Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Eminescu despre Cuza care " Da drepturi natiunii întregi "

Între cea de-a treia epocă a istoriei noastre, după cum stabileste Eminescu, „Suta a XVIII si a XIX. Epoca de decadentă ” (Mss. 2263, f. 17), si istoria natională, adică în „epoca de tranzitiune”, personalitătile istorice, care se deschid „relatiei vii” cu baza existentială a istoriei, devin purtătoarele constiintei acesteia si, prin „viclenia istoriei”, individuali exemplari, de importantă istorică natională. Statura lor are strălucirea „florii de aur”, când actele pe care le săvârsesc – consideră poetul – au marca universalului. Într-o asemenea epocă, plină de contradictii si-n care se pune cu stringentă adaptarea poporului român la viata modernă, de autodeterminare natională, a germinării acelui „nucleu istoric românesc” din epoca eroică a românilor, se impune cu necesitate ca universalul să se întrupeze într-un individual; ratiunea istoriei să se manifeste prin actele unui individ, ridicându-l la potenta universalitătii, ca, apoi, prin răsucirea ei vicleană, să-i anuleze individualul, să-l facă să nu-si mai apartină, să devină expresie a necesitătii nationale. „Soarta oamenilor e tragică”, subliniază poetul, concluziv, în Timpul, din 2 mai, 1882 (M. E., Opere XIII, p. 121), referitor la Alexandru Ioan Cuza.

Nu este întâmplător că tânărul poet, însotind trupa de teatru a lui Mihail Pascaly, în vara anului 1868, trece printr-o serie de orase translivănene, nu altele decât cele prin care, cu doi ani mai devreme, pe sub privirea înlăcrimată si a românilor de aici, trecuse, în exilul său, Alexandru Ioan Cuza; poetul interpretează rolul Ciobanul din piesa Răzvan si Vidra a lui Hasdeu, simbol al adevăratului popor român de care Domnul se legase pentru totdeauna. Iar la ianuarie, 1870, după ce cu două zile în urmă, cu ocazia sărbătoririi Anului Nou de către cele două societăti ale studentilor români de la Viena, tinuse cuvântarea O scriere critică întru apărarea lui Aron Pumnul, unul dintre „bătrânii nostri anteluptători în cauza românilor”, Mihai Eminescu, în fruntea unui grup de studenti, îi face o vizită lui Alexandru Ioan Cuza, la Ober-Döbling, aducându-i, fostului domn, omagiul tinerimii române (v. V. Gherasim, Eminescu la Viena, în Junimea Literară, 1923, p. 375). Este o vizită care are proportii simbolice, fiindcă ea mărturiseste, de fapt, despre continuitate la nivelul fiintei si constiintei nationale. Actele politice si social-istorice realizate de Cuza, însemnând aparitia „noului” în istoria noastră natională, rezonează în cele de întemeiere culturală, împlinite de Eminescu, la nivelul universalitătii.

Marile acte pe care le-a înfăptuit Cuza sunt necesitătile natiunii, aplicând conceptele poetului, de filosofie a istoriei, de rezonantă hegeliană, el, ca „agent credincios al istoriei”; ele, ca parte importantă din „suma vietii noastre istorice”. Se stie că lovitura de stat, de la 2 mai 1864, a executat-o împotriva celor care se opuneau „de a duce România pe calea propăsirii”, prin ea realizând, alături de secularizarea averilor mânăstiresti, o „lege de dreptate” soacială, reforma agrară si, în fine, noua lege electorală. În Mss. 2264, 315 5, Eminescu subliniază: „ ...lovitura de stat este a lui Cuza. Ca să facă fapte mari. Toată lumea a fost cu dumnealui. Da drepturi natiunii întregi”. „Relatia vie” cu poporul, cu „tăranul – adevărata natiune românească”, cum îl consideră poetul, a fost modul sub care universalul a luat forma individualului, făcând din Cuza personalitate istorică exemplară. Pe această premisă si de la această altitudine sunt judecate actele sale si, prin comparare, actele politicienilor de după, epoca lui Cuza fiind o „piatră de hotară ”. În ea s-a fost auzit „geniul poporului” de către domn, atât ca determinantă a unitătii românilor, cât si a libertătii de sine a acestora, în plan social. În această epocă „faptele mari” ale acestei personalităti politice au coincis cu „drepturile natiunii întregi” si, de aceea, „toată lumea” a fost de partea sa. Altfel cum se explică faptul că, de pildă, în 870, în judetul Mehedinti, la colegiul al IV-lea (al tăranilor), Cuza, desi fiind îndepărtat de tară, este ales deputat!? Când se repetă votarea, se obtine acelasi rezultat!? Sau, la Turnu Severin, la colegiul al II-lea, unde este ales senator!? (v. C. C. Giurescu, Viata si opera lui Cuza Vodă, Ed. stiintifică, Buc., 1970, p. 457). Eminescu a luminat această „relatie vie”si a situat-o ca un punct de referintă în judecătile sale politice, economice si social-istorice, privind prezentul său.

Cea mai vie constiintă istorică a poporului nostru, cutremurată de contradictia epocii sale, încerca, cu un puternic simt dialectic (si istoric), să opună rupturilor ideea continuitătii conservată în sâmburele primenirii. În articolul Studii asupra situatiei, cu care Eminescu începe activitatea de redactor sef al ziarului Timpul, publicat de-a lungul a cinci zile, din 7 până în 24 februarie 1880, poetul explica: „Toate atributele unei neatârnări reale s-au câstigat de către Vodă Cuza exceptând firma acestei realităti. În faptă juridictiunea consulară si-a pierdut terenul sub domnia lui, secularizarea averilor închinate s-au operat, desi călugării greci se găseau în supusi ai puterii suzerane, ai Portii, s-au înfiintat o armată relativ numeroasă si completă, s-au proclamat neatârnarea bisericii nationale pe baza vechilor drepturi ale Mitropoliei Moldovei si Sucevei, vechii consului generali deveniră de fapt, desi nu prin titulatură, ministri diplomatici, relatiunile internationale ale statului român erau încredintate unui ministru al afacerilor exterioare în regulă, încât întregului aparat al unei depline suveranităti interne si externe nu-i liupsea decât numele propriu, ce părea a lipsi din dictionarul Apusului european.” (M. E., Opere XI, pp. 20-21). Făcând bilantul „situatiei exterioare a statului”, care „e atât de nefavorabil epocei de la 1866 încoace”, Eminescu nota că autonomia noastră a stiut „a se face destul de respectată” prin Cuza, că „înmultirea scoalelor”s-a făcut în „epoca lui Cuza” (Timpul, 8 iulie, ; op. cit., p. 240), că în timpul lui s-au introdus cele mai multe forme de institutii din tările apusene, ca o necesitate impusă de modernizarea statului national român. „Domnia lui Cuiza e istoriceste cea mai însemnată de la fanarioti încoace”, afirmă Eminescu în Curierul de Iasi, din 8 martie, 1877 (M. E., Opere IX, p. 343), dar în ea s-au găsit, ca o învăluirea a „noului”si elemente ale subiectivismului si ale dureroasei contradictii dintre „formă” si „fond”, dintre „ideal” si „real”. „Legea rurală – se conchide în Timpul, din 27 ianuarie, 1882 –, regulând o mare cestie socială, a pus un capăt neobositelor intrigi ale agitatorilor, cari izbutiseră a aduce în tară o anarhie devenită intolerabilă. Onoarea rezolvării acestei amari cestii revine domniei lui Cuza, sub auspiciile d-lui Cogălniceanu. Aplicarea s-a făcut, lucru extraordinar, fără zguduire.” (M. E., Opere XIII, p. 42).

Prin recurs la „răsăritul de soare” al epocii lui Alexandru Ioan Cuza, spre a spune cu cuvinte hegeliene, Eminescu judecă epoca sa si o acuză sub toate determinantele, îndeosebi, din perspectiva moralitătii vietii politice. Poetul denuntă opiniei publice pe o parte dintre politicienii prezentului său ca trădători ai intereselor tării, si, mai ales, pe participantii la complotul detronării domnitorului. „Fată cu guvernele economice, modeste, harnice ale Domnilor români de la 1821-1857, fată cu guvernul de emancipare politică si socială a lui Cuza Vodă se va-ncepe de-acum înainte, în zilele lui Carol Îngăduitorul, o a doua editie a fanariotilor.” (în editorialul („Se-ntelege că. după manifestul... ”) din Timpul, 25 martie, 1883; M. E., Opere XIII, p. 279). Tot ceea ce nu reprezenta interesele natiunii era, pentru poet, o alienare politică; totul se „citea”, semnala el, conform intereselor subiective ale politicienilor, si totul era străin de „geniul national” al poporului român. „Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza – notează în Mss. 2255, 417 r. –, vom afla că aproape toti conspiratorii răsturnării lui Cuza, afară de câtiva amăgiti, erau străini. Străinii au adus un străin.” Sau, în Mss. 2257, 421, „poporul românesc nu e capabil nici de trădare, nici de infamie (11 februarie n-au fost românii, Candiano grec, Pilat grec, Leca bulgar)” (M. E. Fragmentarium, Ed. stiintifică si enciclopedică, Buc., 1981, p. 563). „Istoria” lui Cuza ar repeta pe cea a lui Tudor Vladimirescu (v. Timpul, 29 iulie, 1881; M. E., Opere XII, p. 268), sau, completăm noi, pe cea a lui Mihai Viteazul. Coroborând neputinta asimilării caracterului cu teoria vârstelor în cazul unei rase bătrâne, în Mss. 2264, 9-10 r., el scrie: „Constatăm cu adevărată mândrie că între trădătorii militari de la 11 februarie n-a fost mai nici un român, că toti aciia erau greci, începând cu fiul făclierului grec de la botosani. Noi îl credem pe român capabil de cruzime, de hotie la drumul mare, de trădare nu-l credem capabil.” (M. E., Opere XII, p. 498). Dar se stie, la această răsturnare au participat, din umbră, partidul liberal, în special prin actiunile lui C. A. Rosetti (v. C. C. Giurăscu, op.cit., pp. 360-391), si unii reprezentanti ai partidului conservator. Deplângând lipsa de caracter a acestor politicieni, cu consecinte nefaste pentru viitorul tării, într-un articol-confesiune, din martie 1881, („Ceea ce-mi roade inima... ”), (Mss. 2276, 195 r.), Eminescu, într-o aprinsă tensiune intelectuală si cu o mare fortă de penetratie politică prin vălurile prezentului (totdeauna greu de descifrat), scrie: „De câte ori partidele s-au unit, nu s-au unit decât spre a face un mare rău natiei. S-au unit la 66 ca să răstoarne pe Cuza.” Si mai departe: „Dacă nu l-ar fi răstrunat, niciodată unirea Ardealului cu Ungaria nu se făcea.” (M. E., Opere XII, p. 460).
În articolele sale din presă i-a urmărit pe toti cei care au participat la condamnabilul act, pe „camarila sau eroii de 11 fevruarie (...) , cari se răsfată azi în sofalele statului ce împodobesc palatul” (în editorialul („Din actele publicate... ”), în Timpul, 7 februarie, 1882; op. cit., p. 48) si le descrie cu amănunte ascensiunea în administratia statului: de la Teodor Chirită, „ceprăzar si vizitiu la drosca cu care a fost deportat Vodă Cuza”, ajuns în comitatul electoral, si până la colonelul de vânători, Dimitrie Lecca, înaintat general. Contra eufemismului, poetul numeste lucrurile cu numele lor propriu. „Cităm – scrie el, în acest sens, în editorialul („Se zice că prea dăm... ”), din Timpul, din 21 mai 1882 –, exempli gratia, pe eroii nocturni de la 11 fevruarie. În lexiconul oricărei limbi din lume purtarea gardei si-a ofiterilor se numeste frângere de jurământ si de onoare militară, felonie. La noi s-a botezat treaba aceasta, «contractul sinalagmatic» (...) dacă cineva crede că trebuie, să moară pentru o idee, să se hotărească a primi moartea, care-n cazul acesta nu era fizică, ci civilă. Unul singur din acei oameni a avut destul sentiment de soldat pentru întelegerea aceasta. El a simtit că trebuie să scutească tânăra armată de privelistea odioasă a rămânerii în rangurile ei, a simtit că existenta sa e imposibilă într-un corp constituit pe baza fidelitătii si onorii ostăsesti; s-a ascuns si s-a izolat, s-a sinucis cetăteneste. Pe ceilalti i-am văzut grămădindu-se înainte, ba sezând în cupeaua suveranului, alături de el...” Si, ca pe o lege morală: „O armată în campanie se foloseste de spioni, dar nu-i decorează, nu face din ei demnitari publici. I-o fi plătind poate, dar îi plăteste din fonduri nemărturisite, căci constiinta niciuni popor nu suportă remunerarea publică a trădării si feloniei.” (M. E., Opere XIII, pp. 120-121). Ori: „Voi ati făcut din felonia nocturnă de la 11 fevruarie un merit, voi ati arătat prin zilnică pildă că coruptia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România.” (din editorialul („Pseudo-Românul» ne cere... ”), din Timpul, 16 mai, 1882; M. E., op.cit., 119). Din perspectiva necesitătii unei moralităti a spiritului public, Eminescu tine să-si reafirme pozitia contestatară nu doar fată de incalificabilul act, sau, în sens larg, fată de întreaga epocă de după Cuza, ci si de consecintele social-istorice a răsplătirii publice pe care aceasta le are asupra spiritului public. A trebuit ca în „bucuria senină” a proclamării României ca regat (în 14 martie, 1881) „să cază o picătură de amărăciune”- scrie cu tristete Eminescu în Timpul, din 18 martie, 1881 – initiativa acestei propuneri oferindu-se generalului Dimitrie Lecca, fostul colonel de vânători ”; actul acestuia de trădare are o umbră fără margini. „Gura care ar fi putut să-l ierte – aminteste Eminescu – e închisă pentru totdeauna; mâna care i s-ar fi putut întinde cu prietenie si milă, ca odinioară, se preface în tărână. Să se tină minte bine că Vodă Cuza a iertat prin viu grai si în scris tuturor... absolut tuturor, numai colonelului Lecca si altor câtorva nu; nu pentru el personal, ci pentru pata pe care acesta a pus-o pentru vecii vecilor pe steagul tării. E unicul caz în istoria românilor”. Si, printr-o înăîltare la ordinea ontologică a istoriei si a constiitei justitiare a acesteia, cuvintele eminesciene capătă tăis sacru: „Ei bine, fostul colonel de vânători îsi închipuieste însă că există, nu în România, dar în universul întreg, de la Polul nord până la cel de sud si în curmezisul celor două emisfere, un singur om care să-i datorească răspundere sau să-i mai ceară răspundere? Mortilor de soiul acesta nu li se datoreste, nu li se cere răspundere. Ei sunt afară de cerul omenirii, precuma fost Cain, a cărui faptă e o copilărie pe lângă cea din noaptea de 11 fevruarie. Dacă acest d. ar fi avut curajul pe care, pretinde a-l avea azi, când orice fiintă vietuitoare îl dispensează de răspundere, ar fi sfârsit de-a doua zi după 11 fevruarie cu sine însusi, pentru a sterge pata de pe niste bieti soldati nevinovati si amăgiti, care fuseseră scosi din cazarmă sub pretextul că «doamna născuse un copil» ” (M. E. Opere XIII, p. 103-104).

Este cunoscut răspunsul pe care îl dă Eminescu discursului public al lui V. Boerescu, tinut la 14 februarie 1882, în sala Ateneului, si publicat de oficiosul Românul. Sub titlul Momente din viata lui Cuza Vodă, Eminescu publică în Timpul din 27 februarie, 1882, un comentariu fără comantarii, încheiat cu cuvintele adânc săpate în piatră si-n inimile române: „Vor trece veacuri si nu va exista român căruia să nu-i crape obrazul de rusine de câte ori va răsfoi istoria neamului său la pagina lui 11 fevruarie si stigmatizarea acelei negre felonii va răsări pururea în memeoria generatiilor, precum în orice an răsare iarba lângă mormântul vândutului Domn” (M. E., Opere XIII, p. 64). Sunt cuvinte sacre ale geniului nostru national pentru Alexandru Ioan Cuza, această personalitate exemplară a istoriei noastre nationale. Atunci, la 1 ianuarie 1870, când tânărul Eminescu i-a dus onorul, lumina marilor ochi ai Domnitorului s-a transmis, ca o corolă, si viitoarelor cuvinte ale acestui poet si geniu al românilor.









Dumitru Velea    1/18/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian