Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


C.D. Zeletin



Trăiam senzaţia penibilă că supravieţuiesc propriei mele sinucideri ...(titlul)

Domnule C.D. Zeletin, sunteţi medic şi biofizician, profesor la Facultatea de Medicină şi Farmacie „Carol Davila”, Universitatea Bucureşti, unde profesaţi de peste 40 de ani, dar totodată şi poet, eseist şi traducător din lirica italiană şi franceză. Cum se împacă între ele două universuri atât de felurite?
Felurite, dar unitare între ele... Gândirea biofizicianului, care este implicit şi filosofică, face parte din ideea unităţii universului o permanenţă. Nimic nu este, pentru cuprinderea lui, disparat.
Biologul din el se consacră cercetării viului, fizicianul, existenţei neanimate. Universul e unul (bineînţeles, „unu” în afara numărului!), într-o supremă armonie. Pentru a-l cunoaşte, îl fragmentăm reflectându-l prin puncte de vedere. Apropo de acestea din urmă: odată, la un seminar, l-am întrebat pe un student, îndreptând degetul arătător spre intervalul dintre două ferestre:
- Ce este acesta?
- Un perete! mi-a răspuns studentul cu un zâmbet intrigat.
- Nu! E o suprafaţă! i-am răspuns.
Am îndreptat din nou indexul spre acelaşi loc.
- Ce arăt eu?
- Bineînţeles, o suprafaţă! triumfă studentul.
- Nu! Hidroxid de calciu!
Şi aşa mai departe...
Vreau să spun că punctele de vedere fragmentează ansamblul care ni se prezintă ca un tot. Cunoaşterea operează o disecţie abstractă şi o separare a ceea ce, sub imperiul integralităţii, este inseparabil. O explică, reluându-l pe Socrate, Giordano Bruno în De la Causa, Principio et Uno (De la cauză, principiu şi unitate)...
Arta încearcă să oglindească ipostaza inefabilă a existenţei, ştiinţa laturile precizabile. Cunoaşterii ştiinţifice îi scapă întotdeauna ceva; către exprimarea acestui ceva se îndreaptă limbajele atât de felurite ale artei.
Dar asta e o aserţiune filosofică, deci generală. În cazul particular al persoanei mele, vă răspund: se împacă foarte bine şi aş spune că se completează reciproc, dacă ar sta epistemologic faţă în faţă, dar mai mult curg în paralel. În biografia mea practică, aceste două îndeletniciri se tolerează între ele, aşa cum nevasta se resemnează cu existenţa ineluctabilă a amantei...

Căutam un pseudonim care să mă reprezinte

Profesorul universitar ce sunteţi se numeşte Constantin Dimoftache, iar scriitorul C.D. Zeletin. Cum v-aţi ales pseudonimul?
Cu oarecare zbucium. Căutam să mă reprezinte prin ceva, dar să fie întâi de toate eufonic. M-am oprit până la urmă la ceea ce mă gândisem de multă vreme: la numele pârâului ce străbate satul meu natal, Burdusacii, din nordul fostului judeţ Tecuci, astăzi în judeţul Bacău. În copilărie şi în adolescenţă îi închinasem Zeletinului poezii pline de nostalgie, întrucât m-am simţit multă vreme la Bârlad, unde urmam cursurile Liceului Gheorghe Roşca Codreanu, ca într-un surghiun. Amintirea satului mă alina... Mai târziu, mi s-a atras atenţia că risc să fiu umbrit de consăteanul şi ruda mea mai îndepărtată, filosoful Ştefan Zeletin (1882-1934), autorul Burgheziei române (1925). Numele lui real era Motăş.
Mai amuzante ar fi însă şovăirile şi presiunile emoţionale create de sugestiile celor din jur. La Bârlad, bătrânul poet G. Tudoveanu (1872-1957) îmi spunea Vulturul, deşi n-aveam absolut nimic de acvilă, exceptând poate plăcerea visurilor de imponderabilitate, când visam că zbor, că planez. Realitatea zborului nu-mi oferă prea mari plăceri, deoarece sunt o fire anxioasă... Venit la Bucureşti în 1953, bătrânul poet Ion Buzdugan (1887-1967), eroul Unirii Basarabiei cu ţara, îmi propunea pseudonimul Ogor în care nu mă regăseam deloc. Interesantul scriitor N. Crevedia, intrigat de aerul meu juvenil, îmi spunea cu încântare:
- Pseudonimul trebuie să-ţi reproducă magia zâmbetului! Primăveril să te numeşti, Primăveril!
Nu ne văzusem câţiva ani. L-am întâlnit pentru ultima oară pe scări la Biblioteca Academiei. Între timp, iscălisem C.D. Zeletin şi el o ştia. M-a întâmpinat cu permanenta lui voioşie inventivă:
- Ce Zeletin? Primăveril rămâi pentru mine!
Poetul constănţean de limbă română şi franceză Grigore Sălceanu (1901-1980) era franc în privinţa cognomenului Zeletin. Nu-i plăcea. Eu îi spuneam că poate nu-l agrează pentru rezonanţa slavă, el îmi răspundea că sună... ţigăneşte! De unde şi până unde?!
- Dada Dimoftache să iscăleşti! Dimoftache sună ca o floare!
- Ca o floare? ripostam. Poate ca o locomotivă!
Zadarnic însă. Cât a trăit, nu mi-a aşternut pe nici o scrisoare pseudonimul. După ce s-a stins din viaţă, am desluşit secretul: mama lui era de origine greacă, lucru pe care nu mi l-a destăinuit niciodată, aşa că prin dicteu genetic fiul percepea sufixul –ache hipocoristic, mângâietor, dulce, nu ca-n română, augmentativ, sobru, grav. Noi spunem, de pildă, Mihalache adultului, grecii copilului. Mihalache la ei este Mihăiţă la noi...
Când l-am cunoscut întâia oară, la Ambasada Italiei, Al. Rosetti m-a numit imediat Monsieur Starobinski, pronunţându-l franţuzeşte. Asta fiindcă ştia că sunt scriitor şi medic. Monsieur Starobinski mi-a zis la toate întâlnirile ulterioare, care n-au fost prea multe. Dar cel care m-a hotărât să mă fixez la pseudonimul C.D. Zeletin a fost Tudor Vianu, care avea o mare admiraţie pentru Ştefan Zeletin.
- C.D. Zeletin e bine ales, fiindcă te şi obligă! m-a asigurat. Te obligă deopotrivă să te înalţi cel puţin până la nivelul valorii lui şi să te separi de ilustrul dumitale omonim.
Felul în care debutează un scriitor poate fi semnificativ pentru biografia lui. Cum aţi debutat?
Neînchipuit de greu. Densitatea apreciabilă a evenimentelor lăuntrice, preponderent intelectuale, exercita o presiune a exprimării prin tipar cu atât mai dureros resimţită cu cât mă hotărâsem să nu fac nici o concesie exigenţelor marxiste, dar absolut nici una! Îmi făcusem un ideal din puritatea morală, pe care l-am respectat cu stricteţe. Trăiam senzaţia penibilă că supravieţuiesc propriei sinucideri. Scrisorile din anii 1958-1960, către, şi de la, Perpessicius atestă acest zbucium. Poeziile îmi zăceau cu anii în sertarele redacţiilor. Dirigenţi ca Dumitru Corbea ori Theodor Balş îmi spuneau:
- Aduceţi altele, acestea sunt vechi!
Îmi aduc aminte că la această exortaţie, repetată stereotip cu ocazia vizitelor mele bi- sau trianuale, excedat, am răspuns odată:
- Poezia mea nu e marfă perisabilă!
Aproape mă încredinţasem de existenţa unui destin potrivnic, şi totuşi mă opuneam lui. Mari spirite mi-au fost alături; le binecuvântez permanent amintirea. E aproape de necrezut că intervenţia unor personalităţi de prestigiu, ca Perpessicius şi Tudor Vianu, să fi rămas fără urmare. Iată o scrisoare comună a celor doi cărturari, care nu s-a bucurat nici măcar de minima cuviinţă a unei confirmări de primire, ca să nu mai vorbim de un răspuns pozitiv la o rugăminte, legitimă şi, în fond, mică:

„Biblioteca Academiei Republicii Populare Române
Calea Victoriei125
27 I 1960
Iubite prietene Crohmălniceanu,

După părerea noastră, poeziile alăturate sunt de mare valoare şi autorul lor, tânărul C.D. Zeletin, medic de curând ieşit din Facultatea de Medicină din Bucureşti, un talent remarcabil. Ni se pare deci că executăm o îndatorire literară, recomandând lectura atentă a acestor poezii şi publicarea lor într-un număr apropiat al revistei pe care o conduceţi cu priceperea şi gustul mult preţuite de noi.
Salutări tovărăşeşti, T. Vianu
Perpessicius”
Revista era Viaţa Românească (Cf. Tudor Vianu, Opere 14, Editura Minerva, Bucureşti, 1990, p. 348). Altă scrisoare similară a fost trimisă la Steaua din Cluj, cu aceeaşi urmare. Luceafărul numai, în numărul din 15 mai 1960 (III, 10, p. 5), a publicat la rubrica Dintre sute de catarge poezia Iarnă la Bicaz, recenzându-i câteva strofe, deşi era destul de scurtă. Acesta este debutul meu literar. Numărul respectiv din Luceafărul era închinat lui Tudor Arghezi, care tocmai urma să împlinească 80 de ani. Dar nu m-a bucurat debutul meu, cât poezia marelui octogenar, publicată pe pagina întâia, cu semnătura în facsimil, intitulată Cântec, pe care am înregistrat-o instantaneu în memorie. E lesne de dibuit faptul că se adresa lui Dumnezeu, îndrăzneală teribilă în acei ani de ateism impus:

M-ai dăruit cu aur şi podoabe,
De care multor suflete li-e sete,
Toate puterile răzleţe-mi fură roabe,
Sunt plin cade icoane un părete,
Îngreuiat de nimburi şi smaralde.
Mă simt ca un stihar de voievod,
Ţesut încet cu degetele calde
Ale întregului năpăstuit norod.
Atât îs de bogat şi-n adâncime
Atât îmi sună mătasea împrejur,
Că-mpletiturile rămase din vechime
Şi-aduc aminte fostul lor murmúr.

N-a trecut multă vreme şi l-am cunoscut personal pe Tudor Arghezi, episod pe care l-am povestit în tableta O vizită la Tudor Arghezi, din volumul Amar de vreme, apărut în 2001, la Editura Vitruviu din Bucureşti.
Sufleteşte însă, adevăratul meu debut literar îl consider a fi cel din săptămânalul Contemporanul din 8 iulie 1960, unde mi-a apărut, pe prima pagină, poezia Peisaj, apreciată de Geo Bogza, care a trimis-o redactorului şef, George Ivaşcu.
Emil Cioran percepea scrisul ca pe o terapie a neliniştilor sufleteşti. Credeţi în forţa terapeutică a scrisului?
Cred. În ambele sensuri: şi întoarsă asupra scriitorului, şi proiectată asupra celui care-i citeşte pagina. Energia descărcării artistului se converteşte în energia necesară altei ordonări sau tulburării sedimentărilor din sufletul cititorului.
Arta nu trebuie însă asimilată unui medicament, unui factor psihoterapeutic ori unui agent fizic de genul radiaţiilor, ultrasunetelor, câmpul electric sau magnetic etc., ale căror acţiuni sunt, sau pot fi, cunoscute, altfel spus, posedate.
Ea deţine în sfera naţională un imponderabil care o face să nu poată fi dirijată în scopuri exprese, scopuri a căror miză să fie efectul cuantificabil. Arta are totdeauna ceva imprevizibil atunci când dă şi-i scapă totdeauna ceva atunci când i se cere.

Cine trăieşte în permanenţa poeziei nu părăseşte niciodată poezia

Ultimul dumneavoastră volum, Amar de vreme, cuprinde eseuri şi evocări eseistice. Veţi continua să scrieţi eseistică sau veţi reveni asupra poeziei?
Mai întâi, o rectificare: Amar de vreme nu este ultimul meu volum. Am mai publicat după el încă trei: Sonetul în zorii, amiaza şi amurgul Renaşterii italiene (Editura Pandora-M, 2002), Paul Verlaine, Počmes. Poezii, traduceri de Şt. O. Iosif şi C. D. Zeletin (Editura Pandora-M, 2002) şi Ştefan Zeletin, contribuţii documentare (Editura Corgal Press, Bacău, 2002). Ba aş putea adăuga şi un al patrulea, căruia îi sunt coautor: G. Tudoveanu, Albastru, Poezii alese, ediţie de Mircea şi Sergiu Coloşenco, Editura Sfera, Bârlad, 2003, unde semnez vasta bibliografie şi traducerea unor poezii în limba franceză.
Şi acum răspund întrebării. Nu ştiu dacă „voi reveni asupra poeziei”, ca să vă reiau sintagma. Sper că da! Aş vrea să justific însă psihanalitic acest „nu ştiu”, care poate să însemneze, în sens empiric, „da”. Cine trăieşte în permanenţa poeziei nu părăseşte niciodată poezia, mai exact nu-l părăseşte ea. Poezia se urzeşte necontenit în structurile subconştientului, printr-o lungă şi autonomă – faţă de conştient – gestaţie. Aşternerea pe hârtie este, într-un anume fel, ceea ce naşterea pruncului e faţă de conceperea şi creşterea lui în universul amniotic. În acest sens, datarea unei poezii conţine în ea o fatală mistificare. Relaţia operei de artă cu timpul implică un laxism invers proporţional cu precizai istoriografică.
Ce anume credeţi că-i lipseşte poeziei contemporane pentru a sensibiliza sufletele oamenilor?
Poezia: asta-i lipseşte! Nu mai satisface sensibilitatea artistică. Nu mai are puterea de a emoţiona. Pulsând violent spre proză, cade victimă unei transsexualităţi: pierde atributele poeziei, fără să poată îmbrăca nobilele însemne ale prozei. E atinsă de o boală care îi alterează identitatea, slăbindu-i puterea de a face priză cu structurile care-o aşteaptă în suflet. Ce maladie? Am spus, o maladie de identitate. Înnoirea a depăşit frontierele noţiunii, pângăreşte cu haos dispoziţiile permisivităţii şi se întoarce autofagiind ceea ce voia să primească. Echilibrul dintre spontaneitate şi elaborare a fost brutal răsturnat în defavoarea elaborării, a muncii pe manuscris, care asigură descoperirea prin cercetare şi validează invenţia venită prin inspiraţie. Poezia de azi, nu numai de la noi, ci din lumea întreagă, răspunde poate unor necesităţi cerebrale, dar acestea pot fi satisfăcute foarte bine, de multe ori chiar mai bine, de către alte discipline ale spiritului... Uneori mi se pare că poetul, sau cel care vrea să fie poet, se cramponează de rămăşiţele a ceva ce pare să fi fost poezie, pe care singur a distrus-o, ca un asasin atras irezistibil spre obiectul delictului, căutând în el ceea ce nu există: viaţa. E o înşelare de sine. Cum spuneam, are şi poezia sfera ei noţională care oferă destul spaţiu libertăţii creative. Forţarea limitelor ei duce la dezagregare. Dezagregarea noţiunii. Se uită faptul esenţial că sensul prim şi ultim a tot ceea ce e viu în univers este structurarea, nu neantizarea.

Eu sunt poet care traduce, nu traducător care scrie poezie originală

Aţi tradus mult din lirica italiană (Dante, Petrarca, Pico della Mirandola, Lorenzo de’ Medici, Michelangelo, Giordano Bruno etc.) şi franceză (Alfred de Vigny, Théophile Gautier, Charles Baudelaire, Paul Verlaine, Guillaume Apollinaire etc.), pentru care aţi fost laureat cu premii naţionale şi internaţionale. De ce v-aţi oprit tocmai asupra liricii italiene şi franceze?
Citind în aceste limbi, am fost împins să traduc dintr-un impuls lăuntric pe care nu mi-l pot explica prea bine. Poate şi din curiozitate, poate şi din joaca deprinsă în scrierea poeziei originale, deoarece scriu poezie originală de când mă ştiu. E posibil şi dintr-o înclinare simpatetică faţă de limbile neoromanice şi faţă de limba latină: totdeauna am fost fascinat de posibilităţile exprimării lapidare ale acesteia. Poate aşa se explică şi interesul meu faţă de condiţiile de fixitate a poeziei şi pentru genul apoftegmatic. Dar trebuie să reţineţi ceea ce am mai spus: eu sunt poet care traduce, nu traducător care scrie poezie originală. Eram elev de liceu când pur şi simplu m-am întrebat cum şi-ar scris Leconte de Lisle Albatrosul său în româneşte... Tot în acei ani, traduceam diferite aubade medievale, exerciţiu care mi-a fost folositor, şi poezii din Charles Baudelaire şi Victor Hugo. Mă îndemnau unchii mei, Nicolae Brăescu şi Emil Palade. Am tradus împreună, cu primul din amândouă limbile, cu ultimul din franceză. Mai târziu, când mi-am pus problema imperioasă a onorabilităţii debutului meu literar (Tudor Vianu numea concesia politică a unui scriitor „cota la stat”, după tristele cote agricole obligatorii), mai târziu zic, am găsit în traducerea de poezie o modalitate de a debuta fără să-mi viciez conştiinţa prin concesii. Luam lucrurile în serios, îmi reprimam simţul umorului...



Sunt credincios prin vocaţie, nu prin revelaţie

În anul 1999 aţi publicat volumul Adagii , „o originală biografie spirituală”, cum o caracteriza un critic. Răzbate din această carte un puternic spirit religios. Spuneţi-mi, vă rog, acest spirit vi l-a insuflat familia din care proveniţi, de puternică tradiţie creştină, ori sentimentul religios este urmarea unei revelaţii?
Revelaţii au numai aleşii... Provin într-adevăr dintr-o familie de intelectuali, ici şi colo chiar mari intelectuali, în care, pe toţi versanţii genealogiei, există preoţi, preoţi ortodocşi. Familie de răzeşi români. Ţarălungă, numele mamei mele, era socotit de Eminescu emblematic în această privinţă într-un articol din 9 august 1881 publicat în Timpul ( „Vie Ion Fruntelată ori Terinte Ţarălungă să puie trebile la cale...”). Îmi sună şi acum în urechi monodia pomelnicului nesfârşit care, în copilărie, mă livra unei oboseli magice: Ioan preotul, Catinca preoteasa; Vasile preotul, Ilinca preoteasa; Enache preotul, Marghioala preoteasa ş.a.m.d., până când preotul dispărea înlocuit cu sinonimul grecesc erei! Dispărea şi preoteasa, dând locul sinonimului presbitera, iar aceasta dând locul defunctului sinonim elin papadia!... Indiscutabil că mă simţeam organic integrat ritualului ortodox, mai ales dacă ţinem seama de disponibilităţile mele privitoare la muzica bizantină, însă peste toate acestea se aşează vocaţia mistică pe care mi-am simţit-o încă din copilărie. Octogenara mea mătuşă, doctoriţa Olimpia Jalbă, născută Ţarălungă, unică soră a mamei, era studentă când, acum mai bine de 60 de ani aflându-se în vacanţă la Burdusaci, m-a luat la plimbare, într-o duminică spre seară, până la aria de sub dealul Hăghiacului ce ecrana apusul. Aveam 3-4 ani şi drumul mi se părea lung. Nici n-am părăsit bine aria, că ne-a şi prins noaptea. Stelele se aprinseseră pe cer, iar vesela Olimpie era fericită cu nepotul pe care-l adora, numai că nepotul începu să plângă arătându-i bolta năpădită de aştrii nopţii:
- Hai, Olimpio, mai repede acasă, că ne vede Dumnezeu!
Şi astăzi mătuşa mea îmi povesteşte acest episod, dar mai important e faptul că eu mi-l amintesc foarte limpede. Îmi aduc aminte mai ales de aceea senzaţie indicibilă căreia i-aş spune frică fericită, care era mai mult decât o stare sufletească: venea din altă parte. Am trăit-o de mai multe ori în viaţă şi încă n-am ieşit din probabilitatea revenirii ei... În aceeaşi vară, am plecat de Sfânta Mărie Mare cu trăsura la hram pe Laz, satul bunicului Gheorghe Ţarălungă. Am trecut trei dealuri uriaşe înspre nord-vest, cu păduri de gârneaţă şi râpi. Odată ajunşi, am plecat iarăşi, noaptea, cu Olimpia la plimbare. Bineînţeles, aproape de tot, pe hudiţa pardosită cu troscot. Ne-am oprit lângă o casă părăsită, învelită cu şindrilă groasă şi veche, căreia Olimpia îi spunea „casa preotesei celei bătrâne”. De undeva din beznă au început să se audă triluri rare şi tari.
- Ia! a zis Olimpia. Ascultă privighetoarea!
Auzeam pentru întâia oară cuvântul privighetoare, ascultam pentru întâia oară privighetoarea! Dar iată că, încetişor-încetişor, m-a cuprins din nou aceeaşi senzaţie misterioasă de frică fericită pe care o trăisem nu de mult noaptea la arie, privind cerul îmbrăcat cu puzderia stelelor... Ceea ce la Burdusaci se exprimase prin luminile bolţii, acum pe Laz se exprima prin glasul păsăruicii nevăzute...
Sunt credincios, atât cât sunt, prin vocaţie, nu prin revelaţie. Totuşi, târziu, am avut o singură revelaţie, la Avignon, în ziua de 18 august 1978, dar ea a venit ca o confirmare a credinţei existente deja, nu ca o determinare a ei. Semnalez numai acest fapt; e prea personal ca să-l divulg...
... Spuneam nu de mult unui eminent bătrân cercetător al vechii noastre picturi bisericeşti, care nu ducea o viaţă tocmai creştină, posedat fiind de un orgoliu agresiv, nebun, orb, prin care traumatizase exact pe cine nu s-ar fi cuvenit:
- Credincioşii se împart, după mine, în trei grupe: folcloriştii, istoriciştii şi credincioşii simpli. Eu sunt unul dintre cei simpli...








Interviu realizat de Rodica Diaconu     9/1/2004


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian