Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Profetismul lui Mihai Eminescu

PROFETISMUL LUI MIHAIL EMINESCU
(partea a IV-a)

„Eminescu ne-a învătat un grai al minunii, limba Eminescu!”
(+ANTONIE PLĂMĂDEALĂ-Mitropolitul Ardealului)


Pe măsură ce caleasca anilor mei zboară tot mai departe, spre azurul serafic al Natiei, devin tot mai recunoscător marilor nostri Înaintasi, pe umerii cărora s-a asezat destinul ortodox al Neamului nostru crestin, în inimile cărora a odrăslit mireasma cântării de Dumnezeu si de Plai dacoromân, în sufletele cărora s-au înăltat atâtea imne si poeme de dor, de dragoste si de multumire pentru viata primită, întru taina si jertfa ei, întru iubirea si mărturisirea mai presus de sine.
Poezia, cântarea, trăirea, asceza, suferinta, bucuria sunt jertfe mistice ale cugetului spre împlinire duhovnicească peste care se revarsă harul lui Dumnezeu pentru a le întregi arhetipal, căpătând astfel, mireasmă, culoare, expresie, misiune, vocatie, mărturisire, închinare, atribute spirituale unei culturi crestine autentice si înăltătoare spre transcendent, spre unire deplină cu Inefabilul.
Prin constitutia ei teandrică, divino-umană, Biserica lui Hristos trăieste existenta si misiunea ei în bipolaritatea dimensiunii: cea revelată, dumnezeiescă, circumscrisă Sfintei Treimi, Cerului, dar si cea umană, centrată pe spiritul Culturii, ca expresie naturală, harismatică a Omului inspirat, a Neamului, a pământului sacralizat.
Asadar, Omul ales, religios este o dimensiune preponderent-culturală, iar prin conlucrare cu harul divin tinde spre desăvârsire, spre geniu, spre cealaltă dimensiune dumnezeiască.
Omul ales, slujitorul, profetul hărăzit de Dumnezeu îsi asează temelia existentială pe Adevărul revelat de Duhul Sfânt, iar stâlpul, coroana spirituală, pe Iubirea întru Atotcreator si Neamul său.
Cultura religioasă, cea ortodoxă devine pentru cel ales, poet, preot, pedagog, artist, profet, etc., o împreună lucrare, o lucrare harică a celui inspirat si Creator, pentru desăvârsirea crestină a Neamului ortodox.
Cel ales îsi pune în trăire, în jertfire cea mai profundă simtire mistică a ratiunii sufletului său, cea de zămislire a culturii, cea de continuator al Creatiei divine.

Acesta este geniul ori sacerdotul cerului de pe pământul Patriei sale.

Toate însusirile spiritului său sunt luminate, inspirate, îndrumate de harul dumnezeiesc, care-i dau totală strălucire aristocratiei sale traco-dace.
Cel ales, Geniul, aristocratul spiritului este asadar, Sacerdotul mistic, slujitorul Cultului ortodox, ca viată si misiune a Bisericii lui Hristos, care se cuminecă culturii noastre crestine, împărtăsindu-se apoi tuturor, aflati în pantheonul spiritual universal.
Gratie Bisericii Ortodoxe nationale se împleteste o legătură indestructibilă, aproape consubstantială între Revelatia evanghelică si cultura spirituală a poporului nostru geto-daco crestin.
Evanghelia lui Hristos trăieste în realitătile spirituale, sociale si naturale prin cultura fiecărui veac, ca un prezent continuu.
Creatia Tatălui ceresc prin Fiul Său, prin Duhul Sfânt si Sensul Întrupării Fiului lui Dumnezeu-Mântuitorul lumii în Om, au fost si sunt dovezile faptei de a sfinti si transfigura firea omului prin asceză, mistică, jertfă si cultură spirituală spre îndumnezeire.
Creatia a fost înfăptuită prin Logosul-Fiul, prin Cuvânt, deci, iar Omul a primit drept chip al său, dumnezeirea Cuvântului strălucitor, în gând, cuvânt si faptă.
Evanghelia lui Iisus Hristos acelasi rol divin îl are: de a transfigura cultura prin Biserică, desăvârsind-o apoi în Cultura Duhului.
Biserica Ortodoxă este si rămâne temelia si Sânul Culturii duhovnicesti, izvorul continuării Creatiei lui Dumnezeu, iar ce este în afară de Biserică este iluzie,vânare de vânt, amăgire, închipuire.
Până la venirea Dumnezeului-Hristos pe pământ, omenirea, exceptie făcând Neamul pelasgo-traco-daco-get, curgea doar în vatra panteismului, fără esenta trăirii în mistica libertătii, adevărului, iubirii.
Numai prin har, prin credintă, prin dăruire Omul ales este capabil să devină cu adevărat făuritor de cultură sub autoritatea Duhului Sfânt.
Biserica lui Hristos si Cultura crestină ortodoxă nu se confundă si nu se substituie una alteia, ci sunt împreună lucrare, împreună slujire.
Prin urmare, genialitatea mistică spiritual-crestină, fie a tăranului dreptmăritor crestin, a poetului, a dascălului, a eseistului, a filosofului, a artistului, a teologului, a preotului, a monahului rămâne vesnic-testamentară, a tezaurului national-universal.
Cultura unui neam crestin trebuie să aibă totdeauna trăirea unui sens profund al trăirii sale mistic-ortodoxe, o neîncetată prezentă a lui Dumnezeu în Creatie astfel încât omul artist-creator să aibă emergenta numai spre transcendentul divin al nemuririi.
Cultura unei natiuni care dezertează din Sânul Cultului, al Bisericii, ajunge, subcultură autonomă, grea de sine, plină de ifose.
Niciodată un stat, care nu este national-crestin nu va sprijini Cultura si implicit Biserica. Statul, care poate fi ateu, liber-cugetător, social-democrat, vasal intereselor străine, stăpân propriilor interese, nu va avea aplecare spre Cultură, gratie neputintei sale spirituale.
Si tocmai de aceea el va percepe numai taxe, impozite, dobânzi, crize, imixtiuni, împrumuturi, contracte, ordonante, suspiciuni, tergiversări, legiferări, propagandă, compromisuri, trădări, lasităti, liberalităti, burghezii, inutilităti, îngrădiri, interziceri, persecutii, prigoane, mistificări, dezinformări, subversiuni, demagogii, falsităti, înselăciuni, ascultări, supravegheri, interogări, proscriptii, etc.

Convinsi fiind, că adevărata cultură ortodoxă izvorăste doar din si prin credinta crestină, putem afirma cu certitudine că Mihail Eminescu este geniul nostru religios, crestin prin excelentă, adică Profetul Natiunii Dacoromâne, profetice, pilduitoare.

Toată preocuparea sa culturală a căpătat strădania unui sens religios al cunoasterii, al viziunii cosmice care, sinergic fiind înfăptuită prin credintă si har trebuie să se reflecte în Elita spirituală a unui Neam spre a-i da sau reda, demnitatea aristocrat-nationalistă, constiinta sensului divin, continuitatea mesianică, vocatia si dimensiunea sa mistică, înnoitoare, mântuitoare.

Asa cum credinta zugrăveste icoana sufletului crestin, la fel cultura spirituală a unui Neam, zugrăveste sufletul unui geniu religios, ales, surprins în aura rugăciunii, în nimbul frumusetii angelice, în candela adevărului revelat, în amvonul binelui dăruit al azurului serafic, declansând sublimul divin, în încercarea de a idealiza si de a investi sacru, FEMEIA, ca paradigmă a imperativului: cultul FECIOAREI MARIA-prototipul Frumosului dumnezeiesc.

Nu există geniu religios universal recunoscut, transcendent (cei care n-au aură religioasă, primesc doar confirmarea imanentului) să nu fie sacerdot al rugăciunii, al Adevărului si să nu cânte, să nu se închine, să nu se încline, să nu îngenuncheze, slujind cu dăruire sfântă, jertfelnică lui Dumnezeu, Fecioarei, Cerului, Neamului, Patriei, Femeii (Fecioara-Femeia-Mama), Naturii, Pământului...

Mihail Eminescu, fiind un geniu religios aduce adorare Atotcreatorului-Tată, în viziunea sa cosmogonică: „... Pătruns de sine însusi odihnea cel nepătruns... Dar deodat un punct se miscă... cel dintâi si singur. Iată-l/ Cum din haos face mumă, iară el devine Tatăl”..., Atotcreatorului-Fiu, ca sens al Întrupării: << La steaua care-a răsărit/ e-o cale atât de lungă/ că mii de ani i-au trebuit/ Luminii să ne-ajungă>>..., supravenerării Fecioarei Maria, ca Maică atotmilosârdă: „Răsai asupra mea, lumină lină,/ Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;/ O, Maică Sfântă, pururea Fecioară,/ În noaptea gândurilor mele vină!” , Neamului ori Patriei atât de dragi: „... Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,/ Tânără mireasă, mamă cu amor!/ Fiii tăi trăiască numai în frătie/ ca a noptii stele, ca a zilei zori,/ Viata în vecie, glorii, bucurie, Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală si mândrie,/ Dulce Românie, asta ti-o doresc!” sau iubirii unei pământence: „... Cum ea pe coate-si răzima/ Visând ale ei tâmple,/ De dorul lui si inima/ si sufletu-i se împle” , precum si naturii în splendoarea răsfătării sale miraculoase: „ Tresărind scânteie lacul/ Si se leagănă sub soare;/ Eu privindu-l din pădure,/ Las aleanul să mă fure/ Si ascult de la răcoare/ Pitpalacul. ... Cucul cântă, mierle, presuri-/ Cine stie să le-asculte?/ Ale păsărilor neamuri/ ciripesc pitite-n ramuri/ Si vorbesc cu-atât de multe/ Întelesuri.” (Eminescu, Poezii. Ed. pentru Literatură, Buc. 1965)

„Un om de geniu, spunea alt mare geniu, poet-filosof-teolog, Nichifor Crainic, îngenunchează în fata Sfintei Fecioare. Smerenia, conditie initială a rugăciunii, îl face să-si vadă întreaga măretie ca pe o adâncă nimicnicie. Oricine ai fi, în fata cerului si a vesniciei, simti că nimica nu esti cum a zis el altă dată. Această smerenie e si mai intensificată de constiinta dureroasă a păcatului: adânc noian de vină. Sentimentul nimicniciei si al păcatului pune o distantă morală, cutremurătoare între el si neprihana cerească a Sfintei Fecioare. Nevoia rugăciunii e deci cu atât mai fierbinte..., privelistea sufletului său, absorbit în cea mai fierbinte rugăciune ne umple de un sfânt fior si ne determină să-i recunoastem înăltimea spirituală.
El o cutează, fiindcă stie că deasupra veghează privirea ei plină de lacrimi îndurătoare.” (Gândirea, anul XVII, nr.1, Ianuarie, 1938)

Prin toată creatia sa genială, Mihail Eminescu devine ctitorul care defineste sensul spiritual al Culturii ortodoxe national-universale.

Profetul nostru a asimilat selectiv domeniile sufletului, poezia, gândirea, cugetarea, cosmologia, credinta, libertatea, adevărul, numai în concordantă cu mărturisirea Evangheliei Hristice.
Geniul său religios-crestin ni s-a descoperit în toată amploarea si splendoarea sufletului său, în intensitatea trăirii sale ca promotor al Culturii autohtone, spiritual-culte, întemeiată pe o sinteză originară a Traditiei precrestine si crestine, liantul de suflet al etnogenezei nemuritoare a poporului dacoromân:
„Mărturiile de credintă care se ivesc si sclipesc uimitor în multe poeme provin astfel, mărturiseste marele teolog genial si duhovnic ales Părintele Galeriu, într-o egală măsură, din alcătuirea atât de singulară si complexă a personalitătii sale, deschisă spre toate zările lumii, cu întrebările si răspunsurile ei, ca si dintr-o trăsătură proprie poporului nostru pentru care retinerea discretă, neostentantivă în manifestarea credintei, este semnul sigur al profunzimii ei. La interferenta, paradoxală numai în aparentă, dintre traditie si romantism, Mihai Eminescu a găsit punctul unui echilibru creator.” (Studii Teologice..., Seria a II-a, anul XLIII, nr. 1, Ianuarie-Februarie, 1991)

Seva exceptionalei noastre culturi populare si harul hristic au odrăslit si s-au concretizat în Profetul Neamului prin subtilitatea si bogătia spiritului, prin covârsitoarea fortă de creativitate, prin demnitatea aristocratiei sale dace, prin rafinamentul gândirii,al eruditiei sale crestin-ortodoxe enciclopedice.
Mihail Eminescu rămâne pentru Neamul protodac, pe care l-a iubit si l-a slujit cu sfintenie întreaga sa viată: trecutul, prezentul si viitorul spiritualitătii dacoromâne, asa cum inspirat afirma Patriarhul Teoctist Arăpasu despre relatia Biserică-Cultură: „ tot trecutul, prezentul si viitorul neamului nostru se concentrează într-un singur cuvânt: DUMNEZEU.”
Crezul său nationalist, rugul aprins al poeziei, împlinirea si strălucirea lirică, mistica sufletului său aristocrat, l-au încununat ca misiune si vocatie profetică a Neamului dacoromân crestin-ortodox.
Elementul lui genial, specific eminescian, cel de autoritate profetică este certitudinea fenomenului de taină, atitudinea, sinteza de rămânere permanentă, definitivă si nicidecum impresia de mister, de trecere prin timp: „...stiliceste Eminescu avea sunetul lui specific, remarca filosoful genial al culturii Artur Gabriel Silvestri, ... compozitia, publicistica eminesciană e memorabilă prin atitudini. Sintezele lui sunt ale unui polemist de fortă, cu gânduri învâlvorate, pornind uriase roti sufletesti din te miri ce sugestie exterioară, văzând mereu generalitatea în incidental, durabilul în clipă,... această publicistică masivă, care e de fapt filosofie, istorie si eseu de cel mai înalt nivel, e atingătoare de alte domenii si scapă de sub imperiul ruinător al momentului.” (Artur Silvestri, Critica Prozei, vol. I [1973-1989], Prozatori (A-G),Ed. Carpathia, 2015, p. 200-202)

Constient de harul primit de la Dumnezeu, de forta sa creatoare si împreună lucrare cu divinul ca autoritate genială: <>, profetul rămâne în simplitatea sa aristocrată, încântătoare, care-l însotea permanent alături de cei mari sau de cei mici, situati pe scara socială, păstrându-si aura sa regală. De această stare a sa, firească si suprafirească, profită conservatorul Titu Maiorescu, când oferă premiul academic pretendentului la mâna Veronicăi, Iuliu Rosca, justificându-se ca o compensatie prin portretul abstract pe care il construieste, cel al geniului neînteles.
Desigur că geniul nu poate fi deloc usor de înteles nici de capetele pretins luminate, el trăindu-si oprera prin constiinta religiozitătii sale crestin ortodoxe si misiunea sa mistică purcesă din Adevărul revelat.
De aceea antinomiile sale crestin-creatoare, par pentru foarte multi initiati doar paradoxuri, necunoasteri, neîntelegeri, rele vointe.
Sunt chiar voci grele, crestine, ca niste dangăte de clopot poate, care neagă crestinismul lui Mihail Eminescu.
Dar crestinismul ortodox este o stare înaltă, spirituală, mistică, divină a sufletului religios, nu o abordare stiintificistă. Sunt oameni procupati de o cercetare religioasă profundă, pot fi chiar teologi remarcati, dar asta nu înseamnă că sunt si credinciosi autentici, trăitori, jertfitori întru Neam si Dumnezeu, întru Creatie si Atotcreator.
Crestinismul autentic este sinonim cu Milostenia. Sunt oameni donatori care împart cu regularitate în anumite perioade, daruri de orice fel, dar asta nu înseamnă că sunt si milostivi. Milostenia trăieste permanent în viata celui darnic, în sufletul său plin de lumină.
Asa si crestinismul ortodox, nu este o manifestare în diferite ocazii, de sărbători, în gătiri ale campaniilor electorale sau la alegeri de domni ori de ierarhi, ci o atitudine jertfelnică continuă, o comuniune permanentă întru Mântuitorul nostru Iisus Hristos si aproapele, întru Cultură Duhului în Sânul sfânt al Ortodoxiei.
A scrie profund, elevat, elitist despre crestinism, despre valorile Ortodoxiei, ale Traditiei, nu te defineste ca si crestin mistic, slujitor al esentelor teologice: Adevărul, Libertatea, Mărturisirea, Crucea, Suferinta, Jertfa, Iertarea, Învierea, Iubirea, Îndumnezeirea.

Asadar, să luăm aminte!
„Eminescu si crestinismul” Răzvanului Codrescu, este un astfel de text care neagă, categoric chiar, arată profesorul Nicolae Georgescu, posibilitatea de abordare crestin-ortodoxă a vietii si operei lui Eminescu, încheindu-se astfel:
<> ( Revista Veghea, an II,nr.3, 2009)
În inadvertenta grăbită a interventiei sale miscătoare..., Răzvan Codrescu se contrazice cu brio: „...acuitate metafizică, intuitia organicului, reverenta fată de traditie sau vocatia mărturisitoare...”, chiar dacă s-a raportat: << pe bază de texte si de surse autorizate>>(ibid, p. 8), stiindu-se de altfel si de fapt că textul nu are doar literă, ci si har. Mai ales Har!

Păi, dacă iubesti Neamul tău asa cum l-a iubit Profetul nostru dac, cu toată fiinta sa, cu toată inima sa si cu tot cugetul său, oare pe Dumnezeu: „Din Care îsi trage numele orice neam în cer si pe pământ ”(Sf. Ap. Pavel, Epist. către Efeseni 3,15), Care este Părintele ceresc si al neamului nostru, oare nu L-a iubit mai presus de toate?
Crestinul nu este cel care doar crede si contabilizează păcatele celorlalti fată de ale sale, privind împrejurările istorice, ci acela care mărturiseste credinta prin jertfa faptelor sale permanente.
Crestinismul trăit si mărturisit ortodox, constituie în persoana credinciosului milostiv si iubitor, modul si sensul esentei sale existentiale, iar pentru geniul creator de supravalori national-universale, dincolo de acestea, pogoară peste crezul său intuitia harică a plenitudinii sale serafice, nicidecum „intuitia organicului” ca garnitură la „acuitatea metafizică”.
Apoi, „reverenta fată de traditie sau vocatia mărturisitoare”, nu exprimă asadar, relatia-referintă a Geniului cu Sfânta Traditie?
Păi această „reverentă”, nu arată deplin veneratia Luceafărului fată Traditia Creatiei dumnezeiesti? Nu, defineste atitudinea, existenta sa crestină, dimensiunea spirituală absolută a alteritătii sale geniale ca vocatie ortodoxă mărturisitoare?!?
Geniul crestin nu este unul abstract, nu se miscă doar în sine, ci prin lumina harului divin se răspândeste înmultind talantii, se dăruieste prin prisosul de iubire Neamului, lui Dumnezeu, întregii lumi.
Mărturisirea iubirii sale de Neam, care devine implicit si dragostea sa întru Dumnezeu este în egală măsură o dimensiune dumnezeiască atât ca misiune cât si ca vocatie, ca asumare în transcendentul divin.
În Cultura noastră ortodoxă n-a prea existat răsfrângeri metafizice, fiindcă filosoful, gânditorul, poetul, artistul, pedagogul, teologul le-au inserat misticii crestine, ortodoxo-hristice.
Profetului nostru Mihail Eminescu, nu trebuie să i se repartizeze doar <>, cum definea Goga, inegalabila Doină, ca simtire nationalistă sau cum vor unii bine intentionati să-l încoroneze numai ca referintă eminesciană...
Mihail Eminescu este un geniu crestin-ortodox care se însumă prin creatia sa întru trăirea arhetipală Hristico-evanghelică.

Fiind cel mai devotat si mai însufletit partizan al adevărului, Eminescu stia că Hristos este Adevărul absolut prin excelentă.

Când urci spre Amvonul cunoasterii lui Eminescu, trebuie să te înalti cu sufletul doldora de iubire sau măcar să te situezi pe prima treaptă a urcusului tău, altfel calci pe urma hulitorilor sau te agăti de remorca detractorilor condusă de un Horia Roman Patapievici.

E drept „că Eminescu era <> a tuturor, repet a tuturor politicienilor zilei”(de ieri si de azi, as zice, n.a.), afirmă genialul Virgil Maxim, dar tot el înaltă Imnul divin: „Rugăciune”, Preacuratei Maria, cea mai mare, cea mai plină de har poezie a lui Eminescu, adaugă acelasi mare poet si mărturisitor Virgil Maxim.
Pietatea crestină universală s-ar înnobila haric si serafic dacă Psalmul (Rugăciune) închinat cu supraveneratie Fecioarei Maria-Crăiasa Cerului si a Pământului, al nemuritorului geniu, ar fi alăturat ceremonialului liturgic al Bisericii Sobornicesti a lui Hristos.

Învierea, Rugăciunea unui Dac, Răsai asupra mea, La steaua, Luceafărul, Colinde, Împărat si proletar, Scrisoarea I s.a., ne descoperă fiorul său sacru contemplativ, care este caracteristica de taină a sufletului Marelui Emin.
Reputatul sociolog crestin Ilie Bădescu l-a numit pe Eminescu al nostru si al lumii: eroul eponim al culturii românesti, arată eminescologul Theodor Codreanu, la care subscrie că: Eminescu are statura unui mit national. ( Revista Veghea, an II,nr.3, 2009, p. 18)

„Că autorul Luceafărului, spune Mitropolitul Bartolomeu Valeriu Anania, cunostea bine Biblia si că citise numeroase cărti bisericesti, e fapt sigur. Că intelectul său era atras cu precădere de textele profunde, nu e nici o îndoială. Tot atât de învederată este si aspiratia spiritului său către zonele absolutului, prezentă în întreaga sa operă.”(ibid. p. 10)

Într-o altă parte, Maica Benedicta, academician Busulenga spune: „Mihai a dobândit primele învătături de la preotul satului care, fireste, l-a initiat în buchiile vechilor scrieri bisericesti, familiarizându-l astfel de timpuriu cu acele cărti care cuprindeau toată traditia ortodoxă. De aici i-a rămas lui Eminescu acea stiintă a descifrării manuscriselor vechi cu care avea să-l uimească pe savantul Gaster, pe care-l consulta, cerându-i sfatul si chiar înprumutând de la el manuscrise rare. Tot de atunci s-a trezit în el iubirea pentru pretul si savoarea cuvântului vechi, si, mai cu seamă, de atunci s-a născut în el atasamentul, respectul si admiratia pentru institutia Bisericii Nationale, a cărei valoare n-a încetat nici o clipă să o lege de istorie si dăinuirea neamului.”( Veghea, an II, nr. 1, 2009,p. 21)

Privilegiului admiratiei geniului-profet Mihail Eminescu se adaugă si marele preot, profesor teolog si duhovnic Părintele Ilie Moldovan, care mi-a făcut onoarea să-l am ca profesor de taină la Facultatea de Teologie-Sibiu si să-l cinstesc ca pe un mare Dascăl al Ortodoxiei. Contemplând geografia noastră spirituală, transfigurată de Hristos, spunea: „...unul dintre fiii acestui neam s-a apropiat de acest paradis, i-a însusit graiul si i-a descoperit minunile frumusetii lui divine. Iar acesta a fost marele nostru poet, Mihai Eminescu. Poezia lui are darul să ne integreze în noua rânduială divină a lumii, în ordinea care ne conferă accesul la o cunoastere din interior a peisajului tării noastre, o cunoastere în adâncul si esenta existentei pe pământ străbun. Căci paradisul acesta este plaiul nostru originar, este biserica unei liturghii cosmice, unde au loc nuntile cele de taină si de unde curg izvoarele vietii neamului... Când poetul se apropie de sufletul său ancestral din care izvorăsc harurile poeziei pure cu intentia de a ne descoperi frumusetile paradisului etnic românesc, se depăseste pe sine, trece dincolo de arta poetică si cântă cu îngerii pământul în care se oglindeste cerul desfăcut în focsi aur.”(ibid. p.26)
Părintele Constantin Voicescu, fost detinut politic si mărturisitor, mărturisea că Imnul „Rugăciune” , poeziile Eminului pentru cei din temnitele regalo-comuniste erau considerate <>, iar o altă demnitate a Neamului nostru dac, la rându-i detinut plitic, eseist crestin de înaltă spiritualitate ortodoxă, Aspazia Otel-Petrescu, indignată de miselia lasilor denigratori întreabă: „... ce fel de mână are acel ce cutează să ridice piatra ca să lovească în sufletul lui Mihai Eminescu, mai bine zis în calitatea lui de martir si de român crestin? Căci nu pentru calitatea de ateu comunist i-au fost scurtate zilele. Cine are urechi de auzit să audă! (ibid. p. 36)

Un alt mare artist român, crestin ortodox, Dan Puric, care-si cerne Dorul de Poetul genial, subliniind imperativul poporului român de a rămâne în hotarul cu cetăti al demnitătii sale, subliniază: „Pesemne, de aceea Eminescu spunea că poporul român trebuie să se întoarcă la un proces de dacizare. Simtea nevoia să ne reîntărim cu această neînfricare, cu această tărie sufletească incomparabilă si unică pe care am avut-o. Tot timpul Mihai Eminescu mergea către aceste esente tari si inalterabile din dorinta lui de a reface conditia superioară a poporului român. <<Înapoi la Musatini>>, spunea, vrând să reînvie în noi dimensiunea voievodală, partea cea mai curată si eroică cu care am înfruntat vitregiile sortii.” (Suflet românesc. Bucuresti, 2013, p. 135)

Un model de medic, de detinut politic, de crestin si de român, Doctorul Teofil Mija, evocândul pe Luceafărul Daciei spunea: „Eminescu este expresia supremă a neamului românesc”(ibid. p. 37)

Miron Scorobete se înclină smerit si fascinat Eminiului: „...Nici un alt scriitor român, nici înainte si nici după el,nu a apartinut într-o atât de mare măsură, prin sentiment si prin operă tuturor românilor.” (Gândirea, Anul VII, Nr. 4-5/ 1998, p. 35)

Pesimismul ca stare sufletească are două naturi: una lumească, naturală, filosofică, alta harică, cerească, crestină. Cea crestină are genă religioasă, biblică, un pesimism-optimist sau un pesimism-eminescian, ce urcă întru: <> si „Credinta zugrăveste icoanele-n biserici.
„Geniu după chipul lui Dumnezeu, mărturiseste Nichifor Crainic, gânditor, poet, teolog, detinut politic, mărturisitor, român, crestin-ortodox, academician de aur, admirându-l pe Eminescu, păstrând sub ruine sufletesti ardoarea adorării, pe deasupra genunilor sale filosofice planează zborul în lumina divină al Luceafărului.” (Gândirea, anul IX, nr. 1-3/ 2000,p. 72)

Mihail Eminescu este pentru noi dacoromânii de pretutindeni, Pâinea noastră literară cea de toate zilele.

„Din creatia asa zisă <>a poporului român, noi i-am zice cărturărească, pentru că nici poporul nu e lipsit de o cultură, relevă cel mai mare teolog al Ortodoxiei secolului XX, academicianul-teolog Dumitru Stăniloae, numit de academicianul (si nu numai...) Răzvan Teodorescu, socotim ca un element specific ortodox reflectat în ea, viziunea cosmosului transfigurat. Elementul acesta iese puternic în relief cu deosebire în scrisul lui Eminescu si al lui Sadoveanu. Socotim semnificativ faptul că acest element apare atât de pregnant mai ales în creatia a doi scriitori moldoveni crescuti în ambianta spiritului mânăstirilor în a căror gândire filocalică transfiguratoare cosmosului prin lumina învierii a început de pe acum, dar se va desăvârsi în viata viitoare. Un spicuitor prin sutele de manuscrise de Paterice din Biblioteca Academiei Române mi-a mărturisit că într-o filă a unuia dintre ele, a descoperit semnătura lui Eminescu.” (Dumitru Stăniloae, Natiune si Crestinism. Ed. Elion, Bucuresti,2004, p. 279)

Peste aura Luceafărului străluceste si dragostea Mitropolitului si cărturarului ales al Ardealului, al spiritualitătii national-universale, basarabeanul Antonie Plămădeală: „Eminescu cel trimis din zonele inefabile de sălăsluire a Fiintei, si-a ales limba română ca să poată spune lumii ceva despre frumusetea originară. Astrii, asezati în pozitie de onor, îl salută seară de seară când apare iară si iară pecerul românesc.” (Antonie Plămădeală, De la Alecu Russo la Nicolae de la Rohia. Sibiu, 1997, p. 16)

„Te-au slăvit în cărti si în poeme/ si te-au înăltat iconostas,/ ca să fulgeri tânăr peste vreme,/ cu vecii de cremene sub pas.// Te-au crezut: gigantic Sfarmă-Piatră/ care sparge piscul viforos,/ si fierar înfierbântând, pe vatră,/ vorbele călite sub baros.// Împărat, ti-au scris pe tâmple steme./ Făt-Frumos, ti-au pus în mâini hanger./ Si-au cules, din pana ta, blesteme,/ viscole si răzvrătiri de cer...// Ci, netrebnic, eu adulmec zării/ pasii tăi pe unde te-au fost dus/ si-nsetat pe drumurile Tării/ dibui urma ta de blând Iisus./ Caut picurii de sânge, nestersi încă,/ ai crucificării pe furtuni/ si sărut lumina lor adâncă/ si-i ating cu mâini de rugăciuni.// Umbră care trepte-nalte suie,/ dăruind azur din mâini subtiri,/ sfânt, bătut, pe veacul tău, în cuie,/ scânteind înalt, din răstigniri.// Frânt de-o stea si-ngenuncheat de-o floare,/ biruit de ramuri de arin,/ îndulcit cu dor de moarte-alinătoare,/ ars ca Nesus în cămase de venin...// Nu, tu nu esti mesterul, nici câneazul,/ nu esti înstelatul împărat./ Sfâsiat ti-i pieptul si obrazul,/ tu esti marele însângerat!// Te-ncrustăm, zadarnic, în agată/ si-n icoane noi pe flori de crin./ Crinii nu vor stinge, niciodată,/ umbrele cununilor de spin.// Eu nu-ti pipăi steme si nici laur.../ Numai rănile mă plec si ti-le strâng/ si le fac medalii mari de aur,-/ în genunchi, le-nchid în inimă si plâng.” (Radu Gyr, Baladă pentru Eminescu, în Balade, Ed.Lucman, Bucuresti, 2006)
Poem apărut în revista <>, numărul din 15 Iunie 1939, închinat lui Mihai Eminescu.

Ne-eminescolog, dar iubitor de Luceafăr






Gheorghe Constantin Nistoroiu    1/14/2016


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian