Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Oameni , modesti, care au făcut istorie prin faptele lor

Dumnezeu se află in inima celui care crede in el

Mă numesc TĂNASE ION si sunt născut pe 14 aprilie 1917, în comuna MÂRGHIA, judetul Arges. Mama mă hrănea încă de la sân când s-a aflat în comună că autoritătile române oferă pământ gratis în Dobrogea, recent redobândită după încheierea războiului balcanic si a primului război mondial. Părintii mei si-au luat cei sapte copii, au încărcat ce au putut într-o cărută si au pornit în bejenie spre Dobrogea, hotărâti să-si construiască, cu ajutorul lui Dumnezeu, o viată nouă. Ajunsi la COTUL VĂII, judetul Constanta, au cerut si li s-a dat pământul promis pe care au construit mai întâi un bordei primitiv, apoi o casă cu toate acareturile. Satul avea case din piatră (materialul abundent al zonei) si întrunea, laolaltă, într-o armonie desăvârsită români, bulgari, turci, tătari. Aveam în sat biserica ortodocsă la care mergeam destul de des, iar turcii Geamia lor.
Sunt ultimul copil din cei sapte pe care i-a dăruit Dumnezeu părintilor mei.

Am crescut în curtea casei ca mezin până în ziua în care mama a rămas văduvă. Tata era crescător de oi, bun gospodar si foarte respectat în sat. Totul până într-o zi când s-a abătut nenorocire peste noi. Tata a plecat să vândă o turmă de oi în Cadrilaterul (românesc pe atunci), însotit de un frate de-al lui. Au plecat si mama s-a pus pe asteptat. Treceau săptămânile si lunile si cei doi nu se mai întorceau. Într-o dimineată, când mama s-a dus să dea de mâncare la păsări, a găsit pe pragul casei unul din câinii turmei care venise tocmai din Cadrilater cu căciula plină de sânge a tatălui meu în dinti. Atunci mama a stiut că a rămas singură pe lume cu sapte copii în bătătură. S-a plâns la postul de jandarmi, iar acestia au deschis o anchetă ale cărei concluzii au fost că cei doi oieri au fost atacati si jefuiti de tâlharii turci ori bulgari care împânzeau pustietătile Cadrilaterului. Cei doi nu au fost găsiti niciodată sfârsind aruncati prin vreo râpă, iar oile au dispărut fără urmă. Întocmai nuvelei lui Sadoveanu “Baltagul”, câinele credincios a ajuns după luni de zile acasă, cu căciula însângerată în dinti, aducând astfel neagra veste că tata si unchiul meu au sfârsit măcelăriti. Mama n-a avut puterea Vitoriei Lipan să plece după ucigasi si să se răzbune, dar noi am tinut întotdeauna câini în curte, i-am îngrijit si respectat.

Cu sapte copii agătati de fuste, mama a trebuit să faca ceva ca să nu murim de foame. Una dintre solutii a fost să mă dea argat la un vecin mai avut impresionat de tragedia familiei. La nouă ani, după orele sporadice de scoală păsteam vacile printre râpele din jurul satului cărora noi le spuneam “canarale”. Vara era chiar frumos pentru că stând cu un ochi pe vaci să nu se împrăstie, căutam cuiburi de păsări ori scotoceam prin găurile făcute în malurile de pământ. Numai Dumnezeu stie cum de nu m-a muscat vreun sarpe. Iarna însă, era groaznic. Fiind cel mai mic mai puneam pe mine haine ale surorilor mele, dar încăltăminte am purtat multi ani mai târziu. Când mergeam cu vitele pe canarale, descult si înghetat, pândeam când urina o vacă si puneam picioarele sub jetul fierbinte ca să mi le dezmortesc. De atunci am rămas cu o sete obsesivă de căldură, toată viata.

Aveam unsprezece ani când un consătean, care vedea cum ne zbatem în sărăcie, a venit la mama si a sfătuit-o să mă dea copil de trupă la Marină. Era singura solutie să ies din sat si să trăiesc mult mai bine. As fi avut hainele mele, în sfârsit încăltăminte, si cel mai important, o gamelă de mâncare caldă de trei ori pe zi. Ca să nu mai vorbesc de sansa de a fi educat si de a învăta o meserie. Asadar, la 11 ani, tantosi ca un cocos, defilam prin Baza Navală de la Constanta îmbrăcat în uniforma de marinar si,în sfârsit, încăltat cu ghetele mele.
Fiind pirpiriu si mic de statură de felul meu, comandorul m-a repartizat la fanfara unitătii. Parcă mi-a citit gândurile; undeva în sufletul meu îmi doream să fiu erou, dar mi-ar fi plăcut în schimb mai mult să cânt în fanfară în onoarea adevăratilor eroi. Si m-am pus pe învătat. Chinuiam de dimineata până seara trompeta, trombonul, fligornul si tuba. Cei câtiva colegi, copii de trupă ca si mine erau exasperati. Ca orice tăran care crede în steaua lui am avut ambitia să învăt să cânt si, mai târziu, să învăt notele, cu o încăpătânare neabătută. Pot să spun că la vioară (marea mea dragoste) am învătat aproape singur să cânt, “furând” tehnica de la cei mai mari ca mine. Sunt mândru si astăzi că am crescut printre marinari purtându-le uniforma si respectându-le traditiile.
Crescusem deja, mă apropiam de 20 de ani, când am început să cânt în fanfara regimentului, la ceremoniile Marinei; Ziua Marinei, Ziua Regelui, Boboteaza, manifestări ocazionate de prezenta în Baza Navală a Regelui Carol al II-lea, a Printului Nicolae, a Regelui Mihai, a unor delegatii străine.
Fiind băieti isteti, câtiva copii de trupă, deveniti deja gradati au încropit un taraf neoficial cu care, cu acordul tacit al comandantului nostru mai însufleteam câte o nuntă sau un botez. M-au cooptat imediat pentru că devenisem aproape un virtuoz la mai multe instrumente.

Îmi amintesc că, prin 1937, înainte de rebeliunea legionară veneam de la o nuntă din Eforie, când unuia dintre noi i-a venit ideea să vizităm celebra tabără a legionarilor din statiune. Eram cu totii curiosi, povesti despre Garda de Fier erau pe buzele tuturor. Am iesit din statiune si în fata ochilor ni s-a arătat o mare de corturi de culoarea verde specifică, în mijlocul cărora trona cortul alb al Căpitanului. Am vrut să plecăm, dar au apărut două fete în uniforma Gărzii care ne-au invitat în tabără si ne-au tratat cu bomboane fondante. A fost prima oară în viata mea când am mâncat bomboane fondante. În timp ce ne beam paharele cu sifon, a iesit din cortul alb Corneliu Zelea Codreanu care, văyându-ne în uniformă a venit la noi si ne-a întrebat cine suntem si cu ce ocazie am ajuns în tabără. Unul dintre colegi, mai îndrăznet, a spus că suntem marinari si ne-a mânat curiozitatea. Căpitanul a zâmbit, ne-a spus că putem sta cât vrem si s-a întors în cort. Deodată, legionarii aflati pe lângă corturi au început să cânte unul dintre imnurile Legiunii. Peste ani aveam săîl cântăm si noi cu fanfara Marinei,în 1940, când Garda de Fier ajunsese si în Parlament.
Imi amintesc perfect cum, în 1940, când războiul pornise deja în Europa, la Bucuresti legionarii încercau să pună mâna pe putere. Mai toată ziua aveau loc marsuri si procesiuni legionare pe marile bulevarde. Între timp, fusesem “vărsat” cum se spune, de la divizionul de Marină de la Constanta, la Regimentul de Gardă din Capitală. Într-o zi, eu, împreună cu alti patru colegi la fel de tineri ca si mine am fost trimisi să ducem la reparat, pe o strădută de lângă cinematograful Scala, niste instrumente ale fanfarei: o tobă mare, un fligorn, o tubă si două trompete. Mergând pe bulevardul Magheru am auzit în spatele nostru pasi cadentati. Pe mijlocul bulevardului trecea o coloană de legionari în uniformă. Ne-m oprit, bineînteles, să căscăm gura cum făceau toti trecătorii din zonă. Comandantul legionary ne-a văzut si ne-a obligat să ne aliniem în fata coloanei si să cântăm din instrumente, desi eram echipati în uniforma de armată. N-am reusit să scăpăm decât în apropierea Pietii Unirii, atunci când coloana de legionari s-a fragmentat. Peste câteva luni, la ordinul Maresalului, legionarii au fost dezarmati si arestati. Nu pot să uit cât de impresionati am fost când am aflat de la ofiterii nostri că un locotenent trimis să negocieze predarea legionarilor baricadati la Presedintia Consiliului de Ministri, aflată în Piata Victoriei, a fost incendiat si a murit în chinuri. Atunci a ordonat Maresalul să se deschidă focul. Până s-au linistit lucrurile, noi, Muzica Militară am fost consemnati în cazarmă.

În ajunul intrării României în război, m-am însurat cu Maria, o fata de 18 ani cu care mi-a făcut cunostintă fratele ei care era militar în termen la unitatea mea. Maria locuia în casa părintească de pe strada Stânei (numită atunci Enache), la numărul 9. Am petit-o însotit de un bun prieten cu care am mers la tatăl ei, Nicolae Rotaru, unul dintre cei mai respectati oameni din cartierul Mărtisor, cartier în care, poetul Tudor Arghezi si-a construit celebra lui casă care avea în curte livada de ciresi si cusca lui Zdreantă..

Socrul meu, era veteran din Războiul cel Mare si invalid de mâna stângă. Lucra la Regia de tutun si tinea acasă nevasta si pe cei patru copii dintre care sotia mea era al doilea si singura fată. Când Părintele Mihai Tătărâm, ctitorul si primul preot al Bisericii Mărtisor a sosit în cartier, proaspăt absolvent de seminar, a mers din casă în casă si i-a întrebat pe capii de familie dacă vor o biserică, socrul meu împreună cu alti câtiva au mers din poartă în poartă si au strâns banii necesari. De aceea, la temelia Bisericii Mărtisor se află un înscris cu numele celor care au făcut parte din comitetul ad-hoc, iar numele Nicolae Rotaru se află printre ei.

La câteva zile după nuntă, am fost concentrat pentru front si am plecat la Odesa. La scurt timp a sosit aici si sotia mea. Am stat la Odesa aproape un an, până când trupele române s-au retras după catastrofa de la Cotul Donului. Îmi amintesc că am ajuns în oras la 3-4 zile după ce a fost aruncat în aer comandamentul german. Atunci a fost măcel. Frumosul parc din Odesa era plin de mormintele ofiterilor si soldatilor nemti striviti de clădirea prăbusită si sfâsiati de explozie. Mai târziu am aflat cum s-au desfăsurat lucrurile; când trupele germane si române au ocupat orasul după eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, nemtii au ales clădirea cea mai impunătoare pentru a-si instala acolo comandamentul. Clădirea fusese sediu al administratiei sovietice si era foarte încăpătoare. Cum se face deobicei în aceste situatii a urmat un control amănuntit al încăperilor pentru repartizarea ocupantilor. Într-o cămărută minusculă de la subsol, un soldat german a văzut un tablou al lui Stalin pe perete. În momentul în care l-a smuls din cui ca să îl calceîn picioare, clădirea a explodat si toti ocupantii ei, o multime de ofiteri nemti si doi generali au sărit în aer.

Eram de ceva timp la Odesa si locuiam la etajul unei frumoase case din centru, doar eu si cu sotia mea. La subsol se mutase stăpâna casei, o rusoaică văduvă de război cu cei doi copii adolescenti. Pentru că primeam ratii de la regiment, iar noi eram doar doi, duceam mâncare caldă si vecinilor din subsol. Poate de aceea toată lumea din cartier ne saluta pe stradă si aveam un sentiment de sigurantă permanent. Într-o noapte, totusi, am trăit o experientă surprinzătoare. Din camera noastră, ca să mergi la toaletă, trebuia să traversezi un hol si apoi sufrageria. În acea noapte, sotia mea a vrut să meargă la toaletă. Când a deschis usa sufrageriei a dat nas în nas cu peste 20 de tineri, băieti si fete care dezbăteau probleme arzătoare cu voce soptită. Maria s-a întors în dormitor si m-a trezit din somn. Mi-am luat pistolul si ne-am întors în sufragerie. Nu mai era nimeni, parcă îi bătuse vântul. Cu sigurantă era întrunirea unui grup de ilegalisti rusi care mizaseră pe faptul că, Politia Militară n-ar fi deranjat noaptea un militar român. Sotia mea poate jura si astăzi că la întrunire participa si unul dintre copiii gazdei. N-am spus nimănui nimic, dar am observat după doua-trei zile că întreg cartierul ne saluta cu respect.

Odată cu retragerea armatelor română si germană de pe frontul sovietic, am fost îmbarcati în trenuri si trimisi în tară. Sotia mea plecase la Bucuresti cu câteva zile înainte. Am fost vărsati la regimentul de infanterie de la Otopeni unde se aflau si trupe germane. Comandantul german primise ordin de la Berlin ca, în consecinta întoarcerii armelor la 23 August 1944, să execute toti militarii români aflati în cazarmă si să arunce clădirile si armamentul în aer. Surprinzător, într-un proces de constiintă profund, colonelul neamt a preferat să-si tragă un glonte în cap, salvându-ne de la o moarte sigură. Nemtii s-au încolonat si s-au îndreptat spre Transilvania pentru a trece în Ungaria, iar peste noi s-a abătut urgia rusească. Nefiind unitate combatantă noi, muzica regimentului am putut pleca acasă într-o scurtă permisie. Aici mă astepta Maria, îngrijorată. Începuseră bombardamentele în Bucuresti. La 4 aprilie 1944, aviatia americană care nu ajunsese până la Ploiesti să bombardeze câmpurile petroliere, ca să nu se întoarcă cu bombele acasă, le-a vărsat asupra Capitalei. Aflat la Gara de Nord, în drum spre casă, socrul meu a intrat în gura unui adăpost, cu gândul să astepte terminarea alarmei. O bombă de mare calibru a explodat în apropiere si omul a fost omorât de suflul exploziei. A fost înmormântat la cimitirul de la Big – Berceni, după o slujbă săvârsită la Biserica Mărtisor, atunci încă îmbrăcată în schele.

Au plecat americanii si au venit rusii să bombardeze orasul si să se bată cu avioanele germane. Noaptea, si nemtii si rusii bombardau cartierul pentru că în livada lui Arghezi era amplasată o baterie de artilerie antiaeriană. Când se dădea alarma, îi vedeam pe Arghezi si pe sotia sa Paraschiva grăbindu-se către adăpostul care era amenajat în malul închisorii Văcăresti si ducând cu ei, invariabil o cutie în care, probabil, aveau lucruri pretioase si documente.
Când erau bombardamente de noapte, rusii erau parcă si mai periculosi. După război am aflat că, în fundul străzii Stânei, în ultima casă pe stânga era un cuplu de tineri care nu prea ieseau din curte. Se vorbea că erau spioni sovietici care semnalizau cu o lanternă puternică prin cosul de la sobă. La scurtă vreme după întoarcerea armelor i-am văzut în uniformă sovietică. Veniseră probabil să-si recupereze statia de radio si alte marafeturi.

Au urmat vremuri tulburi care au durat câtiva ani după război; epurări în armată, dictatura proletariatului, marea secetă din 1947. A propos, în 1947, la 21 octombrie, Maria mi-a dăruit primul copil, o fată, pe nume Ioana. Nu pot descrie bucuria mea si a celor din noua mea familie, Rotaru.
Cântam atunci la Ansamblul Armatei si asiguram buna dispozitie a noilor conducători; fostii ilegalisti, ofiteri români si rusi veniti de pe front si pusi în functii mari, activisti de partid de toate calibrele. Cu totii învătaseră foarte repede să bea, să mănânce si să se distreze întocmai celor care tocmai fuseseră debarcati. Au fost vremuri cumplite; se plăteau polite, aveau loc răzbunări, ofiterul cu care vorbeai astăzi putea ajunge mâine, în baza unei delatiuni neverificate, în puscărie. Eram doar subofiter, eram tânăr, fusesem în armată copil de trupă, nu am făcut politică niciodată, nimeni nu se împiedica de mine.

În 1950, pe 6 noiembrie s-a născut băiatul nostru, Nicolae. Curtea si strada Stânei vuiau de bucurie, iar eu jubilam; aveam si băiat si fată. Viata mergea înainte. La Casa Armatei petrecerile se tineau lant. Comunistii sărbătoreau pe rupte. Îmi amintesc că, la o asemenea petrecere de Ziua Armatei, după ce am cântat o oră, am primit o pauză de masă într-un colt al Sălii de Marmură. Mâncam si vorbeam. La un moment dat, în spatele nostru a apărut un general mic de statură, foarte tânăr si cu urechile clăpăuge care s-a apucat să ne toarne în pahare si să ne întrebe dacă suntem obositi. După ce a plecat, am aflat că acela era generalul-maior în vârstă de 24 de ani Nicolae Ceausescu, proaspăt întors de la Moscova si numit Seful DSPA (Directia Superioară Politică a Armatei), deci seful nostru cel mare.
Desi era pace si aveam un serviciu sigur, n-am dus-o prea strălucit. Aveam însă o sotie care era stăpâna incontestabilă a casei, un acoperis sigur, doi copii buni si toată dragostea familiei Rotaru în care intrasem în ziua căsătoriei.

A urmat apoi o perioadă inedită în cariera mea de instrumentist în Ansamblul Armatei. Câtiva ani la rând, Ansamblul nostru a făcut turnee culturale de prietenie în toate tările socialiste de atunci si, jur, eram primiti peste tot cu mare entuziasm. Astfel, condusi de celebrul colonel Dinu Stelian am dat concerte în Germania Democrată, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Iugoslavia, la Moscova. Am ajuns până si în Mongolia Cel mai mult m-a impresionat însă, turneul din China care a durat mai bine de o luna de zile. Am plecat cu trenul si, numai traversarea Siberiei si ocolirea lacului Baikal ne-au luat o săptămână. Turneul în China a fost un triumf.

La începutul anilor `60 am iesit la pensie si am fost trecut în rezervă. Pentru că eram un bun violonist si puteam face fată oricărei partituri, indiferent de genul muzical (simfonic, de estrada, popular), m-am înscris la ARIA, institutia care se ocupa de turneele artistilor în străinătate. Astfel am prins un contract în Republica Democrată Germană, în orasul-statiune de munte Annaberg. Am cântat la teatul muzical din localitate timp de 11 ani, iar sotia mea m-a vizitat de multe ori. Paradoxal, desi Maria primise viza pentru RDG, copiilor mei nu li s-a aprobat venirea în vacantă în Germania Democrată. Când s-a prăpădit soacra mea, Maria a insistat să mă întorc acasă, desi copiii erau la casele lor si putea veni ea la mine.

Încet, încet, bătrânetea a început să-si spună cuvântul; cântam ore în sir la vioară doar pentru propria plăcere si mă ocupam mai mult de piată si cumpărături. Apoi a început să se rărească si acestea. Neputinta mi-a limitat miscările din ce în ce mai mult, iar iesirile din curtea casei aveau ca scop prezenta duminicală la Biserica Mărtisor din al cărui comitet am făcut parte multi ani.
N-am fost niciodată un fanatic al religiei, dar am fost botezat si cununat ortodocs, am respectat credinta si m-am regăsit întotdeauna în ea.

Coplesit de ani am avut însă întotdeauna un sprijin în copiii mei si nepotii si multumesc lui Dumnezeu că am putut să-mi strâng în brate si strănepotii.
Aceasta a fost, în linii mari, viata mea, viata unui crestin cu frica lui Dumnezeu care s-a luptat cu vremurile aproape 100 de ani.
Când m-am stins în propria mea casă, pe 18 iulie 2015, aveam 98 de ani si sase luni. Atât a vrut Dumnezeu să mă tină înainte să mă cheme la el.
Nu regret nimic din ceea ce am făcut în viată. Poate as fi făcut mai mult, poate am făcut prea mult, are cine să mă judece? Oricum, n-am dorit să fac decât bine si cred că, măcar în parte am reusit.

Locotenent-colonel (in retragere)

TĂNASE ION







a consemnat Marian Tudor     11/23/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian