Solfegiu
PIETA
''si s-a auzit ca o suflare de vânt''
De când era mic
jucăria lui preferată
era o moară de vânt.
O cioplise
dintr-un lemn cioturos de ciomag.
Băietelul dulgherului
le spunea copiilor
că nimeni n-o să mai fie
flămând niciodată,
în nici un sat pe pământ.
Moara de vânt
va fi măcinis
pentru pâinea cea vie
din lanurile cerului.
Într-o seară
oamenii i-au pus în spate
propria lui moară.
Cu cele patru aripi...
Ce mare se făcuse acum,
înaltă cât neopritul de drum.
Fecioara duhului sfânt,
deasupra lui se coboară,
deasupra inimii,
adumbrirea de mamă,
ca lebăda peste ultimul cânt,
ca durerea soarelui
aplecându-si rodirea în spic:
''Cât de mult seamănă
jucăria lui
cu lemnul străbătut de cui!''
De când era mic
si-a iubit jucăria lui de dulgher,
ca-năltatul de zmeu
era moara-i de vânt, lemnul de moară...
Tu care-ai fost
lui Dumnezeu
întâia primăvară,
unde esti, frământ al sufletului meu -
pâine coborâtă din cer?''
MIEZUL DE NOAPTE AL MIRELUI
Stiu,
trandafirule,
frumusetea ucide
ca să te facă viu.
S-ar zice
că numai pentru ochi
i-ar fi cuminecarea,
ce-i foc
răscumpărării să te soarbă,
cum începutu-si
din apusul ei
bea marea.
Dar inima mi-e oarbă
de iubire,
ca ochiul care soarele înfruntă.
Tu, sufletului flacără si Mire,
du-mă-n cămara Ta împodobită
izvodului de nuntă!
Miezul de noapte, fără lună,
pe care cu fecioare Ti-l înferic,
nu-i sâmbur de-ntuneric
ce fiul ochiului ar încerca să-l stie,
al nevăzutelor văzut,
ci este punctul din făclie,
miezul de noapte al privirii
ce toate-ale luminii le adună
într-un sărut,
jertfelnic mai înalt decât sunt muntii,
al spinilor ce au rodit
pe lemnul nuntii...
Ca buzele de rosii,
de spini soptesc
peste cămara nuntii, trandafirii.
DEUS ABSCONDITUS
Dumnezeu
mi-a curătit penita gresului
si s-a ascuns,
zic unii,
în întunericul Lui nepătruns.
Dar eu L-am văzut
în spatele ciresului,
în explozii de alb,
ca primul sărut
ce-abia a-nflorit
întreaga scriptură a lunii,
din întunericul Lui
nepătruns.
POEM PE FRUNZA DE VIE
Strugurii-au visat
că au forma sânilor
ne-ngăduitului heruvic.
- Lună,
de ce i-ai trădat
fântânilor,
cum visul lor l-ai îmbrăcat
cu frunza toarsă din uium
în porfiriul borangic
subtire ca un dor?
Ce-or fi visând, amar,
fântânile acum
de se aude doar suspinul lor?
Din ce în ce mai rar...
ESHATOLOGICĂ
De vrei îmbrătisarea lui
să te cuprindă,
nu-i căuta în juvaier,
cărare, miez, întelepciuni,
nu-i focul
nici cenusă, nici tăciuni,
ci-nvată de la duhul sfânt al apei
să-i fii asemuirea
întru toate cer.
Numa-n lumina linistitei unde
iubirea
'si-arată strălimpezimi de-oglindă,
când foc-izvor
pe focul-dătător
spre ultima sorbire i-e sete să-l atingă,
cum lumea-n răsărit o să se stingă.
Au nu oricare cântec vechi
se re-noieste prin ecou?
Va fi si cerul si pământul nou,
o singură văpaie ne-o fi lutul
când ne-om rosti din buze noi
fiinta si sărutul.
FRIG
Frigul
trece pe sub frunză.
A-nvătat-o
de la strecuratul pe sub usă
a notei de plată pentru lumină
si vinovătie.
Frigul mă stie,
citindu-mă
groaznic de-ncet,
ca pe-o fereastră stropii
silabisindu-si ploaia.
Iarnă,
oglindă din nume în care mă strig,
îmbracă-ti plopii
în halatele-ti albe,
singurătăti de alb demential,
precum
coridoarele lungi de spital,
că eu
mai mult decât singur
ce as putea să mai fiu,
când tot pământul se scufundă-n frig,
oglindă din nume în care mă strig.
Străin,
ecoul răspunde doar luisi
si-atunci atât de târziu,
când peste toate e noapte
si plouă,
si pietrele strigă de frig.
SOLFEGIU
Niciodată soarele
nu apune
în acelasi loc
al tristetilor noastre
de seară.
Trandafirul de foc,
de carele
vorbea
stihuitoru-ndrăgostit,
întreaga cenusă si-a spus,
dar nu-i prima oară.
O, de-am putea
să-l gustăm,
o singură dată pe zi,
din propriul nostru apus,
am fi răscumpărarea lui
cu târzielnicul zbor
din lacrima de fiu rătăcitor.
Kitchener, Ontario
|
Dumitru Ichim 10/1/2015 |
Contact: |
|
|
