Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Scrisoare pastorală

Dragii mei enoriasi!

Scrisoare lui Eminescu(VII). ,,Bădie Mihai,
Nu ti-am scris demult, fiindcă m-a luat valul si amărăciunile. Îti recitii astăzi Doina si mă cuprinse-un dor nebun de tine. Nu rezistai ispitei de a-ti mai scrie câteva rânduri.
Scriai, Bădie: ,,De la Nistru pân-la Tisa./Tot românul plânsu-mi-s-a,/Că nu mai poate străbate/ De-atâta străinătate./Din Hotin si pân-la mare/Vin muscalii de-a călare,/De la mare la Hotin,/ Mereu calea ne-o atin;/Din Boian la Vatra-Dornii/Au umplut omida cornii/Si străinul te tot paste,/De nu te mai poti cunoaste!”
Hei, bădie, multe s-au întâmplat de când ai plecat dintre noi! Dacă le-ai sti pe toate, cu sigurantă că ai înnebuni. Au venit vremuri în urma ta, când românul dintre Nistru si Tisa a plâns de au curs pâraie de lacrimi după cei răpiti din casa si de la masa lui si au fost dusi în siberii depărtate si nimeni nu le-a mai stiut de urmă. Au plâns românii înstrăinati între Nistru si Oceanul Pacific, fiindcă nu aveau pe nimeni apropiat, nu-si auzeau graiul, cântecul, rugăciunea, iar dorul de casă si de ai lor îl purtau ca pe o cruce plumbuită. Au rămas tot restul vietii numai printre străini, până când li s-au risipit oasele în morminte fără cruce!
Au plâns românii din tară, fiindcă multi dintre ai lor au fost răpiti de lifte păgâne aciuate-n tară, judecati de ochii lumii si trimisi la ocne, la canale, în beciurile cele mai întunecate ale închisorilor. Au fost bătuti, înfometati, hăituiti ca niste sclavi, pentru vina de a fi fost fruntasi ai satelor la hărnicie, cinste si omenie; pentru vina de a fi fost intelectuali adevărati, istorici, scriitori, politicieni, medici, ingineri, ierarhi si preoti desăvârsiti. O stăpânire străină de neam si de tară îi vâna noapte de noapte în dube negre si-i ducea pentru totdeauna spre zări necunoscute, de unde, cei mai multi, nu s-au mai întors niciodată. Li s-au confiscat pământurile, casele, vitele, acareturile, le-au fost dati copiii afară din scoli si din slujbe, s-au distrus idealuri si destine! Aceeasi stăpânire le-a răpit apoi tuturor bruma de strânsură, punându-l pe fiecare să scrie că ,,de bunăvoie si nesilit de nimeni” se trece la colectiv cu tot pământul, cu vitele, cu atâtea brate de muncă!” Zeci de ani au lucrat pe pământurile noilor stăpâni, primind doar atât cât să nu moară de foame!
A venit Revolutia, Bădie, si iarăsi au plâns românii. De data asta de bucurie! Din păcate, străinii au stiut să se aciueze repede în posturi cheie si să tragă sforile. Si, în câtiva ani, s-a surpat economia în general, industria si agricultura în special. Am ajuns la mâna străinilor! Ei ne dau ce vor de mâncare, de băut, de îmbrăcat. Noi nu mai suntem în stare să producem nimic! Au plecat românii spre tări si continente îndepărtate, cu speranta unei vieti mai bune. Au rămas satele pustii, ici si acolo mai vezi câte un bătrân, care tot mai asteaptă ziua când îsi va revedea copiii si nepoti păsindu-i pragul! Toată floarea neamului s-a risipit în cele patru zări, uitându-si limba, traditiile, cântecul, portul si…, usor-usor, si tara! Au stiut străinii cum să lucreze, cum să uneltească împotriva neamului tău, iar noi i-am crezut de bună-credintă. Mereu în imperii am fost, care ne-au supt bogătiile subsolului, ne-au stors averile solului si ne-au făcut pălmasi pe mosiile lor.
Mare dreptate aveai, Bădie, ca un profet de altădată, când scriai cu durere: ,,Vai de biet român săracul!/Îndărăt tot dă ca racul,/Nici îi merge, nici se-ndeamnă,/Nici îi este toamna toamnă,/Nici e vară vara lui,/Si-i străin în tara lui./De la Turnu-n Dorohoi/Curg dusmanii în puhoi/ Si s-asează pe la noi;/Si cum vin cu drum de fier,/Toate cântecele pier,/Zboară păsările toate/De neagra străinătate;/Numai umbra spinului/La usa crestinului./Îsi dezbracă tara sânul,/Codrul - frate cu românul -/De secure se tot pleacă/Si izvoarele îi seacă -/Sărac în tară săracă!”
Mereu ni se spune, – si noi trebuie să credem asta –, că străinii ne sunt ca fratii, că ei ne hrănesc, ne apără, ne adapă, ne iubesc! Of, Bădie, Bădie, de câte ori ne vine să zicem ca tine: Cine-au îndrăgit străinii,/Mânca-i-ar inima câinii,/Mânca-i-ar casa pustia,/Si neamul nemernicia!”
Ne rămâne doar nădejdea că Dumnezeu nu ne va uita si se va îndura si de neamul nostru. Prea a fost călcat veacuri la rând de cizme si copite străine. Prea a fost jefuit de nenumărate ori de puternicii zilei de aiurea. Prea mult L-am iubit si L-am slujit, ca să ne părăsească si să ne lase în voia si la cheremul străinilor. Prea multe liturghii si rugăciuni s-au înăltat de la altarele bisericilor si mânăstirilor noastre, care L-au chemat în ajutor. Prea mult sânge si prea multe lacrimi a înghitit pământul acesta, ca să nu ajungă glasul nostru până la portile cerului si dincolo de ele. Prea multi sfinti sunt îngropati în pământul tării noastre si nu se poate să nu le audă Dumnezeu ruga pentru mântuirea neamului românesc. Prea multi voievozi cu frică de Dumnezeu au luptat la portile Europei si au tinut la distantă hoardele năvălitoare, ca să nu facă ceva si pentru noi. Repetăm cu sperantă cuvintele tale: ,,Stefane, Măria ta,/Tu la Putna nu mai sta,/Las-arhimandritului/Toată grija schitului,/Lasă grija sfintilor/În sama părintilor,/Clopotele să le tragă/Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,/Doar s-a-ndura Dumnezeu,/Ca să-ti mântui neamul tău!/Tu te-naltă din mormânt,/Să te-aud din corn sunând/Si Moldova adunând./De-i suna din corn o dată,/Ai s-aduni Moldova toată,/De-i suna de două ori,/Îti vin codrii-n ajutor,/De-i suna a treia oară,/Toti dusmanii or să piară/Din hotară în hotară !/Îndrăgi-i-ar ciorile/Si spânzurătorile!”/.
Multe am a-ti spune, Bădie! Voi reveni! Pân-atunci, cu bine!
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea Împărătiei, mai spicuim un fragment: ,,Totusi, spre folosul vietii duhovnicesti, esti de mare câstig ascultând pe oricine; căci ascultarea e rânduită împotriva patimilor mintii: mândria, părerea si slava desartă si cine are de gând să scape de acestea nu stă să cumpănească sfintenia mai marelui. Ascultarea desăvârsită e vestita ,,tăiere a voii”, care, de multe ori, e tot una cu tăierea capului. Ascultătorul desăvârsit nu mai are război cu necazurile ce vin de pe urma iubirii de sine si nici lupte cu grija vietii, care 1-a scos din Rai. Ascultarea e lepădarea de sine, luarea crucii în fiecare zi si urmarea Mântuitorului. Ea ne învată smerenia, care ucide toate patimile si linisteste sufletul. Ea stinge orice frământare si opreste orice initiativă. Deci, toată energia, cu vremea, trebuie să se convertească în virtuti duhovnicesti. Ascultarea aceasta stinge personalitatea de pe planul lumii si, dacă e ceva de capul ascultătorului, toată înzestrarea lui se preschimbă în sfintenie, pe care, de multe ori, se poate întâmpla să n-o stie nimeni fără numai Dumnezeu. Asa creste ascultătorul o personalitate a spiritului, când izbuteste să treacă peste grămada sa de oase, ca si cum ar trece altul.
În fiecare om este închisă o măsură a lui, după cum ne asigură si Sfântul Pavel; peste aceasta să nu treacă nimeni, dar nici să nu se lenevească nimeni a o ajunge. Arătarea si împlinirea în firea noastră a tuturor darurilor nasterii noastre de sus, din Duhul Sfânt, e ceea ce numim desăvârsirea, cea la măsura fiecărui ins. Fiecare e înzestrat si trimis să împlinească un rost al lui Dumnezeu între oameni. Dezvelirea si întelegerea acestui rost sau destin ascuns în noi în fiecare, după atotstiinta de mai înainte a lui Dumnezeu, nu poate fi dezgropat fără cunostinta si luarea aminte a unui duhovnic iscusit, care are grija si mestesugul să înlăture toată piedica si nepriceperea, ca să poată avea loc de ele voia cea bună a lui Dumnezeu, care era ascunsă în sine. Duhovnicul sau staretul ajută si dezvăluie toate intentiile lui Dumnezeu din fiii Săi, dăruite lor după măsura credintei, ce vor avea s-o aibă.
De aceea, toti nevoitorii trebuie să-si găsească duhovnic, deoarece în cele duhovnicesti, tot ce nu e din povătuire orânduită si sub ocrotirea smereniei duce la înselare si la mai mare rătăcire, decât însăsi patimile. Prin acea prietenie a duhovnicului cu Dumnezeu, despre care nu ne mai tocmim, el va întoarce sau va atrage voia omului la voia lui Dumnezeu, făcându-1 să vrea si el ce vrea Dumnezeu. Atunci vei fi în ascultarea care era în Hristos Iisus, si dreptul, sluga lui Dumnezeu, va întoarce dragostea ta la dragostea lui Dumnezeu, iubind si tu ce iubeste Dumnezeu: atunci va fi în simtirea care era în Iisus1. Duhovnicul va întoarce si mintea noastră de la atâta umblare pustie în afară si o va face scaun al lui Hristos - Dumnezeu, în care sunt ascunse toate comorile cunostintei si ale întelepciunii. La aceste stări însă nimeni să nu încerce să ajungă singur, căci nu va ajunge sau va ajunge rău. Toate darurile închise în destinul nostru sunt îngrădite cu suferinte si numai la atâtea daruri ajungem, prin câtă suferintă putem răzbi cu bucurie. Numai atâta bine putem face, câtă suferintă putem ridica de pe el. Numai atâta mângâiere putem aduce între oameni, câtă amărăciune putem bea în locul celor ce vrem să-i mângâiem. Atâta strălucire va arăta iubirea de Dumnezeu si de oameni în noi, sau atât de puternice vor fi mila si adevărul în noi, câtă văpaie de ură înfruntăm bucurosi pentru Dumnezeu si oameni. Si asa mai departe. E bine de stiut si faptul că darurile lui Dumnezeu dau o mare putere de a suferi, cu seninătate, orice protivnicie în calea darului, si, răbdând cu liniste, toate piedicile cad pe rând, printr-o nevăzută rânduială dumnezeiască.
Lupta începătorului este lupta izbăvirii de patimi; straja atentiei la portile simturilor, ca să nu intre pruncii vavilonesti, care, făcându-se bărbati, ar fi mai greu de scos. Deci, cum se arată aceia, să-i si lovească de Piatră, ca să nu ajungă cu ei până la luptă. Năvala de gânduri să nu descurajeze pe începători; toată grija să le fie să nu se nevoiască cu gândurile. A nu avea gânduri e tot asa de cu neputintă, ca si a crede că poti opri vântul, dar, cu orânduire dumnezeiască, vin si vremuri fără furtună. Începătorii pot să vadă cum numele Mântuitorului îi izbăveste de asuprirea momelilor vicleanului - ceea ce-i îndatorează cu o mare smerenie înaintea lui Dumnezeu, stiind că se luptă El în locul lor. Partea începătorilor este nevointa de a seca izvoarele patimilor din pământul inimii, precum si grija de a nu se sui cu mintea în văzduhul părerii, căci acolo bat furtuni mari si se rup aripile mintii. Fiindcă de multe ori e atrasă mintea dincolo si, furată de vrajă cum e, usor poate fi miscată de bucurie străină. De aceea Sfintii Părinti ne atrag luarea aminte să ne împotrivim acestei răpiri a mintii, pentru că, dincolo, mari si multe sunt primejdiile, în care începătorii pot să-si frângă mintea, începătorii trebuie să stea cu mintea de strajă la portile sufletului, ca să nu intre ca un foc bucurie străină în cetate.
Vremea nevointei pentru unii e mai scurtă, pentru altii mai lungă, pentru unii mai usoară, pentru altii mai grea si pentru foarte multi tine toată viata. Dar pentru cei ce nu judecă pe nimeni, Mântuitorul zice că fără nevointă intră în împărătie. Fără uscarea izvoarelor rele, fără scoatere din rădăcină a patimilor, - ca pe urmă locul să fie ars cu lacrimile pocăintei -, fără netezirea scurmăturilor pe care le-au făcut în fire porcii patimilor: dealuri si văi, nu e chip de a primi pe Iisus si-a ajunge în ceata a doua a luptătorilor, a celor sporiti. Ceata începătorilor stă sub fericirea sărăciei desăvârsite. Nimic n-a mai rămas de care să le mai fie împătimită inima, nici de ei însisi, nici din altceva din cele de aici. Cât despre patimi, singura lor avutie, prin nevointă cea de bunăvoie, au risipit-o, au ajuns săraci si s-au făcut ca un crin în pustie.
*
Avocatul diavolului. Aceasta este o expresie, care se foloseste des si în vorbirea unor români, dar ea este o influentă a lumii catolice. În Biserica Romano - Catolică a existat din vechime un asemenea personaj, care a avut un rol foarte important în procesul de canonizare al sfintilor. În Biserica Ortodoxă alta a fost rânduiala canonizării. Când se pune problema canonizării unui sfânt la catolici, se formează un ,,complet de judecată”, format din judecător, procuror, avocat al apărării si avocat al acuzării. Pe masa ,,judecătorului” se află dosarul cu piesele privitoare la persoana luată în discutie(viata, faptele, scrierile etc.). Pe marginea acestor piese, cât si a altora, pe care avocatii sau procurorul le pot aduce si în cursul ,,procesului”, se sustine sfintenia sau ne-sfintenia vietii celui în discutie. Avocatul apărării se luptă să obtină sentinta de canonizării, scotând în evidentă faptele bune si sfintenia vietii, în timp ce avocatul acuzării si procurorul sustin nevrednicia persoanei de a fi inclusă în rândul sfintilor, scotând în evidentă pentru aceasta anumite fapte nepotrivite cu morala crestină, anumite scrieri care se abat de la linia oficială a Bisericii, anumite mărturii ale celor ce au cunoscut persoana respectivă. Fiindcă scoate în relief tot ce a fost rău în viata celui ,,judecat”, avocatul acuzării se numeste si avocatul diavolului.
Este regretabil că duhul gândirii apusene s-a revărsat si în părtile noastre, intoxicând mintea unora. Am în fată o brosură a unui oarecare, al cărui nume nu-mi spune nimic, în care individul se face luntre si punte să ponegrească memoria Părintelui Arsenie Boca. Si asta tocmai în această perioadă, când se vorbeste tot mai mult de o posibilă luare în discutie a canonizării ,,Sfântului Ardealului” de către Sfântul Sinod. Cu o strădanie chinuitoare, vrednică de cauze mai nobile, autorul brosurii caută tot felul de cocleti în scrierile Părintelui Arsenie si în mărturiile despre el ale celor ce l-au cunoscut. Ajunge la concluzia, ,,firească” pentru el, că Părintele Arsenie nu merită, în nici un caz, să fie canonizat. A fost prea păcătos!
Mda! Bănuim că onorabilul autor al brosurii cu pricina n-a citit niciodată o viată de sfânt. Parohia noastră a publicat cinci volume de vieti de sfinti. Cititi pe care vreti si veti vedea că si sfintii au fost oameni tot ca noi, cu grijile, problemele, greutătile si necazurile obisnuite ale vietii. Nu au fost nici extraterestrii, nici îngeri, nici supraoameni. Au avut si ei păcate, ca orice om. Unii au fost chiar foarte păcătosi. Să ne amintim, spre exemplu, de Maria Magdalena sau Maria Egipteanca. În ciuda vietii plină de păcate, pe care au avut-o până la un moment dat, sfintii au avut tăria de vointă să rupă cu obiceiurile si păcatele vechi, să-si schimbe viata si să devină următori ai lui Hristos. Multi dintre ei au sfârsit prin a-si da si viata pentru Hristos si credinta crestină.
Nimeni nu poate afirma că Părintele Arsenie a fost fără de păcat. Numai Mântuitorul a fost fără de păcat. E posibil ca să existe si greseli în faptele si scrierile sale. E discutabil, însă, când iei din context o propozitie sau o frază si o interpretezi separat. Poti să-i denaturezi întelesul foarte usor. E discutabil, când iei ca literă de Evanghelie, mărturia unei persoane oarecare, care îsi aminteste că în urmă cu 30 sau 50 de ani Părintele Arsenie ar fi zis asa sau asa.
Stimabilul autor al brosurii în discutie ar fi mai bine să aibă în vedere viata Părintelui Arsenie în ansamblul ei, viată închinată aproape în întregime lui Hristos; să aibă în vedere scrierile lui în ansamblul lor, scrieri de un înalt nivel teologic, care ar putea sta alături de scrierile Părintelui Dumitru Stăniloae; ar putea avea în vedere cinstea de care s-a bucurat si se bucură memoria Părintelui Arsenie în rândul poporului, minunile stiute si nestiute, pe care le-a făcut în timpul vietii si după moarte. Prea am demolat tot: economie, institutii, personalităti! Măcar să lăsăm sfintii pe piedestalul lor. Ar fi un semn elementar de bună-cuviintă a unui absolvent al celor sapte ani de acasă.
*
File de jurnal- 30 oct. 1981(II). ,,De la Gara de Nord am dat un telefon la Muzeul Judetean din Târgoviste. A răspuns secretara. I-am spus că sunt de la Severin si as vrea să vorbesc cu directorul. După ce am asteptat putin, un glas voios a răsunat la telefon: ,,- Să trăiti, părinte protopop!” ,,- Alo, cu tovarăsul director Mihai Oproiu doresc! Mă numesc S….” ,,- O…, scuzati-mă, mă gândeam că este altcineva de la Severin. Ce doriti dvs.?” ,,- Am participat anul trecut la simpozionul pe care l-ati organizat dvs. si ni se spusese atunci că materialele prezentate vor fi publicate. Am avut si eu două comunicări si m-ar interesa care le este soarta!” ,,- Cu Iorga?” ,, - Da, cu N. Iorga si cu N. Bălcescu!” ,, - Tovarăse, până acum nu s-a făcut nimic. Sperăm, totusi, ca să scoatem volumul, dar, din păcate, comunicările dvs. nu vor intra!” ,,- Nu sunt bune?” ,,- Nu de asta, dar nu se încadrează în tematica ce ne-am propus-o noi, adică nu privesc nici Dâmbovita, nici Tâgovistea si, ca atare, nu putem să le publicăm!”
Reconstituind discutia, adăugând cele ce mai stiam eu de excursiile protopopului meu, mi-am dat cu usurintă seama, că la mijloc e vorba de o manevră a acestuia!”
*
Folclor din Mehedinti(LXXX). Continuăm să prezentăm bocetul si ritualul înmormântării din nordul judetului Mehedinti. Părintele Stelică Zoican ne-a trimis o variantă a Cântecului bradului, culeasă de la bunica sa, Zoican Elena din Coada Cornetului(MH). Iat-o:

,,Trei cocosi negri cântară,
Zorile se revărsară.
Zorilor, surorilor,
Ia nu pripiti a zori,
Până (N) s-o găti,
S-o găti, s-o-mpodobi,
Cu podoabă de mătasă,
Că pleacă de l-a lui casă!
Cu podoabă de argint,
Că pleacă de pe pământ,
Dintr-o tară-n altă tară,
Unde soare nu răsară,
Decât vântul cu răcoare;
Dintr-o lume-n altă lume,
Unde soarele n-apune!
- Ia iesi, (N), pân-afară,
Si te uită până-n zare,
Sus, sus, sus, la răsărit,
Să vezi ce s-a ivit:
Un pom înfrunzit,
Cu frunză măruntă,
Cu umbra rotundă,
Iar la umbra lui,
Se umbreste, cum văzui,
O zână bătrână,
Cu condeiu-n mână.
Si începe-a scrii
Pe de-o parte vii,
Pe de-o parte morti
Si strigă la toti.
Tu să te gătesti,
Să nu mai zăbovesti!
Tu când ai venit,
Hârtia s-a umplut,
Cerneala s-o vărsat
Si sufletu-a zburat!”

*
Zâmbete. • Se zvoneste că se va închide iadul. Au descoperit că nu are autorizatie de functionare nici de la pompieri, nici de la protectia mediului. Cine stie ce ne-om face!
• O căsnicie fericită este atunci când o jumătate sforăie, iar cealaltă jumătate nu aude.
• Când copiii sunt mici, îti vine să-i mănânci. Iar când cresc, îti pare rău că nu i-ai mâncat când erau mici.
• Părintii îi învată pe copii să vorbească, iar copiii îi învată pe părinti să tacă!
• Căsătoria – singurul joc de noroc binecuvântat de Biserică!
• Petre Tutea: ,,Sunt atât de mândru, încât nu-mi vine să cred că-s făcut din maimută!”
• Fericirea este ca o minge. Alergăm după ea si când am prins-o, îi dăm cu piciorul...





Pr. Al. Stănciulescu-Bârda    2/11/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian