Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cineva si-a uitat aripile pe masă”,

spune poetul Dorel Sibii în „Spre tărm, (poezii 1979-1994)”

„Ce usor putem fi ademeniti seara / (mai ales când murim de câteva ori la rînd) / convertirea noastră pentru zborul nocturn / stă la îndemîna fiecărui gînd. / Ce usor putem fi ademeniti seara / cînd cineva si-a uitat aripile pe masă, le încercăm bătaia cu stîngăcie / apoi zburăm departe de casă.” – spune arădeanul Dorel Sibii în poemul „Cineva si-a uitat aripile pe masă”, însă „Sădiseră flori” de-a lungul vietii.
Nu l-am cunoscut pe scriitorul, poetul si jurnalistul Dorel Sibii si nici nu citisem nimic din opera sa. De curând am primit de la distinsa doamnă Dora Sibii, sotia regretatului scriitor, un exemplar din volumul Spre tărm, o antologie de versuri scrise între anii 1979-1994.
Astfel am aflat că în septembrie 2015, la Săvârsin a avut loc a 17-a editie a Festivalulului de literatură „Dorel Sibii”, s-au comemorat 17 ani de la plecarea prematură la cer a scriitorului, la 17 septembrie 1998. Cu această ocazie a fost editat si lansat volumul de versuri Spre tărm, la Editura Mirador din Arad, cu sprijinul financiar al unor localnici iubitori de literatură. Tot în amintirea scriitorului arădean, a fost dezvelit în centrul localitătii bustul acestuia, realizat de sculptorul Mihai Păcurar.
Câteva repere biobliografice. Dorel Sibii s-a născut la 12 decembrie 1943 în Petrosani, dar a copilărit în sătucul Hălălis, care apartine resedintei regale a Săvârsinului. A absolvit cursurile Facultătii de Educatie Fizică din Timisoara, specialitatea Cultură fizică medicală. A îmbrătisat carierea didactică, functionând ca profesor în diferite scoli speciale din judetul si orasul Arad. După anii ’90 si-a extins sfera preocupărilor intelectuale ca jurnalist de televiziune si presă scrisă (revista Arca).
A început să scrie din tinerete poezie, proză, teatru, dar si literatură pentru copii. Publică mai multe cărti: Cum am găsit-o pe Ileana Cosânzeana, proză pentru copii, Editura Facla, Timisoara, 1979; Ofranda vocalei, poeme, Editura Facla, Timisoara, 1979; Însemnele de rouă, poeme, Editura Eminescu, Bucuresti, 1982; Prin tara lui Abecedar, roman pentru copii, Editura Facla, Timisoara, 1982; Fotografiile mai vechi, Editura Eminescu, Bucuresti, 1985; Poveste din poveste, proză pentru copii, Editura Facla, Timisoara, 1985; Gardă de corp pentru fluturi, poeme, Colectia revistei Arca, Arad, 1994; Răstigniti pe umbre, proză, Colectia revistei Arca, Arad, 1996; Vine melcul pe cărare în viteza cea mai mare, poezii pentru copii, Editura Viata Arădeană, Arad, 2000 (postum). O parte din textele dramatice pentru copii au fost puse în scenă: Lăudărosul, Teatrul de păpusi Craiova, 198; Prietenii lui Mos Martin, Teatrul de marionete Arad, 1982; Zâna Alună cea bună, Teatrul de Stat din Arad, 1986, O poveste cu mult haz la o margine de iaz, Teatrul National de Radiodifuziune, 1995; Cum a scăpat Chit-Pitichit de sughit, Teatrul Radio Bucuresti, 1995.
Dacă în literatura pentru copii, descoperim un Dorel Sibii aureolat de spirit ludic, gata să se „copilărească” oricând cu usurintă si sensibilitate, pus pe sotii alături de micile si drăgălasele sale personaje – copiii si vietuitoarele, în poezie se dezvăluie cititorului ca fiind o personalitate complexă, creatorul talentat si visător, intelectualul instruit si profund, omul mărinimos si iubitor. Iscoditor în ale cunoasterii, discret simtitor si fin observator al stărilor sufletesti articulează cu blândete versul, însă deplin si curat. Neodihnit si frământat îsi exprimă cu franchete trăirile care se balansează cu elegantă între sperantă si melancolie, între liniste si tremur. „Propun să lustruim sperantele din noi / si să iesim cu ele la plimbare, / le vom purta cum poartă veteranii de război / strălucitoare decoratii-n sărbătoare. / Iar seara le vom pune înapoi / în oasele cu frică tapetate / chiar dacă vom trăi în vis / cosmarul că ne-au fost furate”. (Să lustruim sperantele, p. 5)
În viziunea lui Dorel Sibii, omul este „Plutitor pe ape”, (p. 31), trăieste într-o agitatie continuă, trecând printr-o plajă largă de stări contradictorii, contrastante, fie „pârjolit”, ori „înghetat”: „Vine o seară, ori foc, ori înghet, / ne macină fiinta si lemnul de-aproape, / învătăm să cioplim un trup de catarg / căzut peste noi plutitor peste ape.”
Este mereu în căutare de sensuri, rosturi si întelesuri, simte o nevoie acută de confirmări ale faptelor, gesturilor, gândurilor. Punându-si întrebări, caută cu înfrigurare si, uneori găseste răspunsuri, care dau aripile atât de necesare zborului fiecăruia dintre noi. „Întrebări si răspunsuri de atâta apropiere / se aprinseră / înăltînd flăcări acolo unde sfîrsesc lucrurile. / Palmele ridicate întru slăvire, / ne fulguie cenusă în jur. / Nespus de tîrziu / se desfăsoară aripi pe trupuri / si pentru a mia oară ne înăltăm de sub noi. / În vrejul zborului, / nu mai auzeam suferinta pasilor care coborau încă”. (Întrebări si răspunsuri, p. 13)
Singuratic si interiorizat, totusi dornic să cunoască lumea si pe semeni, Dorel Sibii, plonjează din când în când într-un sălas tainic găsind de cuviintă să facă un Popas în strigătul ochiului „În strigăt mi-am făcut popas,/ în mal înfipt mi-e ochiul viu,/ mă voi trezi ca sub un batiscaf / acoperit de pleoapă mai târziu. / Iar cei ce-mi populează pupila miscătoare, / unul pedestru, altul zburător, / îsi primesc aripi si tălpi / în ochiul meu scormonitor”.( p. 61)
Chiar si acolo unde nu mai sunt sperante, poetul este optimist, cu o atitudine pozitivă, un visător prin excelentă, dornic să învăte a zbura. „..Rostogolirea era tot mai evidentă / chiar dacă mai părea a fi mers, / aripile acelea nu dădeau rezultate / ba uneori efectul era invers. / Asa că mai mult se adîncea / zadarnic lovind aerul cu înversunare, / cu toate încă mai credea / că în curând va reusi să zboare”. (Încă mai credea, p. 64.)
În Ca luminile rătăcite (p. 19), poem închinat poetilor, „specie” aparte în conglomeratul unei lumi atât de pestrite, autorul realizează unul dintre cele mai fidele portrete ale acestora. Si dacă sunt singuratici, retrasi ori vulnerabili, ei sunt sensibili si hărăziti să surprindă lucrurile tăcute, nerostite si neîntelese de altii, să le de-a glas si culoare îmbrăcându-le în cuvinte întelepte si adânci. Ei sunt creati în lumină si transmit lumină. Ei sesizează amănuntul si-l ridică la rang de simbol: „Să auzi cum tipă o frunză în cădere / si mai presus de toate să o vezi plângînd, / aceasta-i proba ce ti se cere / când vrei să scoti cuvintele închise-n gînd. / Numai poetii – fiinte vulnerate, / ca luminile rătăcite peste cîmpuri / aud sfîrsitul frunzelor în toamnă / si pot elibera cuvintele din gînduri.”
Pentru toate acestea si multe alte calităti, în opinia lui Dorel Sibii „...pământenii au încheiat recensământul / concluzionând că poetii nu mor” („Voyager” priveste în urmă, p. 65), ci poetii trăiesc, intră în eternitate prin poemele lor, prin cititorii acestora.
Dorel Sibii iubea lumea, viata, oamenii, empatiza cu semenii în nevoie: Venind cu trupul, p. 32: „Am pribegit ca lemnul sfânt / pe marea ce-mi era stăpînă,/ muream cînd orice pasăre murea / dar trupul nu-mi lăsam din mână.”
Rădăcinile bine înfipte în pământul sfânt al satului românesc în care a văzut lumina zilei si educatia primită în familie, îi sunt călăuze spirituale poetului Dorel Sibii. În deplină comuniune cu sacrul, Nimic miraculos (p. 36) nu i se pare, ci mai degrabă astfel întelege firescul, naturalul vietii: „Nimic miraculos n-ar mai putea să fie / cînd între dealuri noapte se desjugă, / când satul a legat de turlă / si cînd o ploaie sulite de foc mă udă. / Nimic miraculos n-ar mai putea să fie / cînd creierul arborescent tresaltă, / cînd stiu că teasta de pe umeri / înfiptă-i în clopotnita înaltă.”
Îl preocupă problemele majore ale omeniriii, precum si problemele esentiale ale individului, ale naturii umane, trecător prin timp si spatiu, purtător de dureri ori de bucurii, cu sufletul pigmentat de lacrimi ori lumini ancestrale; că uneori mai sunt si minuni - O minune cu un pescărus violet (p. 98): „...Căzut de-acum pe punte / plutea între viată si moarte / împlora cerul să trimită zburătoarea aceea / să îl ia de aici si cu ea să îl poarte... / Si acum mai planează cu el lin / este iar în putere s-ar putea spune / ochii însă nu-i mai deschide / să nu spulbere această minune”.
Pentru Dorel Sibii viata fiecăruia, asemenea un „bal” se desfăsoară Pe scena cu decorul stiut (p. 79), însă împortant este faptul cum fiecare descoperă, învată si interpretează pasii propriului dans: „Spectacolul de mult s-a terminat / pentru cei prezenti în această sală / doar o persoană a mai rămas în scaunul plusat / împietrită si albă ca o cală... / M-am simtit ca la un mare bal / la care am venit de cînd m-am născut / pluteam amîndoi în pas de cadril / pe scena cu decorul stiut”.
Poezia lui Dorel Sibii vibrează asemenea poetului pe „aripi” deschise într-un „zbor” existential si metafizic, în aceeasi măsură, în care „strigătul” din „umbră” dorindu-si ecou în „lumină”, pentru a întâlni „revelatia”, fie si în „amurg”. Pe întreg parcursul „cadrilului” terestru, în tangajul umbrelor si luminilor, al florilor si vrejurilor, poetul se simte răsfătat adunând un bagaj plin cu amintiri, din care Îmi voi alege o amintire (p. 26): ”Mă voi întoarce într-o amintire, / ca altădată voi trăi în ea / veti fi alăturea de mine / purtati de mine-n amintirea mea. / Veti crede că asa mi-a fost scris, / voi trăi din nou te miri ce lovitură / va fi iar forfota din trecut / veti spune că-mi doream o aventură. / Nu-mi voi explica ce se întîmplă / de ce sufăr în mijlocul acelei amintiri, / mă voi mira că stati în preajmă / că vreti să m-ajutati doar din priviri. / Mă voi topi cu amintirea / posibil într-o zi ploioasă, / vă veti vedea din nou de treabă / spunând că amintirea mea a fost frumoasă”.
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad, Dorel Sibii primeste mai multe premii literare: Premiul National de dramaturgie (sectia teatru de păpusi) pentru piesa Salvăm pe Ileana Cosânzeana, 1980; premiul de poezie al Filialei Arad a Uniuni scriitorilor oentru volumul Gardă de corp pentru fluturi, 1994; Premiul National de dramaturgie „Camil Petrescu” pentru piesele O poveste cu mult haz la o margine de iaz si Cum a scăpat Chit-Pitichit de sughit, 1995.
Scriitorul, poetul si dramaturgul Dorel Sibii rămâne o amintire vie în sufletele tuturor, iar opera sa o pagină de seamă a literaturii române. Este „unul dintre cei mai fermecători si talentati scriitori din ultimele trei decenii, al cărui umor ingenios si trăsnit părea inepuizabil...” cuvinte consemnate de Vasile Dan, iar în opinia lui Gheorghe Mocuta, Dorel Sibii este „Poet al fiintelor fragile, proiectate într-o lumină diafană, el nu evită tonul elegiac sau poza naiv-tragică, pe fondul unei confruntări inevitabile cu neantul”.






Vasilica Grigoras    10/13/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian