Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Christian Lucian Hamsea - Pictorul care moare după fiecare lucrare.

Ati văzut vreodată 20 de kilotone de sentiment în actiune? Nici eu, până nu l-am întâlnit pe Christian Lucian Hamsea. Dacă până acum am perceput pictorii ca pe niste entităti molcome, introvertite, capabile să nu se miste ore întregi din fata sevaletului, torturându-si modelele, ei bine, mi-am schimbat viziunea. Christian vede pânza la fel ca un taur cârpa rosie. Întâi îi dă târcoale, o tatonează, o studiază. Expiră plasmă si transpiră adrenalină. Îi creste pulsul, i se accelerează respiratia. I-e frică. Nu te vede, si nici nu te aude. Se năpusteste asupra pânzei de zici c-o să treacă prin ea, dar în ultima fractiune de secundă se întâmplă ceva, actionează niste saboti, si pensula mângâie un duct. Tăcerea pânzei a fost spartă. Timp de o oră, o oră si jumătate, Christian se metamorfozează într-un dirijor grafic. Sau într-un gimnast care face miscări ciudate. Vopseaua zboară pe tavan, pe pereti, pe obiectele din atelier. Finalul e si mai bizar. Într-un picior, Christian Lucian Hamsea pune accentele care echilibrează lucrarea. Pictura de doi pe trei metri a fost terminată. Lucrării nu i se va mai adăuga nici măcar un punct. Creatorul său nu mai există. A dat totul. „Dirijorul” epuizat se prăbuseste si adoarme pur si simplu pentru câteva ceasuri.

L-am cunoscut la Nürnberg, la vernisajul expozitiei „Analoge Welten” a maestrului Michael Lassel, de la Tiny Griffon Gallery. Un personaj masiv, sangvinic, exploziv, care părea că n-are de gând să-si tină gura. Si nici nu si-a tinut-o. Nu vorbeste, erupe cuvinte, idei, sentimente. Îti dă impresia că dacă te atinge te electrocutează. Eram vreo sase oameni în jurul lui si vreme de cinci ceasuri n-am reusit niciunul să legăm mai mult de două fraze. Acaparează si atrage atentia, de parcă vesnic ar agita un clopotel si ar purta simultan si un girofar în functiune. Croieste hătisuri verbale si face paranteze consistente în argumentatie, dar se întoarce întotdeauna la firul epic. Si, cel mai important, nu bate câmpii. Se numeste Christian Lucian Hamsea si s-a născut pe 13 aprilie 1962 în Cristianul de Brasov. A trecut granita fraudulos, prin partea terestră a frontierei, pe atunci, cu Yugoslavia, cu destinatia Germania federală. Se întâmpla în septembrie 1989. A stat în lagăre, a suferit, a simtit umilinta. Dar si-a păstrat demnitatea si si-a îndeplinit visul. A studiat la Academia de Arte Plastice din Nürnberg, unde ulterior a si predat. A derulat diverse evenimente cu si pentru plasticieni din Columbia, Mexic, Italia, Rusia etc. A înfiintat în Italia propria Academie de Arte, Academia Luciana, si este profesor honoris causa al Academiei de Arte Plastice din Georgia.

Nonculoare si incandescentă

Atelierul lui Christian este în apropierea Nürnbergului, în Erlangen, deasupra unui magazin de pantofi. Ca să ajungi acolo însă, trebuie să treci printre rafturile cu încăltări, să ajungi în capătul magazinului si de-acolo să intri pe-o usă pe care n-as fi observat-o nici dacă m-as fi izbit de ea. Încă vreo câteva scări si gata! În atelierul de fix 44 de metri pătrati si-a creat Christian majoritatea lucrărilor. Are un sevalet cu o deschidere de 2,5 metri, despre care spune că numai telecomandă n-are si pentru care a plătit cât pentru un pian. Totul e pe roti, pentru a putea fi mutat. Peretii vopsiti si răs-vopsiti poartă urmele luptelor cu demonii artei. Aici s-a ocupat si de sculptură până când i-a explodat oala cu ceară si a mutat totul la subsol. „Sunt nevoit să părăsesc atelierul ăsta si-mi vine să urlu”, mi-a mărturisit brusc. Nu l-am mai întrebat de ce trebuie să plece. Nu avea nici un rost.
Pictează numai în ulei, pentru că, spune el, în guase, tempera si chiar si-n acrilice culoarea rămâne plată sau virează si nu suportă asta. Are o anexă în care păstrează câtiva metri cubi buni de lucrări, dar si-un soi de bucătărie căreia îi spune cameră de uscare. „Rosurile si oxizii de metale grele, în general, se usucă încet”, spune el. Văzându-i lucrările am înteles de ce mi-a spus asta. Tot ce pictează este aplicat pe un grund rosu-Hamsea incandescent. Sunt nelămurită. „Când am venit aici, nu puteam să pictez iarna. Nu aveam temperatura necesară. Asa că rosul acesta formează baza, temperatura maximă e pusă dedesubt, e cuptorul”. Într-adevăr, din cuptor iese ca lava, radiază, acel rosu incandescent, singura culoare din lucrările actuale ale lui Christian. Fiindcă din 2008 a abandonat culorile. A trecut printr-o depresie cumplită, care l-a făcut să dispară din culoare, din viată. A rupt-o cu toate si a pictat o serie de Angelitas negras. Depresia nu mai există, dar culorile încă n-au apărut. „Vor veni”, m-a asigurat el.

Creatorul de golemi

Acum lucrează ductual, dând drumul sentimentelor. Lângă precizie, alunecare. Pictează articulat, nu se „bâlbâie”, nu se întoarce. Reactionează cu următoarea tusă. Nu le acoperă, nu le drege, fiindcă, spune el, e ca si cum în mijlocul unei simfonii te-ai reapuca să cânti o parte care nu ti-a iesit prea bine. Duce linia visceral, din centrul de greutate, cu o fortă pe care nu-mi dau seama cum o controlează. „Totul e undeva, între. Nu e alb, nu e negru. E «poate». Nu e «a vrea», a vrea e gresit. Arta e mai mult rezultat decât stiintă. E mai mult Aristotel decât Platon. E natură, iar natura include hazardul, haosul”. Intervine rational în lucrare doar ca să echilibreze sentimentele, alăturând ordinea haosului. Mesajul lui n-are nici timp, nici spatiu, iar multe dintre picturile sale continuă să lucreze singure, după ce artistul si-a încheiat actiunea asupra lor. Cum? Simplu. Prin legile fizicii, prin chimie. De exemplu, intervine cu ulei ars de motor peste un desen făcut cu grafit. Uleiul este negru si desenul nu se mai vede. Dar după trei-patru zile sau mai mult, uleiul se deschide si apare lucrarea finală. „Libertatea în artă e si libertatea artei fără artist. Eu îi dau lucrării doar o initiere a spatiului. Va trebui să lucreze si să trăiască singură, fără mine.” Consideră că artistul nu este doar un chimist, ci si un alchimist creator de golemi. „Nu trăiesc mult, dar trăiesc, au viată.” Cu fiecare lucrare atinge o limită, o granită pe care o împinge în lucrarea următoare. Fiecare pas îl transformă. „Nu mă pot întoarce la o lucrare, fiindcă eram altcineva când am făcut-o, acum sunt alt om. Acel creator nu mai există.”
Si uleiul de motor ars n-ar fi singura lui ciudătenie în materie de materiale folosite. Îmi povesteste că în urmă cu 15 ani a descoperit în Rusia, pe peretii institutiilor, un verde „urât”, spart, care a devenit culoarea lui. Tot acolo a folosit si-un rosu sovietic poreclit „permanent”, de fapt un fel de maro. „Veneau rusii din tabăra de creatie, se uitau la lucrările mele si dădeau din cap. Nici măcar nu lucram pe carton, că nu găsisem, si dacă tot aveau carton asfaltat peste tot, inclusiv pe cotetele porcilor, ce era să fac? Am pictat pe carton asfaltat. Ei erau peisagisti, lucrau în stilul scolii rusesti, chestii de-astea. Erau oripilati, cred. Înainte de vernisaj îmi asezaseră lucrările în fundul sălii, dar a venit «tatăl» lor si le-a mutat în fată. În fine, a scris si presa despre lucrări. Si ei evitau să spună «carton asfaltat»; îi dădeau cu «carton special» în sus si «carton special» în jos. M-am amuzat grozav si-am mai luat si Marele premiu”.
În Georgia a descoperit Masaii. „Mergeam cu soferul meu într-un fel de iarmaroc, să-mi cumpăr materiale. Aveau acolo si niste mături fără coadă în care eu vedeam africani. Si când aveam de cumpărat ceva, îi spuneam «du-mă la Masai». «Ce Masai, domnule?» I-am explicat despre ce-i vorba, iar Tbilisi a rămas «Masai Village». Mi-am comandat pe internet niste mături de-alea si am de gând să fac o familie de Masai”, povesteste. Cel mai apropiat proiect însă e Academia Luciana din Italia, unde asteaptă în iulie studenti din Columbia, Tunisia, Zimbabwe, Statele Unite, Germania, Italia, Rusia etc.
I-am urat succes si am plecat de la atelier. Am mai stat vreo oră la o înghetată cu cafea, apoi m-a condus la Nürnberg si ne-am luat „la revedere”. A doua zi a fost nevoit să mai facă un drum Erlangen – Nürnberg si retur, fiindcă îmi uitasem în atelier o gentută (în orice geantă există si-o gentută) în care-mi aveam cheile. Mi-a crăpat obrazul de rusine că am pus omul pe drumuri, dar, într-un colt al sinelui, serpeste, m-am bucurat că l-am revăzut.






Adina Scutelnicu    12/1/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian