Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cuvânt inainte la "Voci din cameră răcoroasă" de Menachem M. Falek

Despre Poetul Menachem M. Falek sau…
„Lasă gramafonul cântând/ si voi crede că esti aici/
în camera alăturată”. Adică în Bistrita…

Cu Menachem ne‐am cunoscut la mijlocul lui
iulie a anului trecut, în mansarda unui internat
nemtesc din Sibiu. Ne înscrisesem, împreună cu
amicul Dumitru Velea, într‐un ultim moment, la
Festivalul „Artgothica” si poetul Adrian Suciu ne‐a
repartizat, în lipsă de locuri mai bune, tocmai lângă
albastrul cerului. (În Anglia, la Canterbury, am stat
într‐o astfel de cameră care se numea, extrem de
potrivit, Clouds/ Norii…) La Sibiu, în camera noastră
monahală erau două paturi suprapuse, o masă, un
scaun si o multime de stâlpi ce sustineau acoperisul si
care împiedicau, în mod vădit, comunicarea dintre
oameni. De partea de jos a paturilor au avut parte
supraponderalii (Menachem si cu mine), iar la etaj
i‐am repartizat pe Dumitru Velea si pe un alt poet
(din Iasi) care, fiind prevăzut cu o inimă zburdalnică,
nu ne‐a deranjat deloc. Omul iubea si de iubirile sale
nocturne am profitat si noi. Era mai mult aer, mai
mult spatiu si mai multă dorintă de comunicare.
Stăteam în pat, priveam în tavan si vorbeam câte‐n
lună si stele. Masa era ocupată de geamantanul
burduhănos al poetului Falek, care, voind să fie
elegant si pedant în orice împrejurare poetică, îsi
schimba tinuta în functie de evenimentele
programate, matinal sau la o oră de vârf, de către
organizatori. Am realizat atunci că poezia lui
Menachem trebuie comunicată doar în haine de gală,
indiferent unde si când ar fi fost rostită. Fie în curtea
interioară a internatului care ne găzduia în vacanta de
vară a copiilor, fie în localuri subterane ori în librării
nonconformiste, fie chiar în localuri de fite. Am aflat,
din discutiile noastre în jurul unor cafele („capturate”,
ritmic, din bucătăria noastră comună), că ne‐am fi
putut regăsi, în timpuri diferite, cam în aceeasi
geografie sentimentală. Menachem s‐a născut în
orasul Bistrita si a locuit acolo până când a ajuns în
clasa a VI‐a. Amintirile lui despre acea perioadă (e
vorba de anii ’60 ai secolului trecut) nu sunt prea
luminoase. Singura sa amintire solară e limba română
pe care nu a uitat‐o, vreme de o jumătate de veac, si în
care se încăpătânează să mai vorbească si să mai scrie
poezie. E vorba, aici, de o calitate majoră a evreului
care, în genere, e un om poliglot din cauza mobilitătii
lui neobisnuite si, apoi, el mai posedă un alt dat divin
care îi permite să fie un excelent lingvist, indiferent în
ce limbă s‐ar manifesta. De la Moses Gaster la
poliglotul Lazăr Seineanu si până la Alexandru Graur
exemplele tin de excelenta lor în domeniu. Poetul
nostru s‐a născut „lângă pădurile lui Dracula” si a
cunoscut, pe pielea sa de copil, „minunătiile fratilor
comunisti, cei fără Dumnezeu”. Părintii săi au ales să
emigreze în Tara Făgăduintei si tânărul Menachem a
ajuns, dintr‐o pădure nebună răscolită de un spirit
malefic, într‐un „oras plin de case vechi/ cu balcoane
mici si crăpate/ cu camere înalte si mari”. E un oras
„cu fată bătrână, cu riduri peste riduri, cu cărări si
case care au încăruntit”. Orasul sfânt este un loc unde
curierii lui Dumnezeu se plimbă ca Vodă prin lobodă
– ca să folosim o expresie neaosă – în kapotă si streimel
si pot închide, oricând, din ratiuni religioase, orice
stradă din ordinul rabinului. Tot ce se construieste
acolo e din aceeasi piatră veche, iar un trecut
monumental, îngropat sub străzi, „strigă să fie
descoperit” si adus la lumină. Din acest binecuvântat
motiv, traseul tramvaiului în Orasul Sfânt s‐a
„împiedicat”, la tot pasul, din cauza multor relicve
arheologice care îsi cereau dreptul să iasă, si ele, la
lumina zilei de azi. Concluzia? „Oras greu e
Ierusalimul”. Dar el a devenit, iată, în ciuda acestor
defecte aparente, Orasul Poetului, iar iubirea lui este
declarată fără ocolisuri de către un om îndrăgostitlulea
de Cetate. El îsi lasă deoparte timiditatea si îsi
clamează, în gura mare, dragostea sa profundă. Am
vedea, în aceste declaratii de dragoste neconditionată
(„Ierusaliubirea mea”), o fervoare violentă si sangvină
ce vine din „pădurile lui Dracula”, cele care‐i
amintesc, mereu, de o copilărie îndepărtată si traumatizată.
Falek recunoaste, în poezia sa „Clovn la
Ierusalim”, că „multi nebuni se învârt/ în orasul
sfânt”. După ce i‐am citit „Rădăcini”‐le (editura
„Zur‐ott”, Ierusalim, Israel, 2014), am ajuns la
concluzia că si poetii adevărati se învârt cam în
acelasi cerc. Ca persoană particulară, bărbatul Falek
„are nevoie de casă/ ca la sfârsitul zilei de lucru/ să
găsească în ea un salon/”, iar în el „două minunate
pătrate de plasmă” care să‐i zâmbească ademenitor ca
orice femei fatale si reci. Cerintele domestice sunt
minime. „E preferabil să fie si un dormitor si o pernă/
unde să‐si pună sperantele”. Dacă cerintele formulate
până acum tin de un anume confort casnic, pista pe
care ne‐o propune poetul e înselătoare. De fapt, el are
nevoie de o casă din cu totul alte motive decât cele
expuse mai sus. Casa îi foloseste pentru ca „în spatele
usii/ să găsească o femeie”. Adică de o fiintă care să‐i
înaripeze sperantele lăsate, neglijent, pe o pernă din
dormitorul comun. (Asta după ce în timpul zilei
poetul a continuat să împrăstie „scântei de sperantă”
si care poate, într‐un mod cu totul accidental, îi vor
intra si vor face parte din propriul său trup.) Drumul
poetului de la verdele crud al pădurii nebune din
copilărie la culoarea asezată si ternă a „orasului greu”
si înapoi la culoarea vie a Bistritei, niciodată uitată, a
durat o jumătate de secol. Această carte cu versuri, cu
voci depozitate în „camera răcoroasă”, e dovada certă
a întoarcerii poetului acasă. Cartea pe care v‐o
propunem, azi, spre lectură e jurnalul unei experiente‐
limită din viata poetului, „ca persoană fizică”. În
timp ce trupul este supus unei interventii chirurgicale
(de care viata se agată, cu sperantă, chiar dacă ea
atârnă doar de un fir de ată), sufletul poetului
rememorează traseul unei existente care se poate opri
în orice moment. Este exercitiul pe care îl face spiritul
care‐si notează totul pe o ciornă, înainte de a fi trecut
„pe curat”. Una din cele mai frumoase si definitorii
poezii ale lui Menahem M. Falek, „Focul sacru”, este
o adevărată Ars poetica. Urmăriti cu atentie ce
greutate au spusele poetului, când autorul face parte
din poporul care a crezut si a mizat pe faptul că,
înainte de toate, „La început a fost Cuvântul”. Cităm:
„Am visat azi noapte că sunt un super‐poet./ Vrăjitor
de cuvinte./ Că pot uimi, fermeca pe cine vreau/ Si
inima atunci mi‐a bătut puternic./ Astepta să vadă cu
ce‐am umplut foaia albă de hârtie./ În mijlocul
visului, îmi apăreau/ În fata ochilor/ Cu toată
frumusetea lor, în/ Cele mai bune haine,/ Cuvintele
sclipitoare si sfinte./ Focul a aprins chibritul/ S‐a târât
până la degete/ Si am fost obligat să‐l sting./ Pagina
albă a rămas goală/ Pe ea sunt putine semne cenusii/
Si s‐ar putea adăuga ceva pe ici‐colo/ Niste urme de
emotii/ Dacă muza le‐ar elibera si/ Dacă visul ar
exista”. Falek descrie, în cunostintă de cauză, lumea
în care „Dumnezeu a îmbrăcat mantaua poeziei/ Si a
coborât să viziteze oamenii./ Spera că‐L vor asculta în
limba asta/ Vor întelege ce vrea să spună/ Si‐L vor
urma”.
Ca să nu mai întretinem, inutil, suspansul,
demersul doctorilor si introspectia poetului în
călătoria sa spre sine au ajuns, cu bine, la liman. E si
bucuria lui si, totodată, este si bucuria noastră. Fiul
risipitor se întoarce acasă si se cuvine să sacrificăm,
pentru el (si pentru noi…), vitelul cel gras. Si să‐l
asigurăm, în ciuda pesimismului său funciar că, la
Bistrita, Soarele răsare si are timp să acorde atentie
fiecărui om singur. (În versurile sale, pesimistul poet
afirmă chiar contrariul…) De ce e altfel la Bistrita
decât în restul planetei? Pentru că aici, în Bistrita
poeziei, Soarele stie că un poet nu poate fi niciodată,
datorită operei sale, un om singur… În Tara Sfântă,
situatia poetului e, oarecum, diferită. Ziua, poetul are
puterea să se joace „de‐a omul normal”. Chiar
„meta‐normal”. Din acest motiv „doar îngerii îl
priveau cu milă/ Asteptându‐l…”

Post Scriptum lămuritor & sentimental

Autorul acestor rânduri fost repartizat, la sapte
ani de la plecarea lui Menachem spre Tara Promisă,
pe un santier de prospectiuni si explorări geologice în
judetul Bistrita‐Năsăud. Asta s‐a întâmplat după ce a
studiat topografia la Institutul de Mine din Petrosani.
Alături de geologi, ingineri de foraj si ingineri minieri
el a bătut subteranele si dealurile Rodnei, ale
Aniesului si ale Maierului, ale Sângeorzului si ale Văii
Vinului, ale Blaznei, ale comunei Sant si ale Parvei în
căutarea mineralelor bogate în aur, argint, zinc si
plumb. (A trecut, de multe ori, de lângă Casa
Scriitorilor de la Valea Vinului si nu si‐a închipuit,
vreodată, că si el ar putea fi asemenea celor care
stăteau, pe târnat, în vesnica asteptare a muzei
somesene. Se vedea, mai degrabă, sfârsind asemenea
minerilor care, după ce au lucrat o viată perforând în
piatra dură a muntelui, stăteau la soare, pe o bancă în
fata casei, inspirând cât mai mult aer cu plămânii lor
măcinati de silicoză. Piatra minerului era o piatră la
fel de rece si de dură ca cea cu care se construieste, de
mii de ani, în Ierusalimul vechi). A stat într‐un cămin
de nefamilisti, a mâncat pe apucate la Făgădău sau ce
a târguit de la aprozarul lui Hopalele Nicanor, îsi
făcea, alături de minunatii săi colegi, planuri mărete
de viitor (comunist) si totul era frumos pentru că erau
tineri si se simteau iubiti si frumosi. Acolo a fost
îndrăgostit până peste cap, iar la Rodna Veche si la
Maieru (la doi pasi de „Cuibul visurilor”, vorba lui
Rebreanu), a băut apă de la izvoarele tămăduitoare
din Sângeorz‐Băi, iar după ce a făcut armata s‐a întors
tot în acele locuri. Dar lumea, între timp, se schimbase
sau, poate, că el o vedea, acum, cu alti ochi. Apoi,
bunica, părintii si fratii l‐au convins să se întoarcă,
lângă ei, acasă. În Valea Făgăduintei, pe Jiu în sus, n‐a
mai avut parte de nimic din ceea ce‐i făcuse bucuria
primei tinereti. Ca să‐si găsească un alt rost în viitor a
studiat Filologia la Cluj si viata i s‐a luminat din
pricina literaturii. Gratie acestui joc cu mărgele de
sticlă l‐a cunoscut, peste ani, pe poetul Menachem
Falek si va revedea, după atâta amar de ani, Rocna lui
cea veche. Fără mine, fără galerii, fără minerale rare
si, vai, fără multi din oamenii care i‐au făcut bucuria
trecutei lui tineretii.






Mihai Barbu    12/27/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian