Maria Toacă plasează motoul detasării lui Mihai Eminescu de vanitătile cestei lumi, ca si al unei tainice oboseli sub asediul teroarei istoriei: ,,De vorbiti, mă fac că n-aud,/ Nu zic ba si nu vă laud;/ Dăinuiti precum vă vine,/ Nici vă suier, nici v-aplaud” -, după care intră direct în subiect, de parcă ar păsi pe aleea cernită de durere a unui cimitir povârnit sub vremuri: ,,Cu aceeasi nestinsă iubire si cu aceleasi mari restante la capitolul datoriilor morale, ne-am întâlnit în dimineata zilei de 15 ianuarie cu Eminescu – la monumentul eternei sale tinereti din centrul Cernăutiului. Că puteam fi numărati pe degete, probabil era vinovat (în orice caz asa mi-ar conveni să cred) si lunecusul grozav, care s-a asternut pe străzile orasului întocmai ca-n versurile Poetului: <…căci gheata se-ntinde/ asemenea oglinzilor>. După însiruirea, pe ton domol, a subiectelor celor mai importante ivite în cadrul colocviului, autoarea încheie, aproape pe aceeasi tonalitate de litanie săpată în piatră: ,,Teme pentru meditatii mai îndelungate ne-a dat scriitorul Mircea Lutic, cu invocarea sclipirilor de geniu si a nepătrunselor întelesuri din opera eminesciană, care (…) ne răscoleste întruna, tinându-ne la poarta enigmaticelor cugetări. ,,Norul de aur din marea de amar”, ,,îngerul care a trecut prin infern” poate într-adevăr merită un loc mai mare în viata noastră decât discutiile despre ce am făcut acum 10-15 ani si ce s-a ales din entuziasmul de odinioară.” – Ianuarie 2009.
La comemorarea de 120 de ani (iunie 2009): ,,Pentru noi există criterii si valente, Eminescu fiind iubit ca valoare culturală tutelară (s.n.), rămânând Luceafărul care ne luminează, raza călăuzitoare… Si aceasta nu-i doar un fel frumos de a spune, ci e însăsi credinta care ne uneste în jurul unor sfinte idealuri”; ,,Nu încape îndoială că nasterea sa ca poet a avut loc la Cernăuti, în ziua mortii profesorului iubit Aron Pumnul”; ,,… s-a accentuat imperativul imortalizării locurilor legate de numele Poetului, în special a casei nr. 34 de pe str. Universitătii, unde a avut loc ultima oprire a lui Eminescu, aflat în vizită la sora sa Aglaia. Preluând ideea, dl Dorin Popescu (n.n. gerant interimar al Consulatului General al României la Cernăuti) a completat-o metaforic cu , dar si cu oportunitatea editării unei cărti sau album despre pasii lui Eminescu la Cernăuti”; ,,Meridianul Eminescu a trecut în acea zi si pe la Universitatea Cernăuteană (…) Aici, oaspetii s-au manifestat mai mult ca personalităti politice – si-au arătat interesul pentru colaborare, mentionând că au venit . Grăbiti să treacă frontiera înaintea înserării, oaspetii s-au retras, lăsându-ne la , cu inimile deschise pentru o nouă primire a lui Eminescu în casa din care el n-a plecat niciodată”.
Titlul unui dens material: Rouă tămăduitoare peste seceta din sufletele noastre, este urmat de motoul cules din Nichita Stănescu: ,,Schimbă-te în cuvânt ca să nu te roadă viermii”, urmat de inscriptii pe răbojul clipei: ,,Încep să dea rod bogat si pornite de la versul lui Nichita Stănescu, aduse la Cernăuti în prima duminică de septembrie, într-un moment de inspiratie revelatorie, de scriitoarea si publicista din Suceava Doina Cernica. Născute dintr-o manifestare spontană, ca un preludiu la sărbătoarea -, , bucovinenilor de la sud au topit gheata nordului, prinzând rădăcini în traditie”; ,,Nu-i doar o vrere a întâmplării, ci un semn predestinat patronarea de maica staretă Irina a Sfintei Mănăstiri Voronet si monahiile ce o înconjoară. (…) Maica Elena Simionovici ni s-a destăinuit că, aidoma lui Arghezi, care spunea că , gândul o poartă la miresmele vorbelor – arome de busuioc, de crin, de pâine caldă… Dar sunt si cuvinte cu gust amar de pelin sau cu miros ucigător de praf de puscă… Din noua ei carte Oameni la Sfânta Mănăstire Voronet, adie doar arome purificatoare (de busuioc, de crin, de pâine caldă), volumul fiind consacrat celor care cu sufletul, cu mintea si cu bratele le-au fost măicutelor aproape la slujire si osteneală. În pagini scrise cu aleasă smerenie, vibrează chemarea spre o viată curată, îndreptată spre Dumnezeu”; ,,Printre oratorului sus-amintit (n.n. scriitorul Dumitru Covalciuc) mai usturător decât toate a răsunat una menită din Ropcea – pentru pocinogul deschiderii unei clase cu predarea în limba ucraineană, în scoala românească de acolo”; ,,Clasa ucraineană a fost deschisă la dorinta insistentă a câtorva părinti”; ,,Care sunt dedesubturile prelucrării respectivelor persoane, cine si cum îi convinge pe români să renunte la limba maternă? Mi se pare că rădăcinile acestui dezastru national pornesc de mai departe. Acum a apărut o generatie de tineri părinti crescută pe loc gol, fără nici un simt al valorilor nationale sau religioase (…) Pe la începutul anilor ’90, când grupuri de români, încă sinceri patrioti, umblau prin satele ucrainizate (s.n.) pentru a-si convinge conationalii să ceară deschiderea scolilor în limba maternă, exista un suport din partea bunicilor crescuti în spiritul adevăratei credinte si cu dor de averea strămosească. Prin biserici, în sfintele altare slujeau preoti de vârstă venerabilă, cu rezistenta călită în timpurile de aspră prigonire a credintei. În predicile lor, fetele bisericesti, care insuflau încredere si se bucurau de respect, îi desteptau din pe românii asimilati de străini. De atunci au trecut destui ani (…) Si puterea democratică, firavă la început, a prins la slănină, considerând că e un lux prea mare, o risipă prea neîndreptătită să-i bage în seamă pe niste amărâti de români care, de fapt, au si uitat cine sunt, de unde se trag”.

În acelasi registru, pe tonuri grave si înfrigurate, selectăm câteva frânturele si din tableta intitulată Respirări cu triste răscoliri de memorie: ,,…cerul tine de fiecare dată cu noi, dăruindu-ne zile cu soare atunci când măicutele de la Voronet, monahia Elena Simionovici si monahia drd. Gabriela Platon pornesc, cu binecuvântarea staretei lor, Irina Pântescu, spre Cernăuti, să ne aducă o rază din lumina sfintei ctitorii stefaniene si acel mult dorit cuvânt de pentru limba noastră.”; ,,Or, de multi ani n-am mai auzit vreun mesaj de binecuvântare din partea fetelor bisericesti, cum se făcea mai înainte, la inaugurarea sărbătorii.”; ,,Îmi amintesc cu nostalgie de anii când răposatul Boris Tapu, parohul Bisericii din Boian, ctitorite de Ion Neculce, si alti preoti veneau cu zeci de enoriasi, cu steaguri tricolore, intonând cântări religioase si rugăciuni pentru perenitatea limbii române. Sub îndrumarea lor, tinerii părinti nu-si înstrăinau copiii de limba maternă, temându-se de păcat si de pedeapsa cerului”; ,,Monahia drd. Gabriela Platon ne-a deschis miracolul albastrului de Voronet, atât de cunoscut si ne-cunoscut, totodată. Lăsând imaginile să vorbească, măicuta savantă a lansat simbolica punte între trecut, prezent si viitor, înlesnindu-ne o fascinantă călătorie în timp si culoare.”; ,,…dar si pentru românii de la noi, care au trăit si mai supravietuiesc în matricea cuvântului matern. Datorită lor, celor care poate n-au trecut nicicând hotarul în România, n-au tinut în mâini ultimele aparitii editoriale din Patria istorică, n-au avut prilejul să se închine la Putna sau să admire albastrul de Voronet, avem fericirea să primim ofrandele si să ne regăsim în căldura îmbrătisărilor. Fără îmbătrânitii tărani rămasi pe alocuri, putin instruiti, dar cu multă întelepciune si credintă, nu stiu dacă ar mai răsuna româna pe meleagurile noastre si dacă ar avea cui aduce miresmele Cuvântului maica Elena de la Voronet”.
…Nu ne îndurăm să retezăm comentariul nostru fără a mai adăsta sub aura acestor idealuri si cuvinte eclatante: ,,Trecutul de glorii, din care trebuia să renască marele viitor al tării, era pentru Eminescu întruchipat de epoca stefaniană. Patrimoniul textelor sale publicistice arată că Stefan a fost pentru Poet , , (…), , dar si (…) Eminescu l-a înăltat pe pe altarul sanctificării, alăturându-l de Hristos si anticipând, prin admiratia sa, cu mult timp înainte, vointa Bisericii Ortodoxe Române de a-l canoniza si a-l include în calendarul sfintilor nostri autohtoni”; ,,Nu întâmplător, Bucovina era provincia , , aidoma Ierusalimului pentru crestini, un tinut edenic, proiectat într-o aură legendară (…)”; ,,Pe Stefan cel Mare, Eminescu îl plasează în afara unui timp anume, îl face să descindă din obârsii supranaturale, aidoma personajelor mitologiei antice, motiv întâlnit în poemul Musat si ursitorile.”; ; Iar prin ultimul rând al poemului ,,El n-a fost când era, el e când nu e”, Eminescu îsi prezice vizionar propriul destin, el având în literatura română acel , asemenea lui Stefan cel Mare în istorie - ”; ,,Abordând subiectul Stefan cel Mare drept cea mai profundă obsesie eminesciană, desigur, în primul rând s-ar fi cuvenit să apelăm la Doina – cea mai dramatică atât prin continutul, cât si prin destinul ei. (…) Doina, despre care nimeni n-ar putea spune mai mult decât Octavian Goga - ”.

Într-o altă însemnare, plasată sub arcul de lumină al unui memorabil vers al lui Lucian Blaga: ,,Eminescu este marele copac din care toti ne tragem” -, Maria Toacă dă glas unei noi efuziuni lirice: ,,În trecerea sa peste nemărginirea timpului, Mihai Eminescu a poposit o clipă si la Cernăuti, sădind în sufletele noastre acel copac al vesniciei”.
De-a dreptul cutremurătoare este povestea pătimirilor suportate în anii copilăriei de Aurora Bujenită, în exilul siberian: ,,Mama ne cânta, după rugăciunea de seară, De ce nu-mi vii, Mai am un singur dor… si alte poezii de Eminescu. Cânta si plângea, iar eu cu frătiorul meu, prea mic ca să înteleagă ceva, adormeam cu gândul la tata, condamnat, ca si noi, să-si ispăsească păcatul că ne-am născut români, dar în alt lagăr, despre care nu stiam nimic”; ,,Un bărbat din Herta (…) mi-a povestit că prima dată a auzit de Eminescu în Siberia, învătând poezii de la mama sa: toate cuceririle. Acum, am mai rămas câtiva visători, luptătorilor pierzându-li-se irevocabil urma”.
În acelasi ianuarie 2011, Maria Toacă mai retine că ieseanul Dumitru Grumăzescu, de la vârsta de 15 ani, de-a lungul a cinci decenii, a colectionat peste opt mii de rarităti, printre care cartea cea mai mică – în …mărime microscopică de trei milimetri pătrati !!! – în care este publicat Luceafărul, cel mai lung poem de dragoste din lume.

La rândul său, Vasile Soimaru, din Chisinău - pornind de la concluzia Poetului că ,,Nu există stat în Europa Orientală, nu există tară de la Adriatica până la Marea Neagră, care să nu cuprindă bucăti din nationalitatea noastră” – a cutreierat toate colturile lumii unde sunt români si unde, implicit, sălăsluieste Eminescu. Vasile Soimaru a mers până în Caucaz, Canada si în alte zări ale planetei Terra, „restituind în imagini sufletul eminescian al românilor de pretutindeni”, într-un monumental album fotografic, escortat de un film documentar despre Boianul românesc din Canada.
La Liceul ,,Gheorghe Asachi” din Herta, poetul Gellu Dorian, din Botosani, însotit de un grup masiv de literati din Patria istorică, a prezentat colectia unicat de 19 volume de poezie ale laureatilor Premiului National ,,Mihai Eminescu”, tipărite, fiecare, în tiraj de 500 de exemplare. ,,La Herta – relatează Maria Toacă -, alături de alte donatii de carte, cărora nu li s-a făcut publicitate, precum cea din partea Doinei Cernica, din Suceava, Leo Butnaru, din Chisinău, a scriitorilor cernăuteni, a fost adus doar câte un exemplar din seria scoasă de Gellu Dorian. Cu cât sentimentul de renuntare se citea mai înrourat în ochii poetilor, cu atât prinosul lor de suflet le-a fost mai scump tinerilor herteni”.
În crochiul Lepădare sau trădare? -, Maria Toacă apreciază, mai întâi, că ,,venirea lui Eminescu pe Pământ este ca o pogorâre din înalturi, învăluită în mister”, pentru ca mai apoi să puncteze: ,,Fiind pretins (n.n. revendicat) de zece natiuni deodată (de la turci, albanezi, persani până la sârbi, poloni si ruteni), Eminescu, ca nici un alt exponent de vază al neamului, îsi poate număra strămosii români vreme de două veacuri”. Dincolo de un asemenea detaliu biografic si de reconstituire a arborelui genealogic, se impune să observăm că magistrala operă eminesciană este scrisă în limba română, că spiritul zamolxian, dacic si spiritul românesc se regăsesc în toată plenitudinea si vastitatea, în toată profunzimea si altitudinea lor, inconfundabile, în poezia si proza, în teatrul si în publicistica vituperantă, de o actualitate bulversantă si dezarmantă, create de Mihai Eminescu.

Autoarea trece, în continuare, într-un alt plan, al constatărilor si întrebărilor dureroase: ,,Ne-am obisnuit să-i rostim numele si să-l definim drept oglinda sufletului nostru de zile mari si zile obisnuite, de cele mai multe ori, însă, în desert, asa cum invocăm fără noimă si numele Mântuitorului. Poate ar fi cazul să răscolim în sinea noastră, întrebându-ne dacă a mai rămas ceva din Eminescu în ea si dacă nu ne-am lepădat de el, asa cum ucenicii s-au lepădat de Hristos. (…) Ce folos că-l pomenim cu atâta drag pe Marele Poet, dacă îl răstignim zilnic cu faptele noastre prin lepădarea de trecut, istorie si limbă în scoli, în unele lăcase de cult, uitând că Eminescu a numit Biserica ”.

Admirabilul volum Dulce de Suceava. Amar de Cernăuti, semnat de Doina Cernica si Maria Toacă, se încheie, totusi, într-o notă reconfortantă, făcându-ne să ne imaginăm că acordurile finale – din tableta Ne ocroteste si ne învredniceste, ca, de altfel, acordurile de violoncel din întregul capitol Eternitatea Eminesciană – vibrează la înăltimile celeste din Balada lui Ciprian Porumbescu, din Rapsodiile lui George Enescu si, de ce nu?, din Vecernia, când domoală, când urcând ca un strigăt spre cer, când explozivă, din poemul tumultuos Repetabila Povară al lui Adrian Păunescu. De altfel, în chiar primul paragraf se face o trimitere la acesta: ,,Semne bune anul are (…), deoarece l-am început, ca întotdeauna, cu Eminescu. Inimile noastre au bătut la unison cu întreg neamul care are o Tară, indiferent de locul unde i-a fost sortit să trăiască. Este citadela pe care o numim cu dragoste si mândrie România, căci ,,Eminescu-i România/ Tăinuită în cuvânt”, după cum scria Adrian Păunescu, versurile prinzând aripi de cântec răscolitor”; ,,La noi, Eminescu e mai presus de sintagma Poetul nepereche, El purtând simbolul unicei salvări si ultimei sperante de dăinuire a fiintei nationale. Suntem copii Lui – buni sau răi, recunoscători sau ingrati, păstrători ori demolatori de identitate. Odată ce am avut norocul să ne nastem români, suntem deopotrivă ai lui Eminescu, măcar în zilele când îi preamărim Nasterea si îi comemorăm trecerea în Eternitate”.
De 15 ianuarie 2014, la Cernăuti, Poetul nostru National Mihai Eminescu a fost omagiat de Vasile Tărâteanu, Mircea Lutic (proaspăt laureat al Premiului ,,Mihai Eminescu” pentru poezie al Academiei Române), Eleonora Moldovan (consul general), Lora Bostan (care le transmite permanent studentilor săi: ,,cunoasterea corectă a vietii si a operei eminesciene ne poate zidi frumos, vertical, ca un turn de mănăstire stefaniană”), Dragos Olaru, Lesea Lutik (presedinta Societătii Hutulilor din Lvov, care a afirmat că, ancorat temeinic în literatura universală si în circuitul de valori umane, ,,Eminescu este alesul viitorului, numele fiindu-i purtat prin secole, indiferent de spiritul neadormit al românilor”). Studentii doamnei Lora Bostan au dat contur formulei conform căreia ,,Eminescu înseamnă iubire”. ,,Recitalul tinerilor – sustine Maria Toacă – l-a inspirat pe oaspetele sucevean Constantin Hrehor, laureat al Premiului ,,Lucian Blaga” al Academiei Române, poet, publicist si părinte spiritual al câtorva mii de enoriasi, să invoce copilăria lui Eminescu la Cernăuti, Casa lui Aron Pumnul urmând să devină un bun de patrimoniu pentru toată România: <Însusi Eminescu este o casă a românilor, pe temelie de piatră, în mijloc cu o pâine mare din care ne hrănim si ne învesnicim>”.
Corul bărbătesc ,,Dragos Vodă” a încheiat manifestarea cultural-artistică omagială cu un ,,cântec istoric ce ne-aduce aminte că fratii în veci vor fi frati, întărit de îndemnul să începem ziua de mâine cu În acelasi ianuarie 2014, la Putna – consemnează Doina Cernica -, Lucia Olaru Nenati ,,a sustinut focalizarea atentiei asupra creatiei UNICAT (s.n.) a lui Mihai Cimpoi: Mihai Eminescu. Dictionar enciclopedic, Editura Gunivas, Chisinău, 2013”.
,,Parastasul lui Eminescu, săvârsit miercuri, 14 ianuarie 2014, în biserica Mănăstirii Putna, de un sobor de preoti ai sfântului locas, în frunte cu staretul acesteia, arhimandritul Melchisedec Velnic, a avut, ca întotdeauna, sobrietate, elegantă, substantă si acel ceva, indefinibil, care te răscoleste până la sentimentul pomenirii cuiva foarte drag, foarte apropiat. Vibratia ceremonialului religios a fost intensificată de cuvântul aparte al staretului (…) si de prezentarea volumului Eminescu.Viata de Zoe Dumitrescu-Busulenga, editat de Fundatia ”.
Sintetizând cuvântul arhimandritului Melchisedec -, Doina Cernica retine că acesta ,,a fost pătruns de amărăciunea încercată si de Eminescu (…) văzând că acei care ne conduc neamul si care trebuie să lucreze pentru înfăptuirea Binelui, Adevărului si Frumosului nu o fac”.

O căldură de intensitate cosmică i-a cuprins pe cei prezenti la auzul acelui îndemn de neuitat: ,,Aveti grijă! Apărati-l pe Mihai!” – care au fost, ne place să bănuim, cuvintele din urmă grăite de Zoe Dumitrescu-Busulenga–Maica Benedicta.





Dan Lupescu    3/29/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian