Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Flavia Cosma - Sălbăticiuni si umbre

Cu "Sălbăticiuni si umbre", mai mult decât în oricare alt volum anterior, poeta Flavia Cosma îmbină unicitatea stării sale sufletesti, trecută prin cote aparent imprevizibile, cu spontaneitatea transcrierii ei în versuri. Dând frâu liber imaginatiei, poeta uneste visul cu realitatea cu o asemenea fortă încât, parcă, de undeva, de Sus, simtim cum ne priveste ochiul eternitătii.
Într-un comentariu anterior, făcut pe marginea volumului "Zgârieturi pe fata oglinzii", am scris: "Ajunsă la destinatia pe care noi am putea s-o interpretăm ca fiind punctul terminus, autoarea nu se eliberează cu usurintă de hainele vitregiilor vremii, nu ne transportă, asa cum ne-am fi asteptat, pe un pământ al unui alt început. Cu poemele încărcate încă de presimtiri, ea încearcă să ating, tangential, transcendentalul: "Sub soarele blând / Moartea se îmbracă în vesminte de aur / Dându-mi târcoale /Pentru a câta oară?" (Calea spre nefiintă). În volumul de fată, atât cât ne lasă să întelegem, se pare nu numai că a încercat, dar că era si foarte aproape să-l atingă: " De frigul mortii ziua se răceste, / Norii cu pumnii strânsi mă apasă pe piept, / Pe drumul cenusiu orbecăi fără tel, / Florile toate, albinele, păsările, / Fug care-ncotro speriate. / Rămâne râsul fără trup, isteric, / Străbătând încăperile mari, / Urcând trepte înalte, coborând / Lovindu-mă în trecere cu răsuflarea-i usturătoare, / Invadând ungherele inimii."(Calea iubirii)
Autoare a numeroase volume de poezie, este normal ca poeta să se simtă în largul ei atunci când decide să-si astearnă, spre descătusare, pe o simplă foaie de hârtie, sentimentele. Numai că, în cazul de fată, nelinistea care o cuprinde, tragismul interpretării evenimentelor, modalitatea de transferare a unei experiente unice de viată, depăsesc raporturile de exprimare cu care ne obisnuise.
Constientă de efemeritatea existentei noastre, Flavia Cosma dă poeziei sale acel aspect de "prezent gnomic", acea încărcătură de maxime si sentinte, necesară introducerii în universul ei poetic: "Căutăm înfrigurati ceva ce va retine / Acest prezent nealterat / În vesnicie. / Bratul tău mă strânge cu putere la piept / Mâna pe care străluceste alt inel / Îmi tremură pe fată. / Soarele sălbatic ne încuie dulce / În capcane rotunde. // Opreste-te! Strigă multimea / Urmărindu-mi din depărtare / Zborul vertiginos înspre hăuri." (Dragoste în miezul zilei)
Nelinistea, ca si tensiunea exacerbată des suferintă, aduc realitatea, prin extensie, la limita imaginarului. Aproape că nu stii ce să crezi. Nu poti să te desprinzi de ea, dar nici nu poti accepta, cu usurintă, absurditatea suferintei fizice.
Legile universale sunt fără echivoc. Noi, acele "musunoaie de furnici", după expresia eminesciană, nu avem altceva de făcut decât să ne supunem lor.
În poezia "Pe un pat de spital", ca un refuz de a accepta cu usurintă inevitabilul, poeta
îmbrătisează speranta: "Visez cu ochii deschisi la pâinea aurie din cuptor / La scrisorile încă nescrise, la doruri, / La omul acela care mi-a uitat adresa si nu stie unde să mă mai caute / Sau nu vrea, sau nu poate."
Prin tot ceea ce scrie, autoarea ni se confesează, dându-ne a întelege că vitalitatea de care dă dovadă nu face casă bună cu echilibrul static, anacronic al lucrurilor. Dar legile sunt legi! Si atunci, măcar pentru satisfacerea propriei sale credinte, se foloseste de un subterfugiu: "Cum toate poverile duc mai devreme / Sau mai târziu în nefiintă, / Singura reusită, singurul mare succes / În viată / Este să păcălim timpul." (Răspunsuri)
Pentru Flavia Cosma, a "păcăli timpul" înseamnă a scrie, chiar dacă spatiul o constrânge, anesteziindu-i simturile. Traversarea lungului travaliu o face cu luciditate, convinsă fiind că totul este într-o continuă miscare si devenire: " Toti asteaptă sorocul, ziua în care altcineva / Va lăsa lumina să pătrundă-n odăi, / Va curăta peretii coscoviti, / Va înfrâna vegetatia dementă / Va înlocui durerea veche, uscată, cu alta / Amară si dulce. / Noi locatari vor mătura trecutul / Cu gestul îndrăznet, nesocotit, / Menit să oprească zborul păsărilor / În migratia lor ireversibilă." (Nelinisti)
Poezia, după opinia lui Ion Biberi, "înseamnă stabilirea de punti de legătură între subconstientul uman si vibratiile armonice ale faptelor din afară;" Este, exact, ceea ce face si simte poeta. Relatia dintre gândire si subconstient, în cazul de fată, intră într-o vibratie care transcende capacitatea normală de percepere. Încărcătura emotională, ajunsă la acest punct, îsi iese din matcă: " În livezile visate / Unde strugurii atârnă /
În siruri ordonate, / Vocea ratiunii / Vesteste sfârsitul." (Vocea ratiunii)
Tonul sobru, incisiv, poartă cu el o greutate aparte, augmentând capacitatea de comprehensiune. Fiorul de care suntem pătrunsi se leagă direct de mesajul transmis de "vocea ratiunii". Dar numai până la un punct! Modalitatea prin care autoarea schimbă ordinea firească vine pe neasteptate: "Cuprinsă de-o teamă străină / Mă zvârcolesc în întuneric / Ascultând păsările somnambule / Cum bat darabana cu ciocul în piatra balconului. // Încet, încet, / Simt că mă vindec." (Teamă străină)
Acest "simt că mă vindec", această reîntoarcere la acceptarea a ceea ce suntem - ca element opus renuntării - reflectă puterea de necontestat a autosugestiei, a revenirii la normal, la abandonarea balansul impredictibil dintre cele două lumi, cea reală si cea transcendentală. Si pentru a ne da de înteles că lumea reală si-a reintrat în drepturi, cu bunele si cu relele ei, poeta ni se destăinuie: "La ora desteptării îngerilor / Corpul se lasă greu la pământ, / Coplesit de fantome vrăjmase / Ce-l vizitează fără oprire. / Îndemnându-l să săvârsească / Nemaiîntâlnite, / Dulci păcate." (Statuile durerii)
Lirică prin excelentă, manipulând cu dexteritate simbolurile, pentru Flavia Cosma, întoarsă la masa de lucru, întreaga odisee devine o sursă de inspiratie. Si ca si cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca si cum totul n-ar fi fost decât un vis, poeta continuă, netulburată, să scrie, păstrând pentru sine secretul: "Întâmplarea face ca până la urmă / Misterul să le învăluie pe toate / Cu vălu-i transparent, unduitor. // Amestecate, ele devin / Nespus de frumoase, ca ceata." (În largul mării)
Si ca o axiomă, într-o altă poezie, autoarea conchide: " Asa-i toamna / Unora le dă / Altora le cere." (Flori de toamnă)


Montreal/ oct 2015





Adrian Erbiceanu    10/20/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian