Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Leni Pintea Homeag - 45 de ani pe rug

…Călătorim prin tărâmul cuvintelor magice. De vreo 18 luni, călătorim, întru construirea acestui volum-album. Cât două germinări de prunc de om. Si, parcă, nu ne vine să ne oprim. Simtim că, totusi, oricât de bine orchestrat ar fi dansul acesta (cu vârsta de aur, cu viata, cu arta) – sub formă de dialog, monolog, fulguratii printre secvente de roluri, file de jurnal fugos, ori printre genuri: de la dramă la tragedie, de la musical si teatru-dans la recitaluri de vis/ one-woman-show la filme de artă -, parcă, parcă, mai rămâne ceva de spus, de trăit, de mărturisit, de retrăit. Mereu vie, memoria nu are vârstă. Sau, poate, ne păstrează permanent în raiul fraged al copilăriei. Si al copilăririi.

Mă frământă, până la cutremurare, gândul că această carte, desi cuprinde numeroase scântei dintr-o viată de Om, din - cum s-ar exprima Horia Lovinescu - ,,Jocul vietii si al mortii în desertul de cenusă”, nu stiu cât izbuteste să pună în valoare jocul numit Artă, dar si Stiintă a supravietuirii, a dăinuirii, nu doar tu, ca fiintă, ci noi toti, ca neam, cu identitate, aspiratii si idealuri bine conturate, adânc înrădăcinate în obârsii de multe ori doar bănuite, spărgând azurul, cu săgeata-i semeată, de pe coif, dar rămânând, pentru totdeauna, prieten cu vulturii cuvintelor, niciodată golasi, de pe creanga vreunui Stejar din Borzesti, plantat de Stefan cel Mare, pre când era copil.

…Până la viitorul volum (care fi-va sau nu încredintat tiparului), vă propun, Drag Cititor, să mai adăstăm ,,o clipă de eternitate” în universul acesta tumultuos si să încercăm a mai învârtosa, a mai întărâta flăcările pasiunilor cu noi gânduri răzlete, dar bine întemeiate, în destinul Doamnei Leni Pintea Homeag.
Viata si creatia Domniei Sale – pe multiple planuri, inclusiv literare – au fost trăite, sunt trăite si fi-vor trăite, de-acum până în veac, sub străfulgerarea chintesentei comprimate, cu energie stră-românească, de poetul transilvan George Cosbuc (care a trăit si a creat ani buni în Provincia Magna: Oltenia, la Craiova, unde i s-a născut unicul fiu: Alexandru), în versurile cu valoare de lamură existentială:
,,Nimic nu-i mai de râs ca plânsul
În ochii unui luptător.
O luptă-i viata; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.
Pe seama cui? Esti un nemernic
Când n-ai un tel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,
Te lupti pe seama tuturor.”

Intuind, încă din anii prunciei, sub umbra Castelului Bran, pe Fâs, în Moieciu de Jos, că arma cu bătaia cea mai lungă si efectul cel mai profund este Cuvântul/ Logosul (adică Dumnezeu-Cuvântul), omul si creatorul de artă Leni Pintea Homeag a coborât în adâncuri si a descifrat taina-tainelor. Anume că temelia inexpugnabilă pentru Cuvântul biruitor, izbăvitor si mântuitor o constituie conjugarea măiestrită a unor ,,materiale de constructie” de sorginte divină: credinta, inspiratia si speranta, altruismul si optimismul, energia clocotitoare si gândirea exclusiv pozitivă.
Angajându-se mereu, concomitent, pe trei fronturi concentrice, în trei bătălii necrutătoare (pe viată si pe moarte!): 1. cu sine însăsi, 2. cu ceilalti, 3. cu circumstantele nefavorabile -, Leni Pintea Homeag si-a asumat destinul: Lupta cu Timpul.
A constientizat dintru început – gratie modelelor supreme, totdeauna iradiind lumină, bunătate, fortă morală, care au fost Mama si Tatăl său – că, dacă va iesi mereu biruitoare în cea mai dură dintre lupte, aceea cu sine, va dispune de resursele cele mai performante: luciditate si echilibru, armonie, tărie psihică si fizică, pentru a învinge si în celelalte două, teribile, bătălii.

Si, pentru că tot am amintit, putin mai înainte, de Duhul Castelului Bran, sub care s-a născut si a trăit o copilărie fabuloasă viitoarea mare actrită -, se cuvine să mentionăm că fizicul si spiritul Reginei Maria s-au întrupat în fiinta Doamnei Leni Pintea Homeag, botezată, de fratele său cel mare, Nelu, cu prenumele Ileana, adică al Printesei atât de iubite de români, care a avut norocul să-si revadă patria si Branul la începutul anilor ’90.

Din portretul Reginei Maria – caligrafiat de Berthe Vuilliemen, în ,,Revue des deux Mondes” (1935) – culegem câteva frânturele, pe deplin valabile si în ceea ce o priveste pe Doamna Leni Pintea Homeag: ,,Ceea ce te frapează mai întâi este frumusetea ei: înfătisarea de regină, statura înaltă, albeata de lapte a tenului, ovalul chipului, cu trăsături de puritate clasică, nasul ferm, buzele bine desenate, zâmbetul sincer, atât de blând, ochii – de un negru intens, străjuiti de sprâncene minunate, fruntea înaltă, descoperită, părul de abanos, dar mai ales expresia privirii – în care strălucesc inteligenta, tensiunea electrizantă, uneori bucuria… Toate acestea conturează un tot de un magnetism irezistibil”.

Vă rog să recititi portretul caligrafiat mai sus, retineti!, de o femeie – altei femei -, nu de un bărbat, despre care ne-am fi putut îngădui să bănuim că este îndrăgostit, precum Pygmalion, de obiectul creatiei si adoratiei sale.
Dincolo de trăsăturile evidentiate mai sus – care sugerează că frumusetea fizică, exterioară, a Reginei Maria izvorăste din frumusetea sa lăuntrică, din forta spiritului său, armonios clădit -, portretista Berthe Vuilliemen, cu virtuti de psiholog bine scolit, dar si cu sigurantă de grafician renascentist, continuă a reliefa alte si alte virtuti: ,,Dar, pe lângă acestea - poate si, în oarecare măsură, gratie lor, ca si când, instinctiv, ea ar trebui să ceară iertare pentru această superioritate fără voie -, cât farmec, câtă gratie în felul de a-i privi pe oameni, cât interes stie să arate tuturor. Aici se vădeste caracterul, aici intervin calitătile sufletesti. Nenumăratele gesturi atât de spontane, atât de discret făcute, încât pot trece aproape neobservate… Si, totusi, câtă mărinimie, ce ghicire a sensibilitătii aproapelui, care nu trădează, câtusi de putin, Regina-Soldat”.
Extinzând acest excurs deosebit de expresiv asupra destinului si vietii actritei Leni Pintea Homeag, cea care a dat viată scenică atâtor printese, sotii de Domnitori români ori de Regi britanici, ne simtim îndreptătiti ca, pornind de la virtutile sale, să zburăm cu gândul la Zenobia, mândra si frumoasa regină a deserturilor siriene, care a sfidat Imperiul Roman. Dăruită cu ochi negri, spirit divin si farmec incredibil -, ea a năruit fruntariile de Sud-Est ale Imperiului Roman, spulberându-le sub loviturile năucitoare ale ambitiosului ei regat: Palmyra. Zenobia – Regina Deserturilor – conducea acest regat-oras-oază, ea pretinzând că descinde direct din legendara Cleopatra a Egiptului, precum si dintr-un lung sir de regi si regine siriene si asiriene, al căror cap primordial ar fi fost chiar biblica Regină din Saba. Supranumită Leoaica din Palmyra -, Zenobia, scriu cronicarii vremii, cucerea pe oricine cu privirea-i puternică, îndrăzneată si, desigur, prin spiritul ei, plin de o măretie divină.

Desigur, Leni Pintea Homeag nu a avut niciodată asemenea pretentii, de descendente imperiale, care – dacă sunt hazardate, fantasmagorice – pot fi rapid cantonate sub spectrul vanitătii si desertăciunii. Cu toate acestea, orice asemănare cu fapte si persoane reale este, din punctul meu de vedere, …voluntară si deloc întâmplătoare. Chit că Doamna Leni, mai mult ca sigur, habar nu are de cele evocate de mine mai înainte. Dar …realitatea este realitate. Faptele sunt fapte, cum însăsi afirma. Si ele rămân. Faptele.

Portretele exterioare si portretele lăuntrice ale celor trei mari Doamne: Maria, Zenobia, Leni sunt cvasi-identice. Identice chiar, fără nicio îndoială. De parcă marea interpretă craioveană a Phaedrei le-ar fi continuat – gratie proniei ceresti -, ca întrupare fizică, dar si ca reînviere în duh, probând nemurirea sufletului, în care credeau daco-tracii.
…Arc peste timp. Putină lume stie, astăzi, că redutabila tragediană Katina Paxinou (cu care Leni Pintea Homeag a fost asemuită de cronicarii occidentali) s-a născut în România, aici s-a consacrat ca actrită de vocatie (la Constanta), după care – apropiindu-se cu pasi fermi, repezi, de apogeu – a plecat si s-a stabilit în Grecia, unde a trăit până la 22 februarie 1973. Dintr-un microportret omagial, foarte dens, publicat de Polixenia Carambi (în revista ,,Teatrul”, nr. 4/ 1973, deci la două luni de la trecerea sa în eternitate), selectăm câteva linii de fortă, în care se regăsesc si datele definitorii ale doamnei Leni Pintea Homeag:
,,pentru viata insuflată eroinelor nemuritoare ale anticilor, i s-a zis Divina”;
,,a fost mare si în repertoriul shakespearean, dar si modernă în teatrul lui Strindberg, Ibsen, O’Neill”;
,,a dat personalitate deosebită personajelor lui Kafka si Durrenmatt”;
,,dăruită cu un fizic impunător, maiestuos, dublat de gratie, farmec si de o impresionantă mobilitate”;
,,inteligentă vie, pătrunzătoare, clocotitoare putere de muncă”.

În două puncte nu se suprapune soarta celor două tragediene:
1. Katina Paxinou si-a creat, la un moment dat, propriul teatru (dispunând, evident, de resursele financiare necesare), ceea ce Leni Pintea Homeag nu a avut cum să realizeze;
2. Marele rol, interpretat cu neegalată vigoare, prin care Katina Paxinou îsi încheia o strălucită carieră, a fost acela din ,,Mutter Courage”, care s-a dovedit a fi cântecul său de lebădă. În schimb, actritei Leni Pintea Homeag i-a fost refuzată această sansă de directorul T.N.C., Mircea Cornisteanu, care i-a făcut vânt pe scara pensionării, motivând că nu ar mai avea în ce roluri să joace – desi tragediana craioveană avea, în acele luni, oferte clare, solicitări ferme din partea a doi regizori străini, să joace chiar în ,,Mutter Courage”, la Craiova, fapt pe care si-l dorea de mai bine de un deceniu.

…Alte coincidente. Sarah Bernhardt triumfă în rolul Reginei din ,,Ruy Blas”, în 1872, când autorul piesei, Victor Hugo, o va supranumi ,,vocea de aur”. Triumful interpretei franceze se repetă în ,,Hernani” (1877), când epitetele laudative se înmultesc: ,,Divina”, ,,Împărăteasa teatrului”… Cronicarii dramatici - din vreo 40 de tări, de pe toate continentele, în care Teatrul National din Craiova a întreprins o sută de turnee, cu 330 de spectacole, dintre care 101 numai cu ,,Phaedra” – au emis, la cumpăna dintre mileniile al doilea si al treilea, judecăti de valoare asemănătoare despre Leni Pintea Homeag. Le-am inclus si, uneori, intentionat, le-am reluat, în mai multe rânduri, în paginile prezentei cărti. Spre disperarea asasinilor valorilor culturale adevărate, emblematice, ale României, ale Europei si ale întregului Glob Pământesc!
Sarah Bernhardt a jucat în ,,Fedra” lui Racine, iar Leni Pintea Homeag în ,,Phaedra” lui Silviu Purcărete, după Eschil si Sofocle.

În seara în care Leni Pintea Homeag evolua în ,,Phaedra” – la Bucuresti, în cadrul Festivalului National de Teatru ,,I.L.Caragiale” – se împlineau exact 100 (o sută) de ani de când Sarah Bernhardt jucase ,,Fedra” în Capitala României.
Cele două actrite – Sarah Bernhardt si Leni Pintea Homeag – se pare că sunt singurele din lume care au efectuat turnee pe toate cele cinci continente ale planetei Terra, sustinând multe sute de spectacole, de mare, de foarte mare succes.
Extaziat (dacă vi-l puteti imagina extaziat pe titanicul psihiatru/ psihi-AStru), Sigmund Freud scria, acum mai bine de un veac: ,,Cum joacă această Sarah! După ce mi-a vibrat în ureche vocea ei splendidă, am avut sentimentul că o cunosc de o vesnicie. Nu m-ar fi surprins nimic din ce ar fi putut spune si am crezut-o până la ultimul cuvânt. Si ce straniu: mi s-a părut simplu să-mi imaginez cu nu e cu nimic diferită în afara scenei”.

Iată si câteva puncte în care Leni Pintea Homeag nu avea cum să …bifeze aidoma divei franceze Sarah Bernhardt, care: în 1880, demisionează, plătind o sută de mii de franci daune interese; îsi creează propria companie de teatru; din 1893, preia directia Teatrului Renasterii, unde re-montează unele dintre marile ei succese (,,Fedra”, ,,Dama cu camelii”); în 1899, preia Teatrul Natiunilor, pe care îl rebotează, fără nicio ezitare, direct: Teatrul Sarah Bernhardt.
În 1897, într-o scenă din finalul reprezentatiei cu ,,Tosca”, Sarah Bernhardt trebuia să cadă – si cădea efectiv – în mod repetat pe genunchi, în genunchi. Scândura scenei răsuna înfiorător. Parcă gemea. Se jelea, rugând-o pe marea actrită franceză să nu mai reia această dureroasă cădere. Dar pentru aceasta, pentru actrită, mai importantă decât propria-i sănătate, decât propria-i viată părea să fie triumful spectacolului, veridicitatea acestuia. Întocmai erau – si pentru Leni Pintea Homeag – atitudinea, mentalitatea, comportamentul pe scenă: sacrificiu dus la extreme, dincolo de limite, în slujba Măriei Sale Spectatorul, pentru triumful reprezentatiei.

Trei ani mai târziu, în 1890, la unul dintre spectacolele cu ,,Procesul Ioanei d’Arc” -, Sarah se alege cu o rană gravă, tot la picior. Drama, tragedia de pe scenă pare să fie copiată de însăsi viata interpretului: în ziua de 12 martie 1915, pe fondul unei suferinte mai vechi de tuberculoză osoasă, lui Sarah Bernhardt i se amputează gamba dreaptă. A continuat să joace, încă trei decenii, asezată fie pe un fotoliu, fie pe un scaun, refuzând să poarte picior de lemn sau proteză din celuloid.
În pofida caznelor la care este supusă de Dumnezeu pe lumea aceasta (pentru a-i fi diminuate suferintele, ori chiar sterse, pe lumea de dincolo), Sarah Bernhardt merge, în timpul Primului Război Mondial, în mai multe vizite pe front, îmbărbătându-i pe ostasii si ofiterii din prima linie. Presa o botează ,,Mama Rănitilor”. Regina Maria a României era numită, din aceleasi motive, ,,Regina Soldat”.

La acest ,,capitol”, actrita Leni Pintea Homeag a dat, peste veac, următoarea replică: ,,Scena îsi cere si ea jerfele ei. A fost o zi neagră. Eram în deplasare, în judet, la un cămin cultural. Scena era foarte mică si am fost nevoiti să înghesuim decorul. …Iancu Jianu intra ca un fulger în cârciumă, urmărit de poteră. Eu i-am sărit de gât si l-am îmbrătisat, ca de obicei. Nefiind în apele lui, Iancu m-a aruncat într-o parte. În cădere, m-am lovit cu spatele de scândura unei scări. Aproape că mi-am zdrobit coloana. Mi s-au dislocat vertebrele lombare L3 si L4. Am întepenit. Din stomac, mi-a iesit – involuntar - un oftat dureros, iar din ochi mi-au tâsnit lacrimi. Trupul îmi era scăldat în apele unor sudori care ba mă ardeau, de parcă eram cuprinsă de vâlvătăile unui rug nevăzut, ba mă înfiorau până spre tremur, părându-mi-se reci ca gheata. N-am îndrăznit să mai fac nicio miscare. Orice miscare gresită mi-ar fi fulgerat tot trupul. Am rămas ca paralizată, fără să mai pot scoate un cuvânt. Colegii din scenă au realizat că nu era în regulă ceva si au continuat jocul fără mine, sărind peste replicile mele. …S-a tras cortina de final. Colegii au sărit să mă ridice. Flacăra durerii se mai stinsese. Îmboldită, parcă, de Dumnezeu, am strâns din dinti (pe nevăzute) si mi-am propus să mă port blând si calm cu mine. Linistită, am iesit la aplauze, zâmbind. Publicul nu stia că aplaudă o schiloadă. Nici eu nu stiam. La cabină, i-am spus colegului meu: ,,Doamne, Petrică, puteai să mă nenorocesti pe viată”. Si chiar asa era să fie. Si-a cerut scuze. Nici el nu era vinovat, îmbrâncirea mea făcând parte din joc, numai că - spatiul de joc fiind micsorat - ne-a jucat festa. Pe moment, am respirat usurată! Era doar o amăgire, pentru că, ulterior, zece ani de zile si de nopti, am suportat dureri cumplite. Eram doborâtă de crizele dureroase de hernie de disc. Mă trezeam în miezul noptii, stăpânită de groază, căci tot spatele îmi era paralizat de o asemenea durere cum nu mi-am putut închipui că există pe lume. Sotul meu mă ajuta să mă întorc de pe o parte pe alta. Ca să îmi pot juca spectacolele, sotul meu îmi făcea infiltratii cu novocaină, în muschii spatelui. Periculos!!! Dar nu se putea întelege cu mine. De îndată ce îmi reveneam suficient pentru a putea merge, o porneam la teatru. Spectacolul nu suferea, rolul strălucea, spectatorii nu stiau nimic. …Cei zece ani de dureri progresive m-au condus la operatie. Doctorul Sandu Camenită mi-a salvat viata. Legenda devotiunii nu a trecut de zidurile teatrului”.

Pa aceeasi temă, Luminita Ristea consemna (în primul cotidian independent al Olteniei: ,,Cuvântul Libertătii” din 19 noiembrie 2001): ,,Leni Pintea Homeag nu se dezminte. Aseară, la Teatrul National din Craiova, binecunoscuta actrită Leni Pintea Homeag a jucat - în spectacolul Cumetrele - cu ...piciorul în ghips. Săptămâna trecută, artista a suferit un accident. Încălcând recomandările medicilor de a nu se misca din pat 24 de zile si înfrângând suferinta fizică, Leni Pintea-PHAEDRA - cea care a reusit să ducă peste hotare, în întreaga lume, faima teatrului românesc - a urcat pe scenă, pentru a nu-si dezamăgi spectatorii. De fapt, repeta ceea ce mai făcuse, în urmă cu mai multi ani, când a suferit o interventie chirurgicală la coloană: d-na Leni Pintea a sfidat recomandările medicale, jucând si dansând pe scenă cu dezinvoltură, sub privirile uimite ale reputatului doctor chirurg Alexandru Camenită, care o operase. …Se pare că, pentru marii actori, dictonul conform căruia Arta cere sacrificii nu este o vorbă în vânt.” De fapt, în acea perioadă, celebra Leni Pintea Homeag a jucat în cinci spectacole cu piciorul în ghips, ajutându-se, discret, de o cârje.

În minunatul volum ,,Sarah Bernhardt - statuile efemerului” (Paris, 1985) -, reputatul om de teatru si cărturar român George Banu, cu o carieră strălucitoare în capitala Frantei, o defineste pe marea tragediană din Orasul Luminii drept ,,capul unei serii ilustre a starurilor moderne: Garbo, Dietrich, Monroe…”. Dincolo de magia starului, George Banu insistă si pe o fatetă profund neplăcută, dureroasă – parcă, până la tipăt existentialist: ,,viata deloc fabuloasă”, ,,drama însingurării sale (a lui Sarah Bernhardt) la crepuscul”, apăsând, poate, prea crud pe lunecarea ,,de la măretia tragedienei” la ,,prozaismul si visceralitatea unei existente atomizate si fără orizont, (…) cu perspectiva neantului ce mijeste amenintător”. Este o zonă în care – din fericire – Doamna Leni Pintea Homeag nu se regăseste, deoarece a avut întelepciunea de a-si întări credinta în Absolut, de a-si stabili mereu tinte noi, vii, renăscătoare:
1. Smulgerea din acidul sulfuric al Craiovei (cea deloc recunoscătoare fată de valori);
2. Reîntemeierea si renasterea în raiul copilăriei;
3. Construirea unei miraculoase Biserici de Lemn, la Moieciu de Jos, în satul natal, de sub Bran;
4. Înăltarea, în curtea învecinată, a Casei-Muzeu-Schit;
5. Aducerea, într-un acelasi mormânt (în vecinătatea locasului de cult cea avea să fie sfintit în 2006), a osemintelor părintilor: Maria si Nicolae PINTEA, dar si ale sotului: Ion HOMEAG;
6. Retragerea în lumea meditatiei si rugăciunii, a rememorărilor si scrisului – cu virtuti literare irefragabile.
Parafrazând sau preluând de-a dreptul judecăti de valoare si sintagme memorabile din cartea Doamnei Ludmila Patlanjoglu, ,,Regele Scamator” (Editura Nemira, Bucuresti, 2004) - despre primul actor încununat cu Premiul Academiei Române: Stefan Iordache -, putem reitera si noi, ca într-o rugăciune din ziurel de ziuă, despre mirabila sământă a teatrului românesc si universal, Leni Pintea Homeag, că biografia sa dă ,,splendoare regală profesiunii de actor”, că este o campioană a ,,dialogului cu lumea”, alături de Silviu Purcărete, Stefan Iordache, Tudor Gheorghe, Ilie Gheorghe, Valeriu Dogaru, Valentin Mihali, Angel Rababoc, Ion Colan si de ceilalti, ,,cucerind redute, unele în premieră absolută pentru teatrul românesc”, de la Edinburgh, Avignon, Paris, Atena, până la Melbourne, Viena, Leipzig, Sao Paulo, Anvers, Seul, Tokyo, Gibellina, Curitiba si Munchen, Ierusalim, Belgrad, Glasgow, Montreal…
Dacă pentru Actorul-Rege Stefan Iordache, Lear este o emblemă (după cum, inspirat, punctează Ludmila Patlanjoglu) – pentru Regina Ostrogotilor: Leni Pintea Homeag, personajul emblematic, personajul nepereche rămâne PHAEDRA.

Cuviincios este ca, în final, să-i acordăm protagonistei o nouă si nemijlocită intrare în scena simbolică a acestei cărti: ,,Pe lângă Actorie si Arta de a deveni un bun actor cu ,,priză la public”, de la Alexandru Finti am învătat – în Institut – că este obligatoriu ca actorul ,,să-i cadă la inimă” publicului si să-i rămână în constiintă prin ceea ce interpretează si prin ceea ce este ca actor, ca om. (…) Nu exagerez cu nimic atunci când afirm că, după două-trei ore de repetitii zilnice, mă trezesc în miez de noapte, rostind replici din piesa pe care o pregătesc. Pentru actorul ce se respectă pe sine si pe spectator, aceasta este o profesie trudnică. Ea îti dictează, uneori, sacrificii până la epuizare. Dar nimic nu este epuizant, dacă este rodul pasiunii. (…) Prin regulament, sunt obligată să vin la teatru cu o oră înainte de spectacol. De fiecare dată, însă, eu vin cu două-trei ore înainte -, pentru a avea răgazul necesar exercitiilor de vorbire si de respiratie, pentru impostatie vocală si intrarea în starea de spirit a personajului. Din acelasi respect pentru spectator, eu sunt o femeie îngrijită pe scenă. Iar acasă, sunt o gospodină ca oricare alta: fac piata, gătesc, calc, frec podelele. De fapt, în viata mea particulară, sunt la fel de exigentă ca si pe scenă. (…) Fiecare om are, cred, o dramă a sa, ca om obisnuit. Si eu am o dramă a mea: lipsa copiilor. Este una dintre cele mai mari drame ale unei familii ce-si doreste, din tot sufletul, această împlinire a vietii.” (Parafraze si sinteză din volumul ,,Femei în constelatia muncii”, Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1980)
Pentru a nu încheia prin acest detaliu cu unde amare, să medităm la ecourile, peste timp, ale următorului microportret-judecată de valoare, căruia i-a dat viată temutul critic de teatru Valentin Silvestru: ,,Leni Pintea Homeag – actrită admirabilă, impunătoare prin tinuta statuară, prin eleganta cu totul deosebită a mersului si precizia caracterizării, dozând cu o surprinzătoare măsură gestul puternic si glasul vibrant – a făcut din Sofia Egorovna un personaj remarcabil”.
Aidoma Poetului Necuvintelor, Nichita Stănescu, cel din volumul-album ,,Epica Magna” – si, de fapt, asemenea oricărui om, oricărui creator de exceptie -, Leni Pintea Homeag se află într-o permanentă luptă cu Timpul, trăind în profunzime, acut, cronic si pandemic, un sentiment irepresibil al trecerii asurzitoare a timpului.
În consonantă cu marele Nichita, care vede Timpul ca pe un ,,ochi albastru” al Cosmosului, iar Pământul ca pe spatiul în care fiinta naste timpul -, Leni Pintea Homeag rosteste, aproape clipă de clipă: ,,Eu nu sunt decât o pată de sânge care vorbeste”. Si, astfel, defineste spatiul tragic al existentei, aflat, irevocabil, sub spectrul celei mai înfricosătoare legi, unica lege letală a omenirii: Devorarea. O ilustrează, din multiple si complexe puncte de vedere, paginile prezentei cărti, o demonstrează viata si creatia a căror pecete de lumină poartă un singur nume: Phaedra-Leni. Care poate afirma, oriunde si oricând, cu semetie bine strunită, dar ferm, parafrazându-l pe Lucian Blaga: Nu, nu mi-a amutit în gură,/ Cuvântul ce alege lamura de zgură.

Cu doriri de bucurii si sănătate, pace si lumină în suflete, iubire si recunostintă, multumindu-i lui Dumnezeu că a ne-a ocrotit si a rânduit să ducem la capăt, împreună, prezentul volum-album -, punem (deocamdată) punct acestei bijuterii editoriale, repetând că Phaedra-Leni Pintea Homeag este si rămâne, la distantă de un secol, Sarah Bernhardt de România.
Inconfundabilă carte de identitate. Dar si pasaport. Pentru Eternitate.
Din care studentii la teatru, actorii tineri si iubitorii artei Thaliei si Melpomenei au multe de învătat. Fireste, numai dacă îsi doresc să învete, să devină perfectionisti si dacă propria întelepciune le dă ghes să o citească, să mediteze asupra ei, să aprofundeze adevărurile revelate si relevate, apropiindu-si esentele concentrate într-un destin exponential nu doar pentru Profesia de Actor, nu doar pentru Insula sfintită de Dumnezeu: Teatrul National din Craiova (cum îl definea Stefan Iordache), ci si pentru ce a însemnat, din toate timpurile, Femeia Română, pentru ce s-ar cuveni să însemne, pe mai departe, în secolul XXI si până la sfârsitul veacurilor.


P.S.: Ce magnetism aparte, ce energie întemeietoare si roditoare o avea, totusi, Craiova, de s-au răsădit aici, fie si temporar, personalităti de prim rang de peste Carpatii Meridionali ori din sudul Dunării, precum Ion Maiorescu (tatăl viitorului prim critic literar, cu vocatia trasării directiei culturii române: Titu Maiorescu, care aici, în Cetatea Băniei se născu, la 14 februarie 1840), Constantin Lecca (fondatorul revistei de cultură ,,Mozaikul”), familia Mihail, ori George Cosbuc, Liviu Rebreanu sau Alexandru si Aristia Aman, Costache Caragiale, familia Cornetti, familia Teodorini, Emil Gârleanu, Elena Farago, Al. Piru, iviti, cu totii, din zări străvechi de suflet si spirit românesc…








Dan Lupescu    3/2/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian