Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Convorbire cu scriitorul Ion Marin Almăjan

Privire ageră. Scrutătoare .Cu desăvârsită elegantă însă. Personalitate impunătoare. Prin gravitatea tinutei dar si datorită aerului de semetie.Poartă ceva din aliura vulturului oprit pe un vârf.
Leagă cu stil ales orce fel de convorbire de orce dimensiune.
Poate fi galant, sclipitor, opozant, ironic. După caz. Nu face rabat .
E de neinduplecat când e vorba de principii. Ambitios, îndrăznet dovedindu-se a fi în timp, selectiv în prietenii si atitudini, oh, foarte punctual,mă emotionează interviul ce urmează.
Nu poartă hlamida enigmatismului, totul e la vedere, păreri, idei, argumente. E bine să nu te aventurezi în discutii contradictorii dacă nu ai de partea ta puterea unor opinii incontestabile.
Poate să-si permită luxul comportamental de –a fi pătimas dar si să întindă paharul cu tolerantă. Conditiile sunt însă aceleasi : dreptatea si onoarea să nu fie afectate . Aparenta trufie bănătenă e doar constientizarea propriei valori.Pentru care a tinut mereu, dar mereu sus steagul onoarei.
E un maestru în exercitiul clasicei lupte -oneste -cu viata.
A ajuns în vârful gloriei neprecupetind nici un efort necoalizând cu nici un compromis.
Scriitor de referintă, jurnalist de frondă si curaj, conducător al unor importante foruri culturale, el însusi find o institutie culturală, cum l-a definit critica literară, editor si aprig apărător al problemelor neamului său, Ion Marin Almăjan a dovedit că stie ce înseamnă a pretui si apăra cultura pentru păstrarea emblemei spirituale a propriei natii.
Convorbirea de fată va fi doar o punctare a ceea ce au însemnat 50 de ani de muncă în slujba culturii.

VB—Distinse Domnule I.M.Almăjan, întrucât această convorbire va fi citită si de romani aflati peste mari si tări, vă propun să ne invitati pe Valea Povestilor, din locurile natale, chiar dacă le-ati evocat adesea, vă rog să acceptati să popositi si de astă dată, cu rugămintea expresă de a ne ajuta să ne imaginăm atmosfera de fabulos ..de spaime si miracol..Supranaturalul si realul laolaltă.. Ar fi ca o fotografie veche care a influentat desigur imaginatia scriitorului de mai tîrziu..

IMA Depresiunea Almăjului este asezată în Banatul de munte asemenea unei cetăti cu doar trei intrări posibile: unsa dinspre Oravita-Anina, alta dinspre Mehadia- Iablanita si a treia dinspre Moldova Nouă. Zidurile cetătii le constituie pădurile bătrâne, adânci, de foioase, din ele coborâm pe dealuri domoale pline în copilăria mea de pomi fructiferi, dealuri tăiate de albii de râuri care se varsă toate în râul Nera, Nergăni după cum îi zic localnicii. Satele sunt asezate cuminti , după ordinul de sistematizare venit din partea Curtii de la Viena la 1774. Străzi largi, cu santuri bine întretinute , ca să se scurgă apa de ploaie,, cu drumuri în majoritate în timpul copilăriei mele din piatră sau pământ. Almăjenii au fost începând cu 1772 grăniceri ai imperiului austriac, păzind granita cu turcii. Cele 4 companii din Almăj au făcut parte din Regimentul de granită nr. 13 cu sediul în Caransebes. Au participat la războaiele austro-turce desfăsurate pe teritoriul Banatului, dar si la campaniile antinapoleoniene. Se povesteste că la una din marile bătălii, Bonaparte, urmărind lupta a întrebat: Cine sunt ostenii aceia îmbrăcati altfel decât trupele austriece , care vorbesc o limbă necunoscută? Tot el si-a răspuns: dacă as avea câteva regimente de asemenea ostasi, as cuceri lumea. Dese au fost incursiunile turcilor în Almăj care au avut ca urmări dezastruoase: jafuri, ucideri, furtul femeilor si al copiilor pe care i-au dus la Istanbul , crescând în lkegea musulmană, devenind ieniceri iar unii dintre ei au ajuns chiar pase. O asemenea întâmplare s-a petrecut în localitatea Rudăria , azi Eftimie Murgu, când trei frati au fost luati si unul din ei a ajuns pasă la Ada- Kaleh, insulă astăzi scufundată din păcate de crearea Hidrocentralei de la Portile de Fier. Odată cu insula a fost cuprins de apă satul Tufari în a cărui biserică ortodoxă fusese pictat portretul acelui pasă făcător de bine pentru românii bănăteni. Dar, almăjenii au stiut să-si apere integritatea lor si a familiilor lor. Când pasa Eucan a năvălit peste Almăj l-au asteptat în valea Rosie din împrejurimile Sopotului Nou si l-au tăiat pe el si ostile lui Capul pasei a fost trimis lui Bathory la Alba Iulia si ridicat pe meterezele cetătii.
Dar astea sunt istorii de demult. Când am deschis eu ochii asupra lumii, întelegând câte ceva din jurul meu, toată valea era un câmp de luptă între armatele germană, care venea din Serbia, si cele sovietice si română. Proiectilele de brand, de puscă ,mitralieră , de automat zburau deasupra Dalbosetului natal si a capetelor noastre, căci bunicul meu, Călin, ne-a luat pe mine , pe mama si pe bunica Sofia si ne-a dus în adâncul pădurii, într-o râpă, unde să fim feriti de pericol. În bătălia aceea dealurile au fost acoperite de lesuri umane, pe care abia le-au adunat după aceea. Multă vreme când bubuia ( si valea are un ecou special la tunete), mă chirceam de frică, amintindu-mi de război.
Copilăria mi-am petrecut-o, în partea ei de început, minunat, iarna ascultând , la sezătorile celor maturi, povesti cu zâne si feti frumosi, cu zmei , babe cloante, cu draci. (În timpul acela, după podul dintre Dalboset si Lăpusnicul Mare era un alt podet care se chema chiar Podul dracilo) si cu istorisiri ale mosilor din războiul cel mare, de pe fronturile din Galitia, Piave etc.. Se zicea că dacă te prinde seara la acel podet îti iese înaie Ucigă-l Crucea. Asemenea povesti date ca întâmplări adevărate am auzit mereu ceea ce a lăsat asupra sensibilitătii copilului urme adânci. Mă temeam de întuneric. Si de la locul meu dec joacă cu prietenii si până acasă trebuia să trec tot un podet. Zis al lui Tărus,de care mi-era grozav de frică. Sora bunicii mele, Baba Veta , mă astepta cu fereastra deschisă (locuia într-o căsută din bârne, cu dimensiuni liliputane, ceea ce copilului îi făcea plăcere socotind că acea casă se potrivea teritoriului lui de poveste), Si bătrâna acesta care n-a avut copii si-i murise bărbatul de mult timp, m-a iubit si m-a alintat cum nu mi s-a mai întâmplat de-a lungul vietii. Deci stătea pe fereastră, cu lampa de petrol într-o mână ti când eu începeam să strig disperat:. „Babo Veto”, ea îmi răspundea:. Puiu babii, tucel baba,nu ce ceme, că mi-s aici”.
Din această lume a povestii făcea parte si unul din băietii mai mari Aurel, poreclit si Ghijă, care în pădure, în timp ce păzeam oile, ne prezenta spectacole de păpusi inventate de el, desi în valea aceea nu pătrunsese nici o trupă de teatru ca să aibă de unde învăta.
Mai târziu , în vara lui 1951 de Rusalii comuna a fost înconjurată de cătane si au fost ridicati si dusi în Bărăgan asa-zisii chiaburi din rândul cărora făcea parte si un coleg de al meu. Vă puteti imagina jalea, plânsul femeilor, al vecinilor si al majoritătii localnicilor, întrucât în comună multi erau rude. Nu am putut uita atmosfera aceea de frică care mi-a părtuns în suflet. O frică ce domina localitatea, mai ales după ce începuseră să vină , noaptea, dubele, care îi ridicau pe oameni pentru că cântaseră în birtul lui Lepsi: „Trei culori”, „Desteaptă-te române” sau „Trăiască regele”, cântece interzise de regimul bolsevic.În Almăj ca si în alte localităti ale Banatului de munte s-au ridicat în acei ani partizani, adică locuitori care au fugit în munti si s-au organizat sub conducerea comandorului Domăsneanu si a colonelului Ută. Atacau posturi de militie , purtau lupte cu trupele de securitate .Din Dalbosetul natal fugise unul Mondoc care zece ani a umblat numai el stie pe unde si când s-a întors nu a avut nici o problemă. Am încercat să-l descos , dar a refuzat să-mi povestească.
Iată câteva din istoriile lumii din care vin…

VB—Personajele din acea vreme a satului au trecut în paginilie cărtilor dumneavoastră,unele chiar cu identitatea de atunci..Mă refer cu precădere la volumul,”Niste tărani.”
Le-ati salvat de la uitare.Dacă ati fi avut posibilitatea să oferiti o carte unuia dintre ei, cui anume i-ti fi dăruit-o mai întâi ?

I.M.A.----Aceste personaje si altele au trecut în cartea mea de debut „Sunt dator cu o durere”. Unii s-au bucurat probabil, altii s-au supărat. În cartea mea: „Biruit-a gândul…, Epistole dintre două veacuri” public o scrisoare a unui prieten din copilărie Ion Voichescu-Cornu care îmi relatează în acei ani, 1971-2, despre reactia consătenilor si supărările unora. Deci cărtile mele au ajuns la consăteni mai ales în timpurile în care cartea mai prezenta interes iar întâlnirile cu cititorii din căminul cultural din Dalboset adunau sute de săteni. Acum lucrurile acestea tin de poveste

VB--- Dar, apopos de scris, ati declarat că ati stiut de la bun început ce anume vă doriti în viată: sa fiti scriitor. Totul a pornit de la o lectură..de la o carte desigur..Ce cărti aveati oare atunci la dispozitie?

I.M.A.--- Am povestit de mai multe ori că bunicii mei erau tărani cu sapte clase, părintii la fel, deci nu am avut de la cine să descopăr frumusetea slovei si nici visul magic de a deveni scriitor. Am descoperit însă biblioteca comunei unde erau amestecate în anii 50 cărti din literatura clasică dar si multe cărti sovietice. Am citit de-a valma, tot ce mi-a picat în mână. Poate de acolo mi s-a tras. Prin clasa a doua am început să versific, fireste imitatii după poezia la modă cu porumbelul păcii, dar si după tipicul poeziei populare. Sau mă rog a creatiei în versuri care circula în acel timp. Nu uitati trăia încă tătuca Stalin, îi cântam la scoală „Stalin far nemuritor”. Era timpul îndoctrinării noastre. Spuneam pe bină ( scenă) poezii cu partidul, clasa muncitoare, dusmanul de clasă, împotriva lui Tito ( „Eu sunt Tito, iau cuvântul/Mă cunoaste întreg pământul). Mi se părea că lumea în care trăiesc era bună, că asa trebuia să fie, si visam în functie de ceea mi se spunea, auzeam si citeam. De atunci m-am format pentru a deveni colaborationist cu regimul din propria-mi tară, nu cu dusmanul patriei,, cum spun desteptii astăzi, întrucât era singura lume în care cresteam, pe care o stiam.

-VB----Din mărturiile făcute si la înalta omagiere care vi s-a organizat de către Filiala din Timisoara a Academiei Române , întelegem că nu ati fost un potolit sau temător.Firea v-a îndemnat să vă spuneti părerea sau să apărati o cauză cu orice risc dacă se făcea atingere la nedreptate.S-a manifestat încă din anii de liceu această coardă a învingătorului prin actiune. Asta a însemnat hopuri, situtii nedorite ,obligat să le depăsiti...Putem reparcurge o parte din acest traseu?

I.M.A.----Fireste că fiecare se naste cu o zestre,pe care o îmbogăteste, sau o estompează cu timpul. Vă spuneam că am fost un copil care se temea si de întuneric dar si de povestile pe care le auzea sau si le spunea singur. Dar, se vede că mai exista în mine o sământă a vechilor grăniceri si poate chiar a lotrilor care în vremea împărătesei Maria Theresia băgaseră spaima în autorităti. .Am avut norocul să întâlnesc la ;Liceu C. D. Loga” din Timisoara, în perioada 1955-1960, o doamnă din lumea bună a Timisoarei interbelice, Livia Codreanu. Am povestit cum am ajuns la acest liceu împotriva vointei părintilor, oameni săraci, care se mutaseră la Anina si cât de jalnic arătam , în comparatie cu colegii mei timisoreni, fii si fiice de oameni cu stare. Ei, această doamnă si-a oprit privirea asupra mea si nu stiu din ce motive, m-a înfiat sufleteste. M-a învătat cum să mă port în lume, mi-a arătat ce să citesc din literatura clasică românească si universală,Printre cărtile care m-au impresionat si au avut oarecare influentă asupra mea în acel timp au fost Aforisme de Schopenhauer si mai apoi Lumea ca vointă si reprezentare. Din naivitate, din imprudentă, urmare a acestei naivităti, am dus o carte a lui Schopenhauer, filosof interzis în România de atunci, la scoală. Tocmai în momentul acela vizita liceul o , se zicea, brigadă , de la CC si de la regiunea de partid. Unul dintre ei a văzut cartea. Au vrut să mă exmatriculeze din toate scolile din tară, Norocul a fost tot doamna Codreanu, care , cândva , în anii interbelici îl ascunsese pe Leontin Sălăjan (Silaghi) de politie. Asa am scăpat. Apoi, după ce începusem să frecventez cenaclul Victor Vlad Delamarina al Filialei din Timisoara a Uniunii Scriitorilor, la o sedintă, după ce cineva a lecturat o povestire, eu n-am avut altceva de făcut decât să iau cuvântul si să spun că respectiva proză este tot atât de previzibilă ca un filam sovietic la care stii sfârsitul de la început . Să amintesc că rusi erau încă în tară si că orice critică, atac la adresa lor, era pedepsit cu străsnicie. S-a organizat o altă sedintă, a doua zi, am fost demascat, prin cuvântul dr. Levin care era ideologul Filialei.si al tovarăsului Ianculescu de la regiunea de partid. Am scăpat ca prin urechile acului, întrucât unul din participantii la sedintă mi-a preluat ideea si a încercat să demonstreze că am dreptate..Era timpul în care ti se interpretau lesne cuvintele, erau întoarse împotriva ta si pentru această culpă foarte multi români au făcut ani grei de puscărie. Mărturisesc că nu-mi aduc aminte cu plăcere de acel timp

VB----Anii de facultate au însemnat o lume nouă, o întregire a sinelui.Cum era studentia atunci?..Ati experimentat gustul boemei?

I.M.A.--- Am continuat să port cu mine sărăcia, asa că în fiecare vacantă m-am angajat ca ajutor de minier în mina Anina, la 800 de metri sub pământ.Ca să-mi economisesc niste bani pentru îmbrăcăminte. Dar, fată de liceu ( mereu îmi vine să-l citez pe Bacovia: „Liceu cimitir al tineretelor mele…”) facultatea , deci anii de studentie au însemnat o eliberare. Studiam ce-mi plăcea( nu matematică, nu fizică si chimie, materii pentru mine imposibile), aveam profesori luminati, colegi , majoritatea simpatici, cu care mai călcam birturile ( în special Groapa) si recitam din Esenin, Eminescu, Arghezi, Bacovia etc) visam, vorba lui Eminescu, la academii, adică la viitoare glorii literare. Eram tineri, mereu îndrăgostiti, prieteni cu vinul si cu Omar Khayam. Am debutat cu o povestire, cam romantioasă, în revista Scrisul bănătean, în 1973.

VB---Scrisul nu e un teritoriu al linistii, o recunostea si Erza Pound si multi altii .Când au început frământările, îndoielile creatorului a fost cred chiar constiinta de sine .Cum ati descrie aceasta într-o mărturie de autor?

I.M.A.--- Scrisul a fost pentru mine un chin. Fireste mi l-am asumat de bună voie. Sute, mii de ore eu am stat asupra hârtiei, noaptea până târziu, apoi după-amiezile. Nu am făcut parte dintre scriitorii care mai înainte îsi fac un plan si apoi trec la lucru. M-am asezat în fata hârtiei albe ca în fata ghilotinei sau ca în fata unui teritoriu pustiu. Cel mai greu lucru este să începi, după credinta mea, o povestire sau un roman. Apoi vin crizele. Când nu mai merge nimic, când esti total gol de sentimente, când îti pui întrebarea dacă esti înzestrat pentru acea treabă sau doar îti faci de lucru. Nu mint si nici nu exagerez. Au fost ,momente în care m-am autocrucificat pe podea de disperare. Dar aceste îndoieli nu sunt doar caracteristice începutului. Ele mă bântuie si acum, când aproape se vede malul celălalt. Am fost acum câtiva ani la Orsova să-mi vizitez un coleg de facultate si prieten în studentie. Acolo am întâlnit un poet localnic, preot, si la o discutie mărturisind eu că mereu am semne de îndoială fată de propria-mi creatia acel coleg aproape m-a făcut cu ou si cu otet. Ne-am despărtit cu supărare. El nu întelegea îndoielile unui scriitor în vârstă.

VB—Unul dintre volumele de început poartă un titlu de frondă pentru acele conditii.Un afront adus cenzurii chiar prin titlu...Nu mai spun de .. ochiul vigilent al partidului. Cartea, :” Sunt dator cu o durere.” V-ati asociat cu durerea nemului, a timpului respectiv. Pentru izbăvire.Ati răscumpărat starea aceea complexă ? Cum anume?

I.M.A.----Da, titlul l-am pus intentionat cu trimitere la viata tărănimii de atunci, la istoria colectivizării, cu toate abuzurile săvârsite de activistii de partid, securisti, militieni. Făceam trimitere la războiul din Răsărit si la prizonieratul românilor, care la un consătean de al meu a durat 13 ani, la cotele obligatorii o măsură monstruoasă, la deportările în Bărăgan la toate durerile „obsedantului deceniu” puse în lumină mai târziu de mari scriitori români. Dar nu doar cartea acesta a avut intentii „subversive”, ci si celelalte. Neîmpăcati în mânie, Sentimentul puterii, Întoarcerea spre asfintituri etc. Mi-am pus si eu întrebarea, si-a pus-o într-o cronică scrisă în anii 80 importantul om de cultură Radu Enescu iar după 1990 prietena si colega noastră criticul Ada D. Cruceanu.De ce nu au fost sesizate de critică, de autorităti, de Europa liberă? Probabil nu au meritat prin valoare sau poate eu n-am avut neamuri nici la Moscova , nici la Tel Aviv, nici la Paris sau la Munchen. Sau e chestie de destin si basta. Asa mi-a fost scris si nu mă plâng. Dimpotrivă, imitându-l pe Iov zic: Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat.
Răspunzând întrebării, totdeauna m-am simtit, ca mai toti scriitorii de rit bizantin, admirator si apărător al traditiei valoroase( cea de valoare!) a neamului românesc. În dispretul, mai ales acum , al tuturor ismi-stilor. Post modernisti, douămiisti, post-post moderrnisti, europenisti, internationalisti etc.

VB---Ati avut de pătimit din pricina spiritului liber care vă caracterizează?

I.M.A.-Stiti bine că am avut si mai am încă. Uneori m-a durut cumplit adversitatea colegilor, nedreptatea fătisă sau ascunsă. Am să povestesc doar o întâmplare. Eram director al Editurii „Facla” si am fost invitat la Festivalul european de poezie„Serile de la Struga” din Macedonia. Am plecat cu trenul din Timisoara, În gară, la Belgrad odată cu mine, din alt vagon a coborât o delegatie a Uniunii scriitorilor din România printre care se numărau si timisoreni. Au trecut pe lângă mine , de parcă as fi fost un stâlp de telegraf. În tară străină!

VB---Se poate spune că ati fost în exercitiul unui jurnalist sub două istorii sociale. Jurnalistul I.M.Almăjan versus cele două societăti în care ati activat înseamnă o experientă formidabilă.Volumele ulterioare o confirmă. „Ca mierea, ca fierea, cuvântul”... ”România cu pistolul la tâmplă” . O implicare nedisimulată.... o remarcabilă ancorare în frământata noastră contemporanietate ...

IMA—Jurnalistica din vremea dictaturii a fost grea, periculoasă si adesea compromitătoare. Pe timpul acela nu aveam voie să scriem tot ceea ce ne trecea prin cap, cum se întâmplă acum. Era cenzura, erau indicatiile de partid, era servilismul unor sefi. Principalul a fost să mă pot strecura pe lângă aceste indicatii, pe lângă aceste teme si ordine. Toată lumea folosea conventional o frază paravan: „Sub conducerea înteleaptă a tov N. Ceausescu…„ După ce depăseai fraza, puteai să te ocupi de tema ta. Bineînteles că în cronica de teatru, în cea de artă plastică de film, erai scutit de asemenea frază . Dar de folosit am folosit-o si am scris chiar un omagiu adus tovarăsului, prin 1970, după Cehoslovacia. Mi l-a cerut imperios un coleg, secretarul de partid al Asociatiei Scriitorilor. Nu-i bag vină, si el a făcut ceea ce i s-a cerut. Pentru aceste cedări în noapte de 22 decembrie 1989 am scris un text care a fost răspândit odată cu statutul Frontului Democrat , parcă asa se chema, din balconul Operei din Timisoara text în care îmi făceam mea culpa..L-am scris fără să fiu disident, fără să-mi arog vreun merit. Pentru amuzamentul cititorului, amintesc o întâmplare ciudată. Partidul hotărâse la un moment dat să nu se mai proiecteze westernuri. Eu, care scriam cronică de film ( scriind, exultam întrucât puteam să-mi permit să slobod condeiul în voia lui) am scris o însemnare care s-a publicat pe prima pagină a Drapelului rosu, fix în ziua aparitiei decretului, însemnare cu titlul : „Si totusi , mie îmi place westernul” E faină, nu?
După 1990 mi-am dat drumul. În 1996 am publicat cartea cu titlul „Vremea hahalerelor” un strigăt de furie si de alarmă pentru ceea ce se întâmpla atunci societătii românesti. Si din păcate, cam ceea ce am prevăzut atunci s-a petrecut mai târziu. Hahalerele au devenit hoti de rang european si international,, tâlhari, demolatori ai României. Au ros temeliile tării si au azvârlit natiunea într-o sărăcie fără seamăn , tâmpind-o cu minciunile politicienilor, ale guvernantilor etc,â.,.vezi cartea România cu pistolul la tâmplă.

VB---- Prozatorul si jurnalistul au folosit deopotrivă, cuvântul ca armă, ca argument, ca fotă expresivă si acum tintesc fraza din volumul premiat pe bună dreptate având caracter de unicitate, „Mătusa mea Maria Terezia.”Stilul paginilor sustine veridicitatea epocii,a personajelor…
IMA- Cartea acesta face parte din programul meu de scriitor si cărturar dedicat Banatului. Căci, eu nu ostenesc să scriu si să declar că am trei patrii: prima este comuna în care m-am născut si Tara Almăjului teritoriul în carc ea este cuprinsă, patria mijlocie o constituie Banatul în întregimea lui nedespărtit de Dunăre si patria cea mare, România cu părtile ciuntite de vitregia istoriei. .Cartea acesta ca si Amintiri despre tărani, ca si În afara gloriei sunt un elogiu sau dacă doriti un cântec de dragoste adus părintilor si străpărintilor mei tărani , graiului nostru, savantii îl numesc dialect, atât de colorat, de poetic, de plin de sensuri.

VB---Istoria recuperată prin literatură, acesta ar fi romanul „In afara gloriei.”O reconstituire a unui personaj flacără a momentului 1848, o redare în imagini literare a epocii lui Eftimie Murgu, însumează ani de muncă.O culme . Ati atins-o .Destinul cărtii în timp cum îl vedeti în raport cu actuala perceptie a ideeii de patriotism , pe care nu ezitati să o sustineti în varii formule?

I.M.A.---- Nu pot să prevăd asta. Cartea pare să fie în fata sfârsitului. Mă refer la cea tipărită. Am scris romanul după o lungă si dificilă documentare. Miezul lui fierbinte, nationalismul si implicit patriotismul personajului principal dar si al corifeilor ardeleni si bănăteni, munteni si moldoveni n-a plăcut celor cărora patriotismul le miroase urât , ca să mă exprim elegant.. De aceea cartea a avut de la aparitie si probabil mai are încă inamici în lumea literară..
Cât priveste patriotismul, nu cred că va dispărea. Constat, cu plăcere , la generatia tânără, ce se manifestă pe Facebook, adevărate manifestări patriotice. Corecte si ferme.

IMA---

VB--- Aveti cultul prieteniei, spuneam cu alte ocazii si revin asupra acestui lucru pentru că sunteti o persoanaă exigentă.Cine se poate lăuda cu prietenia dumneavoastră, e om de calitate.Putem afla câteva întâmplări care se leagă în mod necesar de existenta prietniilor... Apropos nu doar literare.

IMA---Cred că prietenia este poate cel mai valoros sentiment al omului si cel mai greu de purtat de-a lungul unei vieti. Dragostea este minunată, te duce în înăltimi greu de atins altfel, dar dragostea mare, pustiitoare si germinatoare, în acelasi timp ,nu este dată oricui, desi multi se laudă cu ea..Eu am trăi acest sentiment pentru care as fi fost în stare să dau foc lumii orice si în adâncul fiintei mele mai tânjesc si acum si voi tânji până în ultima clipă a vietii…

VB----Sunteti pe culmea gloriei, despre cum se arată lumea înconjurătoare de la această înăltime , percepem si din textele publicate on-line. O stare ardentă a scriitorului care îsi duce mai departe misiunea de-a se implica în rosturile societătii ,dar să ne oprim la una dintre marile realizări , creearea Fondului de carte Ion Marin Almăjan , la Filiala din Timiusoara a Academiei Române..E bine de stiut amănunte. E un pas făcut pentru dăinuire.

IMA--- Nu sunt pe nici o culme. . Sunt într-un loc onorabil, as spune, în rând cu toată lumea. Deci nu am o perspectivă specială ca să mă pronunt asupra celor din preajmă. O pot face doar ca semen al lor. Cert este că în ultimii 70 de ani societatea românească s-a schimbat enorm . . Dacă ar învia bunicul meu Călin, acum , el care a făcut de la 17 ani primul război, nu cred că ar întelege mare lucru din ceea ce c se întâmplă acum si mai ales sunt sigura că nu ar aproba , nu ar fi multumit cu ceea ce vede.
Crearea fondului cu numele meu este una din cele mai mari bucurii pe care le-am avut în ultimii multi ani. Un cadou regal. Am discutat cu fostii directori ai Bibliotecii judetene si al Central Universitare despre crearea unui fond în care să se depună lucrurile de valoare ale creatorilor bănăteni, scriitori, pictori, muzicieni în ideea ca aceste valori să nu se piardă, odată cu disparitia noastră fizică, cum s-a întâmplat , din păcate. Este meritul Filialei Academiei si a directorului Bibliotecii acesteia că a creat acest fond. Sunt fericit deci că a început cu mine. Va putea fi utilizat de tinerii cercetători, de cei interesati de spiritualitatea Banatului.

VB---Vă doresc mai departe drum senin pe văile scrisului !

IMA- Multumesc. Pe căile scrisului nu va fi niciodată senin. Poate pe cele ale vietii, dacă hotărăste Dumnezeu.





Veronica Balaj    12/27/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian