Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Sonete

Cocorii stim c-or să revină-n primăvară

Îsi face toamna ordine-n abalde.
Se cern ca fulgii frunzele de nuc.
Bobite, trei, se vaită sub butuc.
Cocorii-au decolat spre zări mai calde.

Feciorii la green card ni se-mbuluc,
Visând în căzi de lapte să se scalde.
Prin hop, impas, icneli, vrăjeli si scoalde
Spre alte tări luând-o la papuc.

Iar noi, cu iarna-n plete, la fereastră,
Jelim de dor si inimă albastră.
Sloboade fum mos crivăt din tigară,

Planează fulgii-n cercuri marabu.
Cocorii stim c-or să revină-n primăvară,
Pe când feciorii,-aproape sigur, nu.



Feciorii nostri-o iau spre tări străine

Ne pleacă fii nostri-n tări străine.
Bureti sfrijiti, rămânem stâlpi la casă.
Într-un amurg, puterea când ne lasă,
Ne-alină somnul lin un mărăcine.

În pârg dă orzul, cucii nu-s acasă.
Pe noi, sub glie, lutul strâns ne tine.
Recolta verii s-o stocheze cine,
Să-nchine cine un pahar la masă?

Se lasă casa tot mai mult pe-o rână,
Rugina roade lacătul la usă.
Ciulini purtati de vânt pe cărărusă.
Tristeti soptind, tinându-se de mână.

Feciorii nostri-o iau spre tări străine,
Iar tara noastră, draga, cui rămâne?



Vor reveni doar ei, nemuritorii

N-ai timp să stai cât stanca pupă parul.
Tipar pe jar, vrei să-ti întreci maestrii.
Complacă-se doar melcii tăi, terestrii.
În cer te-ai vrea, să-ti strălucească harul!

Ci vine-un timp, când contenesc buiestrii
Si scârtâie strident din osii carul.
Tot mai vădit, din ceată, dârz, hotarul,
Tot mai nesiguri pasii tăi, pedestrii.

Gutuiele drum verde dau ninsorii,
Îti intră-n suflet soaptele de nuc,
Se vântură cu tâng, pe cer, cocorii
Si anii tăi -- cocorii tăi -- se duc.

Cocorii-i plâng, le-ntind pocroave zorii.
Vor reveni doar ei, nemuritorii.



Noi toti suntém, prin viată, pasageri

Ni-i viata-ntr-o continuă miscare:
Un steag când cade, altul se ridică,
Un rege urcă, celălalt abdică,
Un suflet naste-n timp ce altul moare.

Egali de la vlădică la opincă
În fata judecătii viitoare,
În viată orice mic vrea a fi mare,
Orice sfrijit se-nfoaie ca o trincă.

Sub teascul greu si dur al vremii roate
Coboară multi, dar urcă cine poate.

Noi toti suntém, prin viată, pasageri
Si lumea toată nu-i decât o gară,
Urcăm din care-n trenuri, viageri,
Dar nu stim sigur câti din noi coboară.


Nimic în timp nu-i vesnic: omul, pasul

Când tace-un ceas, îl duci la mester, care
Îi schimbă bateria vlăguită
Ori, poate,-o piesă mai deregluită,
Si el din nou se pune în miscare.

La fel si omul, piesă hrentuită,
Pe care-un doctor cearcă s-o repare.
De nu, îi pune alta din dotare,
O bagă-n priză: cale infinită!

La un moment nimic nu-i de schimbat,
Căci mecanismu-i putred de uzat,
Si ceasu-ajunge-o piesă de muzeu,
Iar omu-n criptă sau mausoleu.

Nimic în timp nu-i vesnic: omul, pasul,
La amândoi le sună-odată ceasul.



Doar timpul. El nu stă nici o secundă

E totul schimbător în univers.
Mai calcă strâmb lungimile de undă,
Se mai opresc si trenurile din mers,
Pe ocean catarguri se scufundă.

Se schimbă judecata-n sens obvers,
Statui rămân când raza te inundă-n
Cesornicu-ti pe-o -- doar -- picosecundă
Ori se pornesc pendulele invérs.

Pe spira vietii, pură si imundă,
Atâtea lumi si lucruri s-au fost sters!
Din taina sa, ce stie s-o ascundă,

Ne mai azvârle câte-un os submers
Doar timpul. El nu stă nici o secundă
Si nici nu-si schimbă mersu-n univers.



Din lumea asta, vietilor hotarnic

Dolarii bătături fac la chimir.
La coada vesniciei – cocalarii.
De veacuri, alchimistii si boscarii
Îl cată-n van, al vietii elixir.

Doar oropsitii sortii, opincarii,
Aud prin vise, foamei talaghir,
Când mână porcii, noptile, la jir,
Cum rod de zor la lemnul vietii carii

Sau văd cum dintii-si tine pe amnar,
Mereu la pândă, nesătul, Ghenar.

Din lumea asta, vietilor hotarnic,
Ne trecem toti. E dură, legea ei.
Sub lava grea a timpului năprasnic
Am să rămân un câine din Pompei.


Te-nciuzi pe ea si tot cu ea faci casă

Te farmecă de prinzi de ea lipici.
Cu dânsa ari, cosesti si stai la masă,
Chiar dacă, fiere, buza ei cărnoasă
Te-nteapă rău, ca lama unui brici.

Te-nciuzi pe ea si tot cu ea faci casă.
Te-mburdă, -n coarne ia, îti dă colici,
Se bat la gura-i sute de calici
Si, totusi, viata, cât e de frumoasă!

Se zbate cucu-n ornic.”Nnebunit e!
Mătănii bat, să mă primesti în rai,
Dar, de esti bun, Te rogu-Te, Mărite,
Un pic de viată-aicea să-mi mai dai.

O fi fiind ea, dincolo, aleasă,
Dar parcă-i mai frumoasă cea de-aici.


.
Dar cel mai mare:-augúst, fenomenal

Efemeridă-n zori, pe-o frunză, sus.
O zi -- un veac pe umeri ai de dus.
Machiaj. Dejun. Susetă. Lăpticel.
Hârjoană. Scrânciob. Scâncet. Brotăcel.

Pe la amiezi -- pe brazdă, copăcel.
Parcurgi potecă, sihlă, grui, muscel.
Doar la culcare când, pe la apus,
Atunci, de fapt, si veacul tău s-a dus.

Privesti senin cum intră-amurgu-n ceată
Si nu pricepi că-i pune punct la viată.

Măret curaj -- să vii pe-al vietii val
Când canonada bubuie-n feresti!
Si mai măret -- să sângeri la canal

Si-acestui iad să-i supravietuiesti.
Dar cel mai mare,-augúst, fenomenal,
E ca această viată s-o trăiesti!


Pornit la drum, nu frica mă-nfioară

În virul prins al crudului destin,
Nu observai cocorii-ani cum zboară.
Când azi mă prinde-un junghi de subtioară,
Si ei răboju-l zgârie pesin.

Popas cu debit-credit. Mult? Putin?
Cam searbădă, averea, si precară:
Nici munte tu, nici mare si nici Tară,
Nici neamu-ntreg la marele festin.

Ce să m-astepte dincolo de bară?
Mizerii? Lipsuri? Lacrimi? Jale? Chin?
Trăitu-le-am pe viu si-aici din plin,
Nu-i simt si gând rănit să nu mă doară.

Pornit la drum, nu frica mă-nfioară,
Ci gândul că-napoi n-am să mai vin.



Si omul are,-n fond, aceeasi soartă

Un tren e zi si noapte în picioare,
Viata si-o trăieste doar pe sine
Si, dacă astăzi pleacă, mâine vine,
Precum când soarele apune, si răsare.

Dar vine-o zi fatidică, în care
Stâmpeste cordul, sângele în vine,
Când e supus, sub ochi de ghilotine,
Umil mielut, manevrei de garare.

Si omul are,-n fond, aceeasi soartă:
Coboară, suie,-aleargă ca pe roate,
Iar când îi cad suruburile toate,
Pe linie îl trec, atuncea, moartă.

Într-un târziu, tărânii este dat
Ca niste fiare vechi la fier uzat.



Acesta-i omul. Bob căzut din spic

Fiinta cea mai tare de pe glob.
Servil, i se închină o planetă.
O joacă zvânturatic la ruletă,
Iar Universu-n palma sa e-un bob.

Cu o pârghie îti prăvale globul,
Pe Marte-ti suie în wigwam planeta,
La poli amuză ursii cu ruleta,
Preschimbă-n Univers aievea bobul.

E, judecând placid în sens obvers,
Fiinta cea mai slabă-n Univers,
Având un nume-n vremile antume,
Uitat postum, năpăstuit în lume.

Acesta-i omul. Bob căzut din spic.
Îl prinde-un corb si n-a rămas nimic.



Si el e-n viată-o frunză ordinară

Am fost o frunză -- verde, sclipitoare --
În corul grav de chipese surate.
Furtuni am înfruntat cu demnitate,
Frumsete-n jur sporit-am si vigoare.

Ci olmul iernii-n crud obor ne scoate
Rujate, pale, bune de vânzare.
Un lainic vânt ne-nsiră pe fătare,
Citindu-ne pe fată si pe spate.

Doar omul harnic n-are-n veci hodină:
Ne-mprăstie, ca vântul, prin grădină,
Sub brazde-adânci si puhave ne ară,
Să deie-n frunză pomii-n primăvară.

Si el e-n viată-o frunză ordinară:
Oricât n-ar vrea, tot în pământ coboară.



Plecat de unde nimeni nu mai vine

Locomotivă veche-s. Zimberec
Mereu pornit a devansa lăstunul.
De când mă stiu, n-a existat vre-unul
Să-mi deie chisca-n cursa de pe strec.

De-o fi să mi se termine tutunul
Ori chiar în moarte clinică să trec,
Să nu mă trageti drastic la refec
C-am alergat pe sine ca nebunul,

Ci-mi úmpleti iar c-un cos de foi cuptorul.
De n-o să-mi trageti glasul pe amnar,
Îmi prelevati organele -- (Hilar?) --
Să le pornească altor vieti motorul.

Plecat de unde nimeni nu mai vine,
Mă vor purta suratele pe sine.





Stejarii mor ca socluri statuare

Pe mal, în doliu, sălcii plângătoare
În luciul apei chipurile-si cată
Si-si plâng, amar, surata retezată
De-un cancer crud si-o crâncenă vâltoare.

Pe pisc, gorunul chica nu-si mai gată.
Stejarii mor ca socluri statuare
Si nu-i furtună-n stare să-i doboare
Nici după moarte, cât de-nversunată.

Am fost, în viată, mare linistită,
Corabie-n derivă, val în spume,
Fragilă salcă, frasin, tei în floare,

Arípi în nouri, pasăre rănită,
Dar când o fi să plec din astă lume,
Gorun m-as vrea, pe creastă, în picioare.







Nicolae Mătcas    12/21/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian