Dorinta de Craciun
Cum va fi fost, pe cand eram pribeag
Copilariei mele, printre blocuri,
Pe strazi, pe care-si ciripeau cu drag,
Atatea poezii, atatea focuri –
Si-abia se termina cate-un meleag
De clase, ca straini de Europa,
Aveam, ca bucurie, sah, pe steag,
Si timbre, de schimbat, la cioca-boca –
Pe la Biserici, nu treceam defel –
Ne inchinam, pe-acasa, din prostie –
Sa nu ne pice vreun subiect tembel,
Neinvatat, din tot ce se mai stie -
Canoane? Rasul! Remuscari? Nuiaua!
Pe coji de nuca – cine mai sedea?
Din cate stiu, n-aveau copii, damblaua,
Sa –si ia – chiar viata lor – de tinichea –
Si colindam – cu repetitii multe –
Pe la atatea case mici, si mari,
Buhai, si bici, si straie, si cornute,
Si zurgalai, sub stele – lautari –
Primeam Balcesti – cu droaiele, in sute,
De la securitate, dar intai
Eram atat de mandri, pe-ntrecute,
De cum priveau spre noi, la capatai –
Mergeam in timp atata de departe,
Pana –ntru-un schit, de pe Stefan cel Mare,
Sa ne deschida-o bucurie-n floare,
Din ochii calzi – o doamna-nvatatoare –
Si-aveam lumini – cum astazi doar in centru
Mai mari, si mai frumoase, de gasesti,
Aveam pe granita ferestrelor doar pentru
Toti privitorii tainelor lumesti –
Grabiti – zdrobiti – manati – de-un vant de duca –
Chiar nu-mi aduc aminte sa fi fost –
Aveam, cu toti, de dus o viata-n carca –
Copii, si mosi – cu rost, sau fara rost -
Asa era – asa-mi aduc aminte –
Se poate sa fi fost prea neatent –
Sau poate prea nebun, de prea cuminte,
Sau poate ingrozit, ca repetent –
Dar singur nu am fost nicicand – vreodata –
Si cand eram – citeam asa voios,
Cum o sa fiu, cand voi ajunge, iata,
Atat de beat, de tot ce-a fost frumos –
Si azi, respir obloanele inchise,
Ferestre cu inchise draperii,
Taceri in loc de –atatea vorbe, scrise,
Si parca un pustiu – din temelii –
Lumini atat de palide, si sterse –
Pe autostrazi, autovieti, gonind –
De parca scena groazei noastre – vers e,
Singuratatea ei – e un colind –
De parca chiar si globurile bune,
Ni se impart pe contul personal –
Si nu exista-n lume, o minune,
A tuturor copiilor, la bal –
De parca se convin autorate,
Si pe damascul orbilor carpiti,
Cu-atatea dres de frate, de la frate,
Ca suntem – si ca demoni – mantuiti –
Si de atata frig, frumos, in noapte,
Si de atata vers – nescris – in somn –
Pasesc intr- Biserica, in soapte,
Ca sa privesc decorul unui Domn –
Vad steaguri – doua – foarte luminate,
Si cu al Sfantei Paraschive – trei,
Si pentru restul, nu au fost, de toate,
Decat din tricolore coli, curmei –
Ce inveliti sunteti – o, Maiestate,
Sfantule Gheoghe, Sfantule Dumitru,
Precum ati fost, cand n-ati avut de toate -
Decat pe bunul Dumnezeu – arbitru –
Ce inveliti sunteti, copii ai tarii,
Nu tremurati de dragoste fierbinte,
Calcati si peste marile uitarii,
Crescuti tot din hartie de parinte –
Ne este jalea, parca, mult prea mare,
De-aceasta bucurie prea semeata,
Sa fi vazut – in zi de sarbatoare,
Atatia tricolori – ce nu ingheata –
Ca nici nu stiu – de-atatea ganduri goale,
Ce sa mai pun – eu, mosul – in desag:
Imbraca-i, Doamne-n steagurile Tale,
Si da-le ROMANIA Ta, ca steag!
|
