Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


O viată de Om si un nume: Boris David

Născut în anul 1929 (10 mai) în orasul de pe malul Dunării, Ismail, din România Mare, Boris David (Daris Basarab, pseudonim literar) este invitatul meu în a ne destăinui fapte, întâmplări, realizări, dintr-o interesantă si exemplară viată de om. În anul 1941, aflându-se sub ocupatie sovietică, familia sa scapă dintr-o coloană de deportati si ia drumul pribegiei: Boris avea 12 ani. Un lung si istovitor periplu prin orase din România începe în primăvara lui 1944 odată cu spargerea frontului pe Nistru, la nici 15 ani împliniti : Călărasi, Râmnicu Sărat, Beius, se încheie în Cetatea Episcopală a orasului de pe Crisul Repede, unde, sub protectia, încă influentă a episcopului de Oradea, familia este ferită de urmăririle Comisiilor mixte de repatriere. Urmează studiile la Liceul Emanuil Gojdu din Oradea, apoi Universitatea Politehnică din Timisoara, Facultatea de Chimie Industrială, absolvind în anul 1954. A lucrat la Compania Natională a Uraniului ca inginer chimist începând cu anul 1954; în institutie s-a dedicat cercetărilor din domeniul metalelor rare si radioactive, realizând o serie de inventii si inovatii (împreună cu un colectiv de cercetători) si numeroase lucrări de specialitate, comunicări stiintifice. A lucrat ca inginer chimist în prospectiuni geologice în: Algeria (1972), Tanzania (1975) si Mozambic (1977-1978).
În paralel, a continuat visul din adolescentă, scriind poezie si proză, publicând sub pseudonimul Daris Basarab. Ca editor, am avut privilegiul să îi cunosc scrierile, care m-au ajutat să înteleg că viata, pentru domnia sa, nu se măsoară în ani ci în lectii însusite si misiuni îndeplinite. Iubitorii de carte l-au cunoscut foarte bine în diaspora, iar mai apoi s-a remarcat ,,sovăielnic” si în România, cu deosebire în paginile revistei Melidonium. Timiditate? Nu, nu cred! Mai degrabă o prudentă în a ne împărtăsi sentimente si gânduri, care, asa cum îmi spunea odată, s-au constituit într-un piedestal pe care a gravat adânc: prietenia, ,,lucru sfânt!”
Între un scriitor si poporul său există o legătură indisolubilă, o întrepătrundere; as spune chiar că există o osmoză, pe care scriitorul o transpune în scrierile sale. Autor al volumelor: Povod, Ed. Semne, Bucuresti, 2004; Ecvestra, Ed. Conphys, Bucuresti, 2007; Dor de ducă, Ed. Musatinia 2014, (autobiografic); Rugul creatiei – Nicolae Otto Kruch, Ed. Musatinia, 2014, (dedicat sculptorului Nicolae Otto Kruch); Postume vii, Ed. Musatinia, 2014, (volum de versuri, un omagiu adus poetei Mariana Gurza), îi confirmă talentul scriitoricesc.
Încerc să pătrund în universul lui Boris David printr-un dialog de cunoastere si evaluare a unui drum parcurs într-o viată de om.

Emilia Tutuianu: Dragă Boris, spune-mi te rog de unde această dragoste pentru cuvântul scris?
Boris David: Adolescent fiind, elev la Emanuil Gojdu în Oradea, în încercarea mea de a dărâma cumva zidul invizibil, dar real, pe care l-am întâlnit în privirile si atitudinile colegilor, care mă defineau ca ,,basarabeanul”, m-am aruncat, cu capul putin plecat, în tot felul de activităti. Sport de toate felurile, de la atletism, la înot sau baschet, la cercurile de băieti si fete bine conturate în viata jururilor organizate de părintii fetelor, la turnee de sah, la excursii prin Apuseni, din toate câte putin, ca în cântecul lui Julio Eglesias ,,Soy un trujan, soy un seńor”. Am reusit a fi acceptat ca ,,băiat de comitet”. Împins de fratele meu mai mare, am prins gust si pentru muzica simfonică, participând la concertele organizate la Catedrala Romano – Catolică. Prima întâlnire a fost cu Simfonia a 8-a, Neterminata lui Schubert. Am cântat în corul operetei ,,Pericola” de Offenbach. Se contura în mine un fel de bas-bariton. Într-o zi m-am pomenit luat pe după umăr de noul coleg venit de la Arad, Titus Popovici. Locuiam pe aceeasi stradă, a Castanilor, o adevărată alee. Am plecat acasă împreună, vorbea mult, am aflat că scrie, m-a invitat la el. Avea o cameră la mansardă, văruită impecabil, având pe pereti citate si panseuri personale, scrise într-o dezordine lucie, cu cărbune. Mi-a spus să nu mă sperii, că dacă mă bântuie vreo idee, o va mâzgăli pe loc. L-a întrebarea dacă scriu, am dat din cap a negatie, mi-a propus să-mi citească ceva proaspăt, am acceptat si m-am făcut comod într-un fel de fotoliu usor incomod. Citea lent, nu mai era precipitat, trăgea cu ochiul spre mine, zâmbind uneori. O poveste inspirată din viata de la palatul regal de la Săvârsin. Asa am aflat, cam pe nepusă masă, pentru acele vremuri, că era ,,regalist”. Mi-a plăcut povestirea, mi-a plăcut forma de exprimare cursivă. La acea vreme citeam tot ce-mi cădea în mână si visam să scriu poezii. Au urmat alte vizite, am înteles că mă prefera în locul celor cu care se ,,înhăitase”, vorba lui, într-un Cenaclu Literar, printre care se număra si viitorul scriitor Mircea Zaciu.

Emilia Tutuianu: Posibil să fi descoperit în tine un discret si bun ascultător…?
Boris David: Da, stiam să ascult si cu timpul, nu numai că l-am admirat, pur si simplu l-am adulat. Îl consideram genial, judecând după cum se descurca, de la limbi străine, la matematică. Un erudit în adevăratul sens al cuvântului, lucru neobisnuit pentru un adolescent. Am început să scriu si eu versuri, pentru mine, doar pentru mine, dar nici nu mi-a trecut prin cap că as putea să i le arăt. Nici n-as fi putut s-o fac, deoarece, mereu nemultumit, rupeam tot ce scriam. O încurajare, totusi, am primit, de la un prieten de la atletism, Mircea Popescu, mare amator de lectură, cu o bibliotecă formidabilă, a unchiului său, căruia, nici acum nu stiu de ce, i-am citit o ,,mărturisire” amoroasă. A fost singurul care a aflat de preocupările mele literare în fasă si singurul care m-a încurajat.

Emilia Tutuianu: După terminarea liceului ce a urmat?
Boris David: Titus a plecat la Litere, eu, urmând pragmatismul vremurilor si împins de sărăcie, am ajuns la Politehnică. Am continuat să scriu pentru mine, si, mai ales să rup.
Da, Emilia dragă, Titus, fără să bănuiască, m-a împins spre această ,,dragoste pentru cuvântul scris”. Poate că, în subconstient a fost si marea dragoste pentru poezie a mamei mele, îndrăgostită de Puschin si Lermontov, din care îmi recita tinându-mă strâns în brate, uitând cât de putin întelegeam eu în limba rusă. Muzica versurilor si căldura vocii mi-au rămas în suflet.

Emilia Tutuianu: Ai amintit despre mama ta… te rog să ne povestesti despre locul tău de obârsie si copilăria ta la malul Dunării, dintr-o tară care odinioară se chema România Mare…Cum a fost copilăria ta ?
Boris David: În sufletul meu, Tara mea a rămas tot România Mare, iar orasul natal, Ismail, vechiul sat dunărean Smil, transformat pe la 1595 de către armatele turcesti în Cetatea Ismail, asezat pe malul Dunării, pe Bratul Chilia, face parte din acea parte a Sudului Basarabiei, atât de râvnită de domnitorii Basarabi, de turci, de rusi, pentru drumul deschis spre mare de măretul fluviu. Dar Delta, monument al naturii, atractie ce nu poate fi descrisă în cuvinte ?! Prin 1929, Ismail era deja un port important în drumul spre mare, cu o populatie de cca. 30.000 de suflete, din care românii reprezentau cam 30%, alături de o structură etnică eterogenă: rusi, bulgari, găgăuzi, lipoveni, evrei, germani – într-o armonie etnică greu de înteles astăzi. Asa ceva n-am mai întâlnit decât în Banat, după refugiu. Când vine vorba de amintiri din copilărie, împart spectrul larg al aducerilor aminte în două, de la sublim la infernal. Anul 1940, prin ultimatumul dat de Uniunea Sovietică, a pus capăt, într-un mod brutal, copilăriei mele fericite. Da, copilăria mea a încetat la 11 ani. O familie mare, cu patru copii, a oferit mezinului, Prâslea pentru tata, Bob pentru ceilalti, răsfătul fără margini. Până si Ludmila, cu patru ani mai mare, răsfătata tatii – mă enerva cum se tot cătăra în bratele lui – mi-a cedat locul râvnit, transformându-mă într-un fel de păpusă. Rezultatul nu putea fi altul. Din cuminte si timid, am devenit cam încăpătânat. Cuminte, necuminte, am reusit, totusi, să ajung si pe malul Dunării, pe plaja de sub râpa mănăstirii, si cum-necum, să învăt să înot. Mă mai ajuta si idolul meu George, de-o seamă cu Ludmila, pe care îl admir si-l iubesc si azi, la cei 89 de ani ai lui. Totul era frumos, chit că era joaca din curte cu verisoara Varvara care mă învăta doar prostii, ce să-i faci ?!, apanajul vesnicului feminin, sau cu cel mai iubit dintre câini, Corb, un ciobănesc superb, pe care-l călăream, când spre spaima vecinilor, mai scăpam si pe stradă, în urmărirea pisicilor. Nu eram un curajos, dar Corb mă învăta să fiu.
Petrecerile părintilor, organizate de marile sărbători împreună cu alte două familii, care durau câte două-trei zile, pe rând la fiecare, când împreună cu Ludmila asteptam cu nerăbdare plecarea musafirilor pentru a putea sorbi cu nesat restul de băutură lăsată cu neglijentă prin pahare, sau plecările cu lotcile pe Dunăre, dincolo, la Plaur, sau si mai bine, la Periprava, iar de acolo, pe canale, spre rezervatiile celor două Merheiuri, Mic si Mare, Paradis al păsărilor. Cel mai mult mă fascinau pelicanii, pentru anvergura aripilor, în căutarea cărora, si peste multi ani, plecam cu ai mei, sau singur, pentru plăcerea de a dormi în cort si a mânca la lipoveni.

Emilia Tutuianu: Fantezie, inventivitate si poftă de libertate… dar cam singur-singurel… asa au fost toate vacantele?!
Boris David: Da, singur! ,,Ai mei” adică Doamnele mele, Marga si Cris, nu agreau nici tântarii, nici lipsa unei camere de baie. Ori, Delta la hotel, e ca o masă la lipoveni, fără uhaua făcută din apa Dunării. Ce greu este să spui ceva despre copilărie si să nu cuprinzi totul! În vacantă mergeam si la tară, la bunicul, Nea Stefan Nemteanul, la Sărăria, emigrati din Moldova din dreapta Prutului, la promisiunile tarului Alexandru I. Stră-străbunicul meu a fost popă la Piatra, oras pe care l-am vizitat doar o dată. Mi-a plăcut si mi-a rămas în suflet. Poate, cine stie?!.. ne vom întâlni într-o zi acolo, dacă or mai fi zile… Răsfătul de la Ismail era ceva minor. Îmi amintesc cu multă căldură în suflet de bunica, de coltunasii făcuti cu atâta pricepere de mâinile ei… de noptile când mă întorceam cu harabaua de la cosit, cu hăturile în mână, bunicul cu ai săi cai cumpărati pe sprânceană de la nemtii de la Saba, unchii si mătusile mele lăudându-se cu ,,ruda de la oras”, cu verisoarele si verii mei ,,de la tară”, gata să-mi intre în voie, de zilele petrecute pe malul mării la Tuzla, cu nu mai stiu ce…
Da, am avut o copilărie de basm, cum am mai spus. Cum puteam bănui eu ce avea să vie?! Aparitia ,,din senin” a trupelor sovietice fluturând într-o mână pustile, iar în cealaltă flori, ostasi cu chipuri de om si nu de draci, cum ne asteptam noi copiii să vedem, la felul cum gândim astăzi, a fost o Hirosima a Basarabiei, dar cu o explozie ,,retard”, ca să folosesc o expresie farmaceutică.
De aici a început infernul copilăriei mele pe care l-am descris cu durere în suflet în primul meu roman Povod. Sunt momente pe care si azi mă feresc să le relatez – coloana deportării din care am scăpat împreună cu părintii si cu Ludmi printr-o minune. Ne-a mitraliat aviatia română semănând moartea si împrăstiindu-i pe calmucii călare care ne încadrau. O regretabilă confuzie. Basarabeni nevinovati au murit de mâna fratilor lor români. Noi am scăpat…

Emilia Tutuianu: Ce amintiri păstrezi în memorie la momentul plecării din Basarabia natală?
Boris David: Teamă, într-o atmosferă de haos. Sintagma ,,Pohod na Sibir” era pe buzele tuturor. Administratia românească nu a luat nici un fel de măsuri pentru evacuarea populatiei. Au plecat ,,organizat” doar vârfurile. Panica a cuprins satele printre tăranii înstăriti. În oras, intelectualii, în special profesorii si preotii, ca si fostii ofiteri albi scăpati de urgia revolutiei bolsevice, s-au adunat în fata Soborului, al cărui clopot cunoscut ca ,,Bolisoi”, pe care îl auzeau si cei din Tulcea, a început să sune fără oprire. Erau si naivi care sperau că ,,trădarea celor de la Bucuresti” va fi ,,reparată” de Germania, că întelegerea dintre Hitler si Stalin era de fapt un simulacru, parte din strategia politicii germane. Singura cale de plecare era Dunărea. Situatia din port nu promitea mare lucru. Cursa vaporului cu zbaturi, ,,România Mare”, nu putea asigura îmbarcarea decât a unui mic număr de pasageri, trăgând după ei bagaje multe, greu de manipulat. Si toate acestea de Sfintele Sărbători ale Pastelui, din aprilie 1944, tata era pe front, fratele pe front, singurul bărbat, George ! Mama, Ludmi si eu, cu o valiză cu ceva haine si un sac plin cu cozonaci. O idee salvatoare a lui George si cu toate riscurile asumate, ne-am îmbarcat pe vapor pentru directia contrară, spre Chilia, în întâmpinarea rusilor! A mers! Ne-am întors cu aceeasi cursă, fără să mai coborâm si am continuat drumul spre Tulcea. În ultima telegramă de la tata, eram avizati că se retrage cu unitatea militară la Călărasi. Apoi cu trenul până la Fetesti, important nod de cale ferată, cu vagoanele împinse pe o linie moartă de asteptare si un bombardament ca în filme. Aviatia americană a smuls sinele de cale ferată, le-a încovoiat si înăltat spre cer, a distrus vagoane si a împrăstiat mortii. Totul s-a linistit, dar nu si sufletele noastre înspăimântate. Mama ne mângâia si ne îndemna să ne rugăm împreună. Era călită din zilele revolutiei bolsevice când a înfruntat teama si disperarea pe străzile Odessei. Culmea ironiei, dacă ironie as putea s-o numesc, tata era si el în gara din Fetesti, în vagoane, ca si noi, în drum spre Călărasi, unde ne-am regăsit răvăsiti. La cei 15 ani, am simtit că mă despărtisem pentru totdeauna de copilărie, de orasul meu iubit, de râpa de sub mănăstire. Din păcate s-a adeverit…

Emilia Tutuianu: Din condeiul publicistic al tribunului Basarabiei românesti, Vasile Tepordei, am cunoscut si am simtit cum bate inima pământului, am cunoscut sufletul, nevoile, durerea si frumusetea locurilor si a oamenilor. În volumul Dor de ducă (n.n. Editura Musatinia, 2014) ai scris că ,,o singură dorintă” ai înecat-o în suspine, aceea de a hoinări prin Basarabia si că ar fi fost prea dureros să afirmi că ai hoinărit prin Ucraina sau Republica Moldova. Ce ne poti spune despre anii tineretii si sosirea în România, despre studiile liceale la un liceu cu traditie din Oradea…
Boris David: În cartea mea de identitate scrie negru pe alb, la locul de nastere, Ucraina, Ismail. Ostentativ, când am de completat datele personale, eu trec Ismail, Basarabia. Nu pot altfel. M-am născut în 1929, în România, în România Mare! N-am fost, încă, admonestat, cu toate că se spune că încalc legea… Pentru mine, Republica Moldova, Ucraina, sunt făcăturile diabolice ale lui Stalin prin care a urmărit să steargă raptul comis. Si felul în care a împărtit Basarabia si Bucovina între Moldova si Ucraina, dând Ucrainei sudul Basarabiei cu Gurile Dunării si Nordul Bucovinei, iar Moldovei Transnistria care nu a apartinut niciodată României, Moldovei sau Basarabiei. Avem români acolo, ca si în alte părti ale lumii, dar nu si drepturi teritoriale. În schimb complicatii peste complicatii.
Dar să revin la întrebare. După refugiu, căutând un loc mai linistit, mai sigur, pentru statutul nostru de fugari din Uniunea Sovietică, am încercat la Călărasi, la Râmnicu Sărat, unde am făcut un an la Liceul Regele Ferdinand, la Beius si în final la Oradea. Pe tot parcursul am fost urmăriti si ademeniti de comisii mixte de ,,repatriere”, formate din ,,civili” sovietici si ,,civilii” români. Ideea naivă de a ajunge cât mai departe de granita cu Basarabia, ne-a salvat într-un fel nesperat. Episcopul ortodox Nicolae l-a încadrat pe tatăl meu în functia de Sef al Serviciului Arhive, functie pe care a detinut-o si la Ismail în cadrul Episcopiei Ismailului si Cetătii Albe. Ceea ce a făcut însă peste asteptări episcopul Nicolae, a fost un gest de curaj, de sfintenie sufletească, dându-ne o locuintă chiar în Palatul Episcopal, o adevărată cetate în plin centrul orasului. S-a întâmplat în 1945 când, Nicolae Popoviciu se mai bucura de oarecare respect din partea autoritătilor locale. Cu timpul lucrurile s-au mai limpezit putin, pentru noi vreau să spun, dar nu si pentru cel care ne salvase. L-au urmărit, l-au destituit, l-au arestat, l-au trimis la o mănăstire. Vremurile erau grele pentru refugiati ca noi, sufeream, la început, de sărăcia care ne apăsa, mereu cu gândul la vremurile bune de acasă; am mai dat ceva meditatii unui copil la matematică si română ca să-mi pot cumpăra un pantalon, o bluză; încet, încet, am scăpat de complexe, am pătruns în cercuri de băieti si fete, mi-am făcut multi prieteni si prietene, eram acceptat în familiile ,,bune”, dansam bine, înalt cu plete, atât cât mă lăsau la liceu… si câte si mai câte…
Visam să devin scriitor, poet liric, cum îmi spuneam, să merg la Litere, mă îndrăgosteam usor dar si mă retrăgeam repede, mânat cumva de preocuparea de a avea ,,material” de inspiratie. Nu zâmbi, asa gândeam atunci…

Emilia Tutuianu: Dragă Boris, candoarea si optimismul te caracterizează si acum… când ai acceptat ,,înfrângerea”, când ai renuntat să mergi la Litere?
Boris David: Privind putin înapoi, încerc un regret fată de meteahna nemultumitului de sine însusi, care mă împingea la distrugerea ,,operei mele literare”. Mi-amintesc de multe frânturi din poeziile mele lirice, pe sărite cumva si trebuie să recunosc că m-am mai plagiat din când în când, prelucrând în scris teme vechi în posturi noi. Nu, nu m-am dus la Litere. Pragmatismul la modă în acele vremuri, m-a împins la Politehnică, la Chimie Industrială. Făcusem parte din Cercul stiintific de Fizică si Chimie, organizat de fantasticul profesor Osorhan, inginer de profesie, dar întors de pe front cu niscai probleme de sănătate. Din cercul lui ne-am dus opt elevi si am intrat toti, plus o fată de la Liceul Oltea Doamna, despre care s-ar putea să mai aduc vorba, cu voia ta…

Emilia Tutuianu: Prin anii 1918-1920, Basarabia era singura provincie care avea un procent mare de analfabeti. Pe fundalul socio-politic de atunci s-au făcut mari eforturi pentru ca lucrurile să-si schimbe atât sensul cât si mersul. Cărturari, preoti, putinii intelectuali care existau încercau să schimbe ceva în viata societătii care mergea de-a-ndoaselea. Dacă ar trebui să fac o comparatie as spune că Dostoievski, în romanul Idiotul, surprinde exceptional prototipul omului din acea perioadă, mă refer la descrierea printului Mîskin. Ca să supravietuiesti trebuia să fii fals, mincinos si fătarnic. Mă gândeam, citind cărtile tale, că optiunea ta de a studia într-un domeniu tehnic te-a salvat de neajunsurile societătii în care te aflai. Ai urmat studii universitare de chimie. Ce te-a determinat să alegi acest domeniu si cât de greu a fost să ajungi acolo unde ti-ai propus, dat fiind faptul că refugiatii basarabeni aveau un statut mai…special?
Boris David: Faptul că între anii 1918 si 1920, statisticile arătau că ,,Basarabia era singura provincie care avea un procent mare de analfabeti” rămâne de răscolit si interpretat putin prin arhivele vremii. Întotdeauna, ca de altfel si azi, statisticile au răspuns unor comenzi care tinteau si o fac si în prezent, unor interese politice de moment. Stim bine că nici în ,,viata la tară” din celelalte provincii românesti ale Vechiului Regat, situatia nu era roză. Dar, să nu uităm că în scrierile unui Nistor, sau Iorga, nu găsim un asemenea mod de abordare, ei fiind si oameni de stiintă, si oameni politici. Imediat după Revolutia din Octombrie, Basarabia a fost locul de refugiu al celor scăpati de urgia revolutionarilor, profesori, preoti, ofiteri albi. Alături de preotii români ai locului, prin Episcopiile reactivate, prin existenta unui învătământ teologic de înaltă clasă la Chisinău, cu totii au format o adevărată frătie luptând pentru o viată liberă, liberă de teama bolsevismului acaparator, bun urmas al imperialismului tarist. Politica de denigrare a Basarabiei si a basarabenilor nu s-a referit doar la perioada amintită, aminte-mi aduc de lucrarea lui Geo Bogza, Basarabia tară de pământ, publicată în 1939, dar bazată pe observatiile făcute în 1934, bine rumegate. Caracterul denigrator, ieftin as spune, m-a făcut să reactionez, dând o replică, târzie, tristă, pe care am întitulat-o ,,Basarabie, tară râvnită, tară sfârtecată”. Mi-am amintit deunăzi de acea revoltă a mea si fără să vreau m-am oprit la zilele noastre, la Carmen Avram. Prin ,,documentarele” televizate se străduie să prezinte doar ,,răul cel mai rău” de la noi de acasă, lansate cu mândrie pe piata filmului apusean, care apreciază asemenea ,,informatii pretioase”, răsplătindu-le cu premii, sau măcar nominalizări. Pentru mine ,,scopul personal scuză mijloacele”, nu diferă mult. Alte vremuri, aceeasi atitudine discutabilă, ca si în Parlamentul European unde, unii europarlamentari români, denigrează tara care i-a trimis, pe sleau.
Dar să revin la Mîskin, la principiile lui de viată. Da, s-au aplicat pe scară largă în perioada noastră comunistă. Să fii fals, mincinos, fătarnic, fată de sistem, fată de crezul tău, fată chiar si de prieteni. Au fost destui care au făcut artă din asta. Si eu am fost victima a doi-trei ,,prieteni” si, vreau să spun, dezamăgirea este dureroasă. Cel mai flagrant a fost modelul pe care l-am folosit în Povod pentru a-l contura pe doctoral Mircev. Si la noi s-au spălat creiere, si chiar sub nasul meu, la Stei, fost Petru Groza… Totul e să afli la timp!

Emilia Tutuianu: Totul e văzut de cel care-i totul…
Boris David: Da, dragă prietenă, optiunea de a lăsa baltă visul meu de literat a fost dictată de pragmatism, de mizeria economică în care mă scăldam. Se cereau ingineri, se construiau fabrici, se încuraja cercetarea tehnologică si tehnică. Mi-a plăcut la facultate unde m-am aplecat cu precădere spre aparate si instalatii, spre electrochimie. Orele de laborator m-au atras, în detrimentul unor discipline care implicau toceală. M-am ferit de chimia organică si am ales ,,tehnologia anorganică” în care mi-am pus sufletul. M-am înteles bine cu academicianul Drăgulescu, cu Vasile Cocheci de la Tehnologia Anorganică si cu Facsko de la Electrochimie.
N-aveam timp chiar de toate fiind prins de ,,vraja” întâlnită chiar la intrarea la facultate.

Emilia Tutuianu: Legile iubirii au puterea să rupă nu numai pe cele ale prieteniei dar si pe cele divine… Asa ai cunoscut-o pe sotia ta?
Boris David: Într-un moment în care numai la noi cunostinte nu mă gândeam… Asa cum spuneam, în toamna lui 1949 mi-am încercat norocul la Politehnica Timisoara. Tot de la Oradea, de la Liceul Oltea Doamna, ne-a însotit si Margareta-Ana Kruch. Într-un părculet oarecare, împreună cu nedespărtitul meu prieten Orest si alti câtiva din gasca lui Osorhan, eminent profesor de chimie si fizică, inginer chimist la bază, care ne considera ,,băietii lui”, ne amuzam, destul de gălăgios, ca să mai ascundem din emotiile care ne stăpâneau. Pe o bancă singuratică, retrasă vreau să spun, colega noastră de la Oltea răsfoia de zor un caiet cu notite. Cum stătea cu nasul în caiet, nu i-am putut deslusi chipul si ca atare nu am zăbovit cu privirea. La un moment dat s-a rezemat de speteaza băncii si a rămas cu privirea atintită spre cer. Am rămas cam blocat si fără a muta privirea, l-am întrebat pe Orest… ,,Ce zici frate ? Cine e ?!”…,,Asta-i bună! Esti prieten cu frate-său si mă întrebi cine e… e sora lui Niki Kruch…Te sfătuiesc s-o uiti înainte de a o cunoaste… Element model, încuiată, tocilară, se scaldă în note de zece…Tu n-o cunosti dar ea te cunoaste cu sigurantă… Las-o… în plata Domnului, priceput?!”

Emilia Tutuianu: Se pare că nu ai tinut cont de sfaturile prietenilor? Ce te-a determinat totusi să o cunosti pe Margareta?
Boris David: Ei, s-a întâmplat să nu pricep si la prima ocazie am abordat-o, direct, în stilul meu, profitând de existenta unui subiect comun, fratele ei. Mi-am dat seama că îl adora, dar avea ceva rezerve cu privire la firea lui năbădăioasă. A fost un început bun. Eu chiar tineam mult la pustiul ,,minune”; la cerere i-am făcut ,,lipitura” cu micuta Ela Sós, viitoarea campioană la săritura în înăltime; de la Babi, adică Margareta, am aflat că la liceu Ela o curta spunându-i chiar ,,sărut mâna”. Oradea era la picioarele celor doi. Frumosi foc, plăcuti la abordare, îndrăgostiti incurabili. Treaba asta ne-a apropiat, la cantină împreună, pe străzi si prin parcuri împreună, cu servietele nelipsite, la manifestatiile sportive împreună, dar, si a fost un dar important, în grupe diferite. Ne stiau studentii Politehnicii, ne stiau profesorii, ne stiau si trecătorii, cred, ne stiau si admiratorii ei de la distantă, era o epocă de fair play, fiind însotită mereu, se respecta evidenta strigătoare la cer. Când Marga s-a gândit să facă handbal, prin exemplu personal, eu am renuntat la baschet. Pe atunci Timisoara era fruncea mondială a handbalului, cu componenti unul si unul, exemplare vreau să spun, iar băietii doreau si ei o echipă feminină. Împreună-împreună, dar să accept riscurile unui neavenit urmărind antrenamentele de pe tusă, când toată lumea ne stia în tandem !? Si am rămas împreună spre exasperarea unchiului la care stătea. Nu mă cunostea, dar mă judeca după plete. Împreună, dar cu amendamente. Nu, tu, declaratii, nu, tu, gesturi libertine ! Fată de cei din ,,tribună” eram erou, ceea ce-mi pica bine, dar în sinea mea începeam să fiu un nedumerit. Cel mai mult mă intriga ,,răbdarea” de care dădeam dovadă. Nu mă recunosteam. O singură dată am dat-o în bară. În practică la Câmpia Turzii, unde Marga nu m-a însotit, alegând Aradul, la unchiul său, m-am lăsat ademenit de o pustoaică, o unguroaică, care la despărtire mi-a dat o poză cu inscriptia ,,Pitigoiul tău scump si drag”. În vacantă la Oradea, putea să fie altfel?!, i-am relatat întâmplări din luna de practică. Ei, asta a fost lovitura de gratie. Supărarea a tinut până-n toamnă, până la reluarea cursurilor. La cantină am stat alături, cam tăcuti, e adevărat, apoi am pornit-o pe jos, ca-n vremuri bune, am ocolit explicatiile si ne-am asezat pe o bancă din Parcul Trandafirilor. Nimeni n-a sesizat nimic, ceva colegi cu care am fost la practică, mustăceau discret, cred că din solidaritate cu ’fajta’ noastră bărbătească. A fost singurul incident, de acest gen, pe tot parcursul studentiei. Am început să fiu sigur pe mine dând însă dovadă de mai multă întelepciune si răbdare. Si bine am făcut. Totusi îmi puneam întrebarea… până când?!…Până când vom sta cuminti în băncile noastre?!

Emilia Tutuianu: Dragă Boris, mărturiseste-ne cum a evoluat prietenia voastră…
Boris David: Un răspuns a venit într-o zi cu furtună. Eram în Parcul Trandafirilor, la un spectacol de operă în aer liber. Rigoletto cu Goangă si Bădescu. Furtuna a pornit din senin, dar la momentul potrivit. Începuse cvartetul la geamul speluncii. Totul ca în libret. Si nu o furtună oarecare. Fulgera, tuna, ploua. Nici o miscare de retragere. Goangă tuna mai ceva ca tunetul iar de după geam se auzea vocea inegalabilă a lui Bădescu. Nu se poate descrie. Marga s-a lipit de mine si la o descărcare luminoasă i-am surprins privirea. Sărutul a venit de la sine iar lacrimile ploii erau de bucurie. În clipa aceea am realizat că vom rămâne împreună. Si am rămas. Ploaia ca ploaie, sărutul ca primul sărut, dar scena de pomină s-a întâmplat într-o zi însorită, în drum spre Pădurea Verde. Depăsind orasul am luat-o pe scurtătură, pe un larg maidan, printre blocurile unui spital, care sper că nu mai există. Prea era dărăpănat, cumva, la capătul mahalalei. Nu prea era prietenoasă privelistea dar noi tinteam Pădurea Verde. Tinându-ne de mână, am luat-o la fugă si fără niciun consens, ne-am oprit, a tintit la gura mea, m-a luat pe după gât, am prins-o în brate si nu ne-am oprit decât atunci când am auzit aplauze. Ferestrele spitalului erau întesate de bolnavi, zâmbitori, calzi. Le-am făcut câteva semne de multumire si am luat-o agale spre pădurea care ne astepta. Era sărutul marii confirmări, era întruchiparea nestânjenirii, era strigătul nostru de iubire. O mică revenire la un ,,dar” părăsit mai sus.

Emilia Tutuianu: Asadar erati doi îndrăgostiti si în acelasi timp colegi de studii. Cum apăreati în ochii prietenilor si cunoscutilor?
Boris David: Am mai spus că eram si în atentia unor profesori, iar noi făceam parte din grupe diferite. Înaintea oricărui examen Marga era în alertă. Cum noi nu renuntam la plimbări prelungite, cu o zi înainte de examen intra în panică, si ce panică! Eu mai putin panicard dar si mai putin ambitios, având examenul luat, cum-necum, si problemele cât de cât lămurite, mă apucam s-o linistesc, adică să învăt cu ea. Ea se prezenta la exceptional, iar profesorul de tehnologie, printre întrebări, îi punea si o întrebare suplimentară: ,,Boris nu învată cu tine?!”… ,,Ba da, dar el dă înaintea mea si apoi îmi explică”…Totusi, la o sesiune din vara lui 1953, s-a întâmplat cum s-a întâmplat si am luat si eu note maxime, o singură dată în toată studentia, si ca o consecintă fericită m-am ales cu o gratificatie de semestru. Zis si făcut. Am luat verighete, usoare, dar verighete, am invitat-o la un restaurant sub Podul de pe Bega, am comandat o cină a-ntâia si ne-am logodit. A rămas surprinsă, dar încântată. Era seara lui 29 septembrie 1953. Totul părea minunat, dar a doua zi am văzut-o la facultate fără verighetă. ,,?”…,,Mi-e rusine de colegi, să mă mai obisnuiesc…”…N-a tinut prea mult. Într-o zi la cantină, a sosit mătusa ei de la Oradea. De fericire Babutzi, asa-i spuneau ai ei, s-a aruncat la gâtul mătusii. Cerberul, eu stăteam mai la o parte, i-a prins mâna si a rămas fără grai. ,,Ce-i asta, Babutzi, dragă, ce-i cu inelul ăsta?!”…,,Tusi dragă, m-am logodit cu Boris, am vorbit eu cu Mami despre el. Uite-l acolo…” ,,Care?!, ăla cu părul?!, Doamne, Doamne! Mama ta stie?! Unchiul Andrei stie?!…” ,,Încă nu…” ,,Dar Andrei ce a păzit?! La Oradea nu s-ar fi întâmplat asa ceva!” ,,Păi la Oradea eram încă elevă!…” ,,Istenem, Istenem!…Trebuie să merg la Sântana, să vorbesc cu Itus… si la Oradea, la părintii lui, cum ai spus?!, Boris?!…Da, Da!”…

Emilia Tutuianu: Iubirea romantică a tineretilor să înteleg că s-a transformat într-o căsătorie? Cât a cântărit trecutul tău de basarabean auto exilat în vestul României?
Boris David: Când în 1954 am anuntat căsătoria, acceptiunea a venit în unanimitate. Trebuie să recunosc că am reusit să fiu un ginere iubit, iar Marga adorată de ai mei. În plus, prietenia mea cu Nicolae-Otto, ajuns iubit de toată lumea, a contribuit în mare măsură la consolidarea statutului meu de ,,OK”. E drept că aveam amândoi multe aspiratii comune, multe dureri din trecut, eu ,,fugit de sovietici”, scăpat dintr-o coloană de deportare si urmărit pentru ,,recuperare”, ea, urmărită pentru tatăl ei, plecat cu armata germană, prizonier în Franta si înmormântat în Germania de Vest la Düsseldorf. Dar aveam ceva foarte important… gustul pentru profesie, dragostea pentru muzica simfonică si de operă, pentru lectură, pentru teatru. Si mai important, dorinta de-a avea un copil.

Emilia Tutuianu: Asa s-a născut Cristina-Paula David, singurul tău copil…
Boris David: Da, copilul a venit greu, abia în 1958, pe 4 iunie, dar cu atâtea noi bucurii ce nu pot fi descrise în cuvinte. Când m-am dus la spitalul din Nucet – Băita, doctorul, un haios, ca de altfel toti prietenii mei medici, si au fost destui, mi-a adus-o pe Cristina-Paula, nume pe care le-am ales si impus eu, tinând-o de degetele picioarelor, cu corpul atârnând în jos, spunând, de parcă era opera lui, ,,ti-am adus o damă bine… uite ce picioare lungi are!” Habar n-am ce am simtit. Eu, cu replicile parcă gata pregătite, am tăcut chitic…,,Ce nu-ti place, omule?” ,,Ba da, ba da!…multumesc!” Nici că puteam spune ceva mai din suflet. A fost un copil minunat. Frumusică foc, s-a lipit de mine spre disperarea soacrei si mirarea nedisimulată a Margaretei. Toată lumea spunea că o stric cu ,,asa” educatie. Când a crescut si venea de la grădinită striga din usă ,,unde-i tati?”…Replica soacrei venea prompt…,,Tu mamă nu ai?”…Urma spontan un ,,hâ…” A mai crescut putin, au început plimbările în doi… o învătam ,,de toate”. La sapte ani i-am propus o excursie în Apuseni, la Scărisoara. ,,Vin si ele?!” ..,,Care ele?” ,,Ei… mama si Mami” ,,Nuuu! Numai noi doi” ,,Ce bine!”…A fost poate cea mai frumoasă excursie ,,în doi” din viata mea. Am ,,locuit” în masină, am dormit pe lângă lizierele pădurilor, am urcat per pedes la ghetar, am gătit împreună… Ne-am întors la Deva, la Cetatea Huniazilor, am vizitat, ne-am minunat, am plecat pentru o noapte de odihnă pe malul lacului Cincis, la o cabană-hotel foarte primitoare, cu cina la ,,restaurant” spre satisfactia Cristinei, de fapt ,,Kitty”, cum semna ea când a învătat s-o facă. Privelistea nocturnă a lacului în lumina lunii si a reflectoarelor era fermecătoare. Atunci am priceput că va hoinări ca si mine, si nu m-am înselat.

Emilia Tutuianu: Mărturiseste-ne câte ceva despre fiica ta Cristina. A mostenit si ea dorul de ducă al tatălui?
Boris David: Este o călătoare neobosită, înarmată cu o memorie de invidiat, mostenită de la Marga, îndrăgostită de istorie si geografie, îndrăgostită de Anglia, de Franta, de Spania si, nu putea fi altfel, de Italia. A făcut Politehnica, la Chimie Industrială, a făcut masteratul în Canada, dar ce folos?! Iubeste arta obsesiv, iubeste Europa, nu se simte în largul ei în Canada. Este o fire extrem de critică, cu cine o fi semănând?!, mă întreb si eu retoric. În perioada liceului eram prietenul căutat de prietenii ei. După evenimentele din ,,Piata Universitătii”, căsătorită cu un artist-arhitect dizident, a ales în 1990, plecarea din tară. Au plecat în ajunul sosirii minerilor în Bucuresti. I-am înteles, i-am încurajat, i-am ajutat, punând un ocean între noi. În anul 2009, dornici să petreacă o lună de zile prin Europa lor iubită, au renuntat la România. Marga nu era într-o formă grozavă. Dorea să-i vadă. Am inventat ,,surpriza” de pe site-ul meu. Stiam unde vor poposi în final, Nisa, stiam data si hotelul, am aranjat totul pentru a-i surprinde, camera în acelasi hotel, o oră convenabilă pentru sosire, un lucru n-am aranjat neavând timp, o asigurare medicală. Am plecat la risc cu o sustinere fără rezerve din partea Margaretei. Am reusit, Marga s-a descurcat nesperat, eu am prins curaj si am petrecut zece zile de vis pe malul Mediteranei, o superbă croazieră pe mare, o plimbare la Monaco, la Monte Carlo. Cea care s-a îmbolnăvit a fost Kitty si am renuntat la restul planificat pe Mediterană. Marga era fericită, eu în largul meu pe o mare superbă, mai frumoasă ca cea din Algeria, mai frumoasă ca cea din Egipt sau Grecia. Era normal, eram împreună. Visam să mai repetăm ,,surprizele”, dar ,,n-a mai fost să fie”. Oare ce plătim în nereusitele care ne bântuie? Cel de-al Doilea Război Mondial stârnit de Germania Nazistă?! Ocupatia Sovietică si instalarea comunismului la noi?! Noua Ordine Mondială care se infiltrează în vietile noastre obligându-ne să ne supunem neconditionat acestei noi forme de colonizare mascată?!…Cred toate la un loc! Rezultatul?! O dezbinare incredibilă între oameni care, în fond, n-ar avea nimic de împărtit… Când mai intru câteodată într-o biserică romano-catolică, aud din amvon un ,,Pax Vobiscum!” cum răsună neconvingător. Nu pot comenta… Marga este o romano-catolică convinsă, iar eu, diplomat de circumstantă.

Emilia Tutuianu: As vrea să revenim un pic la anii de studentie, la perioada în care încercai, tânăr fiind, să-ti definesti propriul drum… alături de sotia ta.
Boris David: Am mers umăr la umăr, vorba ceea, ne stiau si băncile, si pomii din parcuri. De profesori, nu mai vorbesc. As putea scrie un roman, dar nu cred că m-ar lăsa. Pe santier, tot cu ea, am intrat si la propriu, si la figurat, în ceea ce avea să devină prima mea carte de vizită profesională – Spectroscopia. Citeam, descifram aparatura nou sosită, noaptea mă prindea în laborator, învătam din mers. Rezultatele au avut efect, recunoastere, Ordinul muncii…A fost o gafă a celor de la directie, nefiind membru de partid, nu puteam fi decorat. Era să uit, directorul era si el basarabean si Boris pe deasupra! Putin scandal la partid, o adeziune pentru ,,candidat membru de partid”, oferită, bună doar de semnat, si am fost lăsat în pace, pentru o vreme. Transferat la Bucuresti, am fost dat afară, după o poveste nostimă, care nu are loc aici. Am preluat sefia sectiei de laboratoare din Stei de la Partea Sovietică, la prima reactie a noului ministru al Departamentului Metale Rare, ing. Puiu Mănescu, fost component al echipei de Volei a Politehnicii Timisoara, care nu a mai suportat prezenta sovieticilor la conducerea unor obiective. Si m-a băgat în belea cu toate consecintele previzibile. Când ne-a văzut la fată, ne-a recunoscut, de fapt a recunoscut-o pe ea. Nu era de mirare, în Timisoara ne cunosteau si trecătorii neavizati. Încet, încet, m-am apucat de tehnologia elementelor radioactive, în perspectiva prelucrării minereurilor radioactive într-o uzină românească. S-a adeverit, cu greu, dar s-a adeverit. Eu în cercetare tehnologică, cum am visat, ministrul Mănescu, simplu inginer la Filipestii de Pădure. A fost el patriot român, dar l-au învins sovieticii de la Sovrom Kvartit.

Emilia Tutuianu: Un tezaur de fapte, tipuri umane, aspiratii de viitor sunt primenite din generatie în generatie pentru a fi restituite si consemnate într-o carte – Dor de ducă – în care ne vorbesti despre prietenii tăi din tinerete si experientele profesionale. Te rog să ne povestesti câte ceva despre atmosfera societătii românesti a anilor 1950-1960? Cât de greu si de usor a fost. Ce ne poti spune despre experienta ta de inginer chimist în anii României comuniste?
Boris David: De fapt, în cele spuse deja, am conturat atmosfera în care, tineri absolventi, am purces la desăvârsirea ,,profesionistilor” din noi, mâncati pe dinăuntru de convingeri personale, afisând supunere fată de sistemul care ne promitea sarea si marea. La facultate ne-am descurcat cum am putut, ea ca preparator la Catedra de Tehnologie a lui Cocheci, eu în colectivul de cercetare al aceluiasi profesor. Lucram de zor, bucurându-mă de încrederea lui. Aveam cheile cabinetului său si a laboratorului lui personal, lucram si noptile, când o lăsam pe Marga să se odihnească. Ea nici nu trebuia să se obosească prea mult fiind sustinută de rezultatele de la examene. La terminarea anului IV, Cocheci ne-a propus pe amândoi asistenti la catedră. Cu dosarele care ne însoteau, părea o utopie, lucru care s-a si adeverit. Verdictul tovarăsului Ijac de la cadre a fost sec: ,,au ceva negru la dosar”…Cocheci nu s-a lăsat si a apelat la nasul său, profesorul Murgulescu, ministru, om de stiintă arhicunoscut. Răspunsul lui a fost pe măsura vremurilor: ,,Dragă Vasile, în materie de cadre nu am nici o putere…”. După peripetii la minister, la cererea mea si la interventia Directorului General Tarasov de la proaspăt înfiintata societate Sovrom Kvartit, am ajuns la Stei, nucleul activitătii incipiente în domeniul uraniului românesc. Eram la doi pasi de fantasticul zăcământ de uraniu de la Băita Bihor. De ce spun fantastic? Acest zăcământ a salvat pozitia Uniunii Sovietice pe esichierul luptei în întrecerea nucleară. Continutul în uraniu nu se măsura în câteva zecimi de procent, care asigurau exploatarea curentă pe plan mondial, ci în procente întregi. Sovieticii au ridicat modestul sat Stei, la nivel de oras, construind în ritm drăcesc, pe banii nostri, blocuri de locuit, vilute tip german pe care le-am mai întâlnit si prin Africa, spitale, scoli, sală modernă de sport, bazin de înot, terenuri de sport performante, cinematograf, magazine… Noi am luat-o încet de la baracă inundabilă pe malul Crisului Negru, la cameră în apartament comun si în final, la apartament. N-a fost usor, dar, tineri fără copil, cu prieteni unul si unul, am supravietuit socului initial si ne-am asigurat o carieră într-un domeniu nesperat. Era perioada 1954-1960, când muncind fără preget, dar si distrându-ne copios – sport, poker, motocicletă, hoinăreli – ne-am consolidat familia prin aparitia Cristinei si am visat la o viată mai bună, într-o zonă mai putin expusă, mă refer la radiatii, si mai aproape de binefacerile culturii – teatre, concerte , operă. Eram amândoi ahtiati după asa ceva si ne multumeam colectionând discuri. Atunci a apărut în viata noastră inegalabilul Herlea…

Emilia Tutuianu: Baritonul român Nicolae Herlea…?
Boris David: Da, Nicolae Herlea, după mine, era cea mai frumoasă voce de bariton din lumea acelor vremuri. Am prins un film cu Paiate de Leoncavallo cu formidabilul Tito Gobi, sau Rigoletto a lui Verdi cu Gigli. Au mai intervenit unele delegatii la Bucuresti, de obicei singur, când mă întorceam plin de cadouri de la Romarta, de pe Calea Victoriei. La un moment dat făcând mofturi, seful m-a ademenit cu Marga, am stat câteva zile bune într-o garsonieră a companiei de pe strada Tokio, eu cu munca de inginer dar si de translator, ea cu cumpărăturile de ,lux. Pasiunea noastră pentru meseria aleasă ne-a salvat de multe necazuri ,neprevăzute în acele vremuri. Am fost apreciati si respectati si la nevoie apărati de supliciul dosarelor negre. Si la Timisoara am rămas în memoria celor care ne-au apreciat. Cocheci mi-a trimis un exemplar dintr-o lucrare stiintifică publicată, pe post de coautor. Era finalizarea lucrării de cercetare la care am lucrat ca student si pe care am sustinut-o la licentă. Recunosc că am fost foarte măgulit. De asemenea relatia cu Facsko a continuat pe linie de electrochimie, mai ales după ce a fost adus la Stei pe post de consilier de Puiu Mănescu. Acum era însotit de sotia sa Lelia, fosta campioană natională la scrimă, colegă de facultate si bună prietenă, cu care făceam parte din grupul vesel de la cucurigu, din amfiteatrul facultătii. Împreună cu profesorul universitar Mihailovici, adus consilier tot de Puiu Mănescu, familia Facsko a încercat să ne corupă să jucăm bridge. Încercarea a esuat, eu fiind adeptul sahului si al pokerului. Mi-aduc aminte de încântarea cu care, intrând în laborator, Facsko a privit o miniatură a instalatiei electrochimice cu electrod vibrator, o inventie pe care o experimenta undeva pe la Baia Mare. O făcusem din curiozitate, folosind piese disparate aflate în laborator: buzer de sonerie, agitator magnetic, electrod din platină. Instalatia functiona iar el se uita ca un copil la o jucărie.
Da, plătiti mai bine decât colegii din alte domenii, am putut să uităm perioada de foame cumplită a anilor 50, să muncim mâncând si să mâncăm muncind, să ne asigurăm un standard de viată decent, să visăm. Eu mai găseam ceva timp liber ca să mai notez si niscai versuri, în secret, ferindu-mi opera literară de interpretări fanteziste…

Emilia Tutuianu: Toate cărtile tale sunt semnate cu pseudonimul Daris Basarab… Panteonul literar dăruit de tine apartine acestui popor sau apartine mai mult trecutului, este o dedicatie în care ai adunat toate frământările tale, ca într-un legământ de încredere cu prezentul si viitorul în care ai crezut? Când ai început să scrii si ce te-a determinat să alegi acest mod de a te cunoaste si împărtăsi oamenilor din trăirile tale?
Boris David: Mă întorc la prietenia mea cu Titus Popovici, cel din adolescentă. În serile petrecute în mansarda lui de pe Strada Castanilor, peste drum de unde locuiam eu, într-o zi, când i-am răspuns printr-o miscare a capului că nu scriu, bănuind, poate, că nu acesta era răspunsul real, mi-a sugerat să folosesc un pseudonim, de exemplu o combinatie între David si Boris, folosind începutul si sfârsitul celor două nume. Am zâmbit încurcat si l-am întrebat de ce nu apelează el la un pseudonim. ,,Măi, m-am gândit, dar n-am găsit nimic potrivit…poate îmi sugerezi ceva…” Ajuns acasă am scris pe o foaie, cu litere de o schioapă combinatia sugerată – Daris. Si restul ?, m-am întrebat. Apoi am adăugat – Basarab. Si asa a rămas în gând, ca o sperantă la ce avea să vină, să ajung să scriu, pe bune. De scris am tot scris versuri de un lirism adolescentin, cu vesnica retinere doar pentru mine, fără nici o încercare de a ataca proza.

Emilia Tutuianu:Ce fapte deosebite si experiente inedite te-au marcat în continuare?
Boris David: Anii au trecut, am ajuns în Africa dragostea mea, am devenit si mai sentimental sub influenta mediului, a cerului diferit de al nostru, al apei oceanului, diferită de apa mării noastre, de flora si fauna, diferite si ele de ce aveam acasă. Au fost momente sublime, mă desfătam cu singurătatea atât de dorită încă din copilărie. Eram, totusi, sociabil cu lumea nouă, diferită si ea, dar au apărut si momente de apăsare, de dor de casă, de ai mei. Această stare neobisnuită m-a împins la renuntarea vietii mele si m-am apucat să păstrez manuscrisele, ba, mai mult, am început să le adaug la scrisorile trimise acasă. Surpriza a fost mare, am primit încurajări, m-am simtit descătusat si am continuat. Am avut si remuscări legate de ideea năstrusnică, acum asa mi s-a părut, de a rupe gândurile asternute altădată pentru nimeni. Proza zăcea încă în fasă, dar fără o determinare care să mă convingă. Stiam că scriam usor, dar erau rapoarte de cercetare seci, chiar dacă contineau frânturi importante din sufletul meu.

Emilia Tutuianu: Cum ai ajuns să scrii despre locurile copilăriei, despre Basarabia?
Boris David: Si pentru că ai mai pomenit de Dor de Ducă, un dor ce străbătea deseori din versurile mele, am început să sufăr din ce în ce mai mult de un mistuitor dor de casă, de adevărata mea casă, de Ismail, de Dunăre, de Basarabia mea sfârtecată. Asa mi-am adus aminte de acel ,,Pohod na Sibir” al copilăriei mele, de ce a urmat, de suferintele îndurate de ai mei, de marele rapt. Cu gândul la vorbele lui tata, spuse la supărare când întâmpina încăpătânarea calului care nu se lăsa condus de hături, dar nici măcar de căpăstru. Atunci am auzit cuvântul ,,Povod”, acel a duce calul de căpăstru si dintr-un imbold nedefinit încă, am scris mare pe o foaie imaculată: ,,Daris Basarab…POVOD…roman…Bucuresti 2000”. Si a început să curgă. Vedeam totul atât de clar, încât nici nu mi-a trecut prin gând să fac un plan, să mă gândesc la personaje, la cadrul de desfăsurare. Si bine am făcut. Am scris fără oprire, n-am avut paragrafe, am mers pe capitole, într-un stil pe care l-am numit în cascadă, spre disperarea viitorului meu prieten Mihai Rădulescu. A apreciat continutul, dar nu si forma de prezentare. I-am făcut hatârul si am ,,paragrafiat-o” pentru site. Cartea, originalul, a rămas mărturie a năstrusnicului meu stil în cascadă.

Emilia Tutuianu: Fiecare om are de parcurs un ,,traseu” în viată si nu de putine ori acest traseu este plin de ,,obstacole” care îl marchează sufleteste. În tinerete vedeai viata ca pe un viitor nesfârsit. Cu timpul ai constatat că viata de fapt nu este decât un moment foarte scurt, o ,,picătură între momentul acesta care bate si celălalt”. Să fie dorul de ducă măsura compensatorie a acestei constatări? De unde dorul de ducă spre alte zări si cum ai reusit să mentii o pasiune, aceea de a călători?
Boris David: Apropo de traseul în viată, mânat de ce spunea mama referitor la soarta crudă care ne-a împins din spate, acceptând adolescenta asa cum s-a desfăsurat si prin implicarea mea, din dorinta de a scăpa de complexele basarabeanului ajuns la facultate, surprins oarecum de perspectiva unui viitor senin, am luat în brate cuvântul destin. În felul meu rezolvasem temerea care mă însotea gândind la viitor. Destinul o luase pe o cale liberă, pentru un vinovat fără vină, liberă pentru visare, pentru zbor. Si cum în noua mea acceptiune despre caracterul implacabil al destinului, destinul a mai făcut un pas, care avea să-mi schimbe si viata si felul meu de a fi.

Emilia Tutuianu: Cum se împăcau romantismul si libertatea pe care destinul ti le hărăziseră, cu sentimentalismul poetului din tine?
Boris David: Nu, nu s-a amestecat în sentimentalismul meu bolnăvicios, în dragostea mea pentru frumos, pentru visarea, chiar utopică, dar fără margini si printre altele, mi-a adus în fată frumosul. Legat de scurtimea vietii si mai ales de acea scânteiere de timp care desparte această viată scurtă de imensitatea celeilalte vieti, între un strop de bine si un ocean de sperantă nedefinită, ce pot spune?! Mereu, mai ales în clipele mele labile, puneam întrebarea ,,Dacă as sti ce e dincolo…”, de unde nimeni nu s-a întors să ne avertizeze, la care mai toate credintele fac apel pe post de încurajare, dar pe un ton de ,,crede si nu cerceta!”, trăgeam o concluzie fără echivoc pentru mine: Dacă as putea, as reface viata mea trăită, în bis si ,,De-aceea n-o spun ca Esenin//Că moartea nu e ceva nou//As da-o pe-o târă de viată//si-n oameni să aflu ecou”. Tema am prezentat-o în mai multe rânduri, în versuri, stârnind uneori nedumerire. Si astăzi Marga respinge orice încercare de dialog pe acest subiect.
Tema, totusi, există. Noi am creat credintele, noi am creat Divinitătile, după chipul nostru si asemănarea cu noi; noi am creat Lumile de Apoi, într-o formă, putin spus, supra idealizată si noi suntem cei care suportă consecintele. Asta nu înseamnă că sunt un necredincios, un Toma, cum mi-a spus intrigată o prietenă. I-am răspuns în vers, ,,Eu cred din nevoia de-a crede//E-un fel de poruncă din mine//Din sufletu-mi plin de-ndoială//tâsneste nevoia de Tine…”, fără s-o pot convinge, sau s-o pun, măcar, pe gânduri. Repet, eu am iubit si iubesc viata ca în invitatia mea ,,Mă cheamă marea//Nu vrei să mergem amândoi?!//Chiar de-o fi toamnă, iarnă-n toi//Să-i simt suflarea.” Am iubit si iubesc oamenii, fără niciun fel de discriminare. Chiar si din versul citat, reiese că vreau pe cineva în preajmă. Par un incorijibil, dar asta întră în stilul shakespearian speculat de Mihai Rădulescu în a sa lucrare Shakespeare, un psiholog modern, acceptată pentru doctorat de Marea noastră Busulenga si respinsă de comisia politică. Ce căuta la doctorat un detinut politic?! Am si eu o poveste cu doctoratul, dar nu e momentul. Asa e, încerc din răsputeri „să nu par ceea ce sunt…”

Emilia Tutuianu: Ce ne poti spune despre călătoriile tale în Africa, oamenii pe care i-ai cunoscut si tot ce îti amintesti despre anii aceia, experiente deosebite pentru cineva trăitor în lagărul comunist..
Boris David: Of…! E o întrebare la care îti pot răspunde cu plăcere dar si greu. La mijloc e dragoste!… La mijloc e altceva. La mijloc e visul unchiului Alex împlinit, e realizarea visului meu de ducă. În primul rând Africa mea e putin eterogenă. Ce are Algeria cu Tanzania, sau cu Mozambic, sau, în general, ce au între ele?! O diversitate în unitate, privind asezarea geografic-geologică, si o diversitate geopolitică de amalgam. Mi-a plăcut în totalitate, după ce am gustat plăcerea individuală în parte. Cum să compari Sahara si Hoggarul algerian, cu malul indian al Tanzaniei si al Mozambicului?! Prima reprezintă aventura călătorului, celelalte două, răsfătul oceanului, al plajelor interminabile si inegalabile. Si oamenii, ca să revin la întrebare. Cu suflete mari, în culori diferite. De la albul magrebian, la tuciuriul tuareg, de la castaniul mozambican, la negrul tanzanian. Frumuseti diferite, pentru noi europenii, care mai avem si noi culori creolate, plăcute ochiului, dar ne entuziasmăm în fata frumusetii femeilor metise. Nu glumesc. Într-o seară, la un elegant restaurant din Dar Es Salaam, într-o atmosferă specifică unui local de noapte, cu orgă de lumini brăzdând fondul rosu al salonului, m-am pomenit urmărind, fără jenă, două perechi dansând printre mese. Nu eram un copil să nu mai fi văzut femei frumoase, dar cele două partenere de dans, m-au fascinat pur si simplu. Privirile mele au rămas ca magnetizate până când, una din doamnele cu care eram la cină, m-a tras de mânecă, fără menajamente. Da, viata este frumoasă si prin frumusetile pe care le întâlnesti la tot pasul. Iubesc această viată. Întors la campus, am notat un gând, în vers liric ,,Iubirea e în întreaga-mi fiintă//E clocot, e lună, e soare//Iubirea e muza ce-n chipu-ti//E-o lume de basm dătătoare”. Curios, Tanzania si Mozambicul, în drumul lor spre emancipare, erau curtate, la concurentă, de tări ca Uniunea Sovietică sau China, care investeau în constructii, în special căi ferate, sau în actiuni de dirijare vădită înspre implementarea comunismului acaparator. Nu au reusit mare lucru, tările în cauză fiind atente la orice tendintă de subjugare economică. Era si normal, după experienta câstigată în timpul regimurilor coloniale. Doreau libertatea mult visată, trimiteau localnici la specializare în Europa, în tări capitaliste, pe termene scurte, si la întoarcere, cu răbdare înteleaptă, îi plasau în administratie, în posturi de conducere. Pe bursele acordate de unele tări din Estul Europei trimiteau la scolarizare, dar anii petrecuti îi făceau pe multi să nu se grăbească cu întoarcerea. Exemplul celor care au studiat în România este grăitor.

Emilia Tutuianu: Ai avut ocazia să întâlnesti oameni speciali, ai legat prietenii…
Boris David: Da, am întâlnit oameni deosebiti, printre care încă multi rămasi din rândul colonistilor alungati, care s-au adaptat noilor cerinte si au slujit competent institutiile noilor state. O situatie curioasă am întâlnit în Mozambic. Spre stupoarea mea am aflat că portughezii care au condus treburile coloniei, să nu uităm că au stăpânit această tara minunată timp de cinci secole, erau considerati în Portugalia ca fiind portughezi de categoria a II-a, având nevoie de aprobări speciale pentru a merge în tara lor de bastină. Este adevărat că multi dintre ei erau membrii unor familii mixte, dar de aici si până a pierde drepturile cetătenesti dobândite prin nastere sau mostenite de la părinti, a fost o cale lungă a neîntelegerii din partea mea. Printre cei rămasi si folositi cu încredere pe vechile functii, am avut plăcerea să cunosc doi oameni deosebiti. Directorul General la ,,Direçăo de Geologia e Minas”, Rui Santos Garcia, originar din Lisabona, inginer geofizician, excelent profesionist, vorbitor fluent de franceză si engleză, devenit bun amic. Expert în exploatări minere, António Francisco Dâmaso, metis, inginer cu studii la Lisabona, un colaborator de prim rang, devenit prieten peste noapte, partener în călătoriile prin centrele de exploatare a unor zăcăminte unice în lume pentru continutul lor de niobiu si tantal, de pietre pretioase si semipretioase, de asbest si altele. Sunt două nume de prieteni deosebiti, în compania cărora am petrecut ore si zile de neuitat. Am întâlnit si specialisti din tări prietene, geologul bulgar Anton, doctorul bulgar Tchakârov, familia franceză de medici, Paula si Pietro, geofizicianul german Cristian si altii, colaboratori, parteneri de tenis, de mici excursii pe plajele oceanului. Si un nume de român, de fapt o familie, ambasadorul României Mircea Zara, istoric, spre deosebire de ambasadorul croitor de la Dar Es Salaam, erudit, amator de tenis, cu doamna si fetita lor de 15 ani, Oana, care s-a lipit de mine si de Marga. Da, am cunoscut oameni adevărati, m-am bucurat de prietenia lor si de o colaborare profesională excelentă. Am întâlnit si români care nu ne-au făcut cinste, un fel de politruci, a căror nume nu merită a fi amintite.

Emilia Tutuianu: Ce părere ai despre sistemul comunist în comparatie cu perioada regalitătii, cum te-ai adaptat atunci noului sistem social impus de la Răsărit?
Boris David: As putea spune, înghitind în sec, că n-am auzit de vreun basarabean, refugiat din fata puhoiului sovietic, să se fi adaptat la noul sistem. A, că înspăimântati de cele pătite acasă, au intrat într-o mutenie excesivă, ocolind chiar si relatiile cu semenii lor refugiati, asta-i altceva. Teama de comisiile de repatriere, ademenirea cu recompense bănesti, amenintarea directă, i-au făcut să adopte principiile de comportament ale lui Mîskin: fals, minciună, fătărnicie. Era noul modus vivendi pentru supravietuire. Cine face astăzi pe eroul atribuindu-si merite de dizident, nu face decât să aplice si astăzi principiile amintite. Că le-a aplicat atunci si le neagă astăzi, nu-i nimic deosebit, dar dacă le-a aplicat atunci de nevoie, iar astăzi minte construindu-si o platformă falsă de ,,erou”, poate păcăli inutil pe oricine, dar nu pe basarabeni. Am plecat din Basarabia traumatizat de teamă, de amintirea acelui ,,Pohod na Sibir”, iar teama copilului de atunci a rămas în mintea si sufletul meu si la maturitate când am înteles principalul obiectiv, supravietuirea. Da, la capătul adolescentei, am bravat si eu alături de colegii mei participând în noaptea de revelion a anului 1947, în curtea liceului Gojdu, în fata locuintei directorului, a părintelui Catană, la manifestatia de sprijin a monarhiei, cerând, nici mai mult, nici mai putin, decât întoarcerea pe tron a regelui Mihai I. Atunci, Titus Popovici a tinut discursul, într-o manieră magistrală, într-un ropot de aplauze. Întelepciunea directorului si a profesorului de istorie Dinu Constantin, ne-au scutit de un mare dezastru. Ne-am retras în ordine pe la casele noastre. Totusi, doi dintre noi, Miron Baciu, fiu de popă, si Gusty But, pui de neamt, au dispărut pentru vreo sapte ani. Titus a scăpat fiind fiu de ceferist, ceea ce l-a pus în gardă si s-a molcomit, cum însusi a spus-o. După angajare, având la mână patalamaua semnată de Tarasov la Bucuresti, când a smuls acordul ministrului Sorin, spaima absolventilor, atitudinea comunistilor români locali, mă refer la Stei, a fost de acceptare a noastră, cu tot cu dosarele noastre negre. Atitudinea noastră, cei cu musca pe căciulă, a fost cumintenie în vorbire si multă muncă pe linie profesională. Lăsati în pace, am transformat laboratorul în casă, centru de instruire, de cercetare, muncind pe rupte, fără limite de program.
Am reusit, am primit recunoastere, încredere si liniste. Prin retinere autoimpusă, am ocolit disputele de opinii si am înghitit speranta într-o revenire la ce a fost. Ceea ce aflam pe surse cum se spune azi, nu rareori ne îngrozea. Încă în anii petrecuti la Stei, circulau zvonuri alarmante referitoare la implicarea Spitalului de Boli Nervoase într-un proces de spălare a creierelor. Mai târziu, ascultând vocile Europei la radio, am rămas cutremurat – bunul nostru prieten, medic neurolog, ajuns la Oradea Seful Spitalului de Neurologie, coordona întreaga activitate a celor din spitalul de la Stei, cum se spune astăzi, cu punct si virgulă. A fost un soc, deziluzie putin spus, greu de suportat pierderea unuia din bunii nostri prieteni. Viata mi-a mai servit si alte astfel de exemple, care au zdruncinat credinta mea oarbă în prietenie si în acel naiv calificativ dat prieteniei – ,,Lucru Sfânt”.

Emilia Tutuianu: Din scrierile tale am observat că prieteni de notorietate din tară au fost în preajma ta. Ce personalităti si oameni de valoare ai cunoscut… ce rol au jucat în devenirea ta, vorbeste-ne si despre prieteniile tale…
Boris David: Apropo de prietenie, ai văzut că pe parcursul acestei discutii am anticipat putin întrebarea amintind nume si legături care au influentat cursul vietii mele, a noastre, căci marsam în tandem, în bine, în rău, cum se întâmplă inerent. Anii de facultate m-au, ne-au adus pe orbita unor nume sonore, precum academician Coriolan Drăgulescu, profesor universitar Vasile Cocheci, profesor universitar Gheorghe Facsko. Prezenta lor apreciativă m-a ajutat, mi-a indus încrederea. Alături de aceste nume trebuie să amintesc de colegi deveniti prieteni de încredere cum au fost ing. Gheorghe Dalea, apreciat om de afaceri, prieten încă de pe băncile liceului, care mi-a trimis la editură romanul Povod, fără a-l citi, pe încredere, si l-a citit într-o noapte după aparitie, gest care l-a entuziasmat pe marele meu prieten, profesorul, luptătorul anticomunist, detinut politic, scriitorul de anvergură Mihai Rădulescu. Nu pot ignora frumoasa prietenie cu profesorul universitar Ilie Julean, de la Politehnica Timisoara si mai presus de toti, cu cel care a fost mândria Facultătii de Chimie Industrială, matematician de exceptie, unul din stâlpii cercetării în domeniul Chimiei Fizice, Dr. inginer chimist, fizician, Nicolae Bonciocat. Coleg persecutat încă de pe băncile facultătii, apreciat de marele Murgulescu, trimis de acesta în Statele Unite, la Profesorul Bokris, faima electrochimiei mondiale, a refuzat o catedră oferită după cele nouă luni de colaborare, neputându-se acomoda cu Vestul Sălbatic. S-a întors să mai ducă în spate un rucsac de umilinte, dar vorba lui, erau ale casei. Studenti fiind, înscriindu-se si la Facultatea de Fizică, a încercat să mă ademenească si pe mine. Fără convingere, am acceptat să ne pregătim împreună, într-o mansardă dintr-o vilă părăsită de pe lângă abatorul din Timisoara. Doream să fac matematica cu el. S-a pregătit, a întins pe masa de lucru – o masă mare de sufragerie, de pe vremuri – o multime de lucrări de matematică si a început ,,meditatia”. Cu un deget urmărea formulele si textele explicative, iar cu vocea lui exceptională de bariton ataca prologul din Paiate invitându-mă să-l urmez. Am început cu aria lui Filip din Don Carlos, mândru de gravitatea vocii mele de bas-bariton. Spre deosebire de el care-si cultivase vocea cu profesionisti, eu eram acoperit de o îndelungată experientă dobândită în baie. Ce-a iesit? Nimic! Ne-am mai întâlnit în mansardă si am continuat să ne lăudăm reciproc. Cântam si ariile de tenor. Da, am avut prieteni, oameni deosebiti, fără interese meschine la mijloc, doar afinitate sufletească. Eram, cumva, sclavul unei idei fixe – acea cu prietenia lucru sfânt. Am si plătit pentru nesăbuintă.
Terenul de tenis a adus în jurul meu oameni deosebiti, cu pregătiri si preocupări total diferite, si mai tineri si mai bătrâni. Parteneri ca doctorul Marin Mavru, sau profesorul, doctorul Burghele, marele nostru ortoped, care ne-a scos din multe încurcături, inginerul Toma Anghelache, Director General si Ministru al Departamentului pentru Metale rare si Radioactive, doctorul chirurg Ion Gait, care într-o zi de 1 aprilie, râzând, m-a operat de hernie inghinală si m-a trimis după trei săptămâni pe teren, neavând partener de joc. Dar fosta extremă de la Poli Timisoara, Glisici, dar marele si primul nostru campion national de tenis, Gogu Viziru, care mi-a aruncat demonstrativ racheta mea de tenis Slazenger, din lemn, obligându-mă să-mi cumpăr un Head ŕ la Agassi si mi-a dat cu dedicatie patru din cărtile sale, scrise, sau dictate, dintre care una cu un titlu sugestiv – Lob peste timp?
Dar Generalul?!, fost sef al Statului Major al Armatei, Ion Gheorghe, care ne-a înlesnit accesul în fosta sală a lui Ceausescu, de pe lacul Floreasca, ajunsă în mâna ,,unui” Năstase, fratele lui Ilie, prin concesionare.. Pentru niste amatori, conditiile erau peste asteptări, mai ales pentru sezonul de iarnă. Dar unde n-am jucat?! Nu mă pot plânge, nici de conditii, nici de parteneri. Nu eram ambitios, jucam pentru plăcere si nu pentru câstig, si asta place adversarilor. Era să-i uit pe profesorul, doctorul ORL, Sorin Sarafoleanu, onorat de mine cu titlul de ,,Domn de Timisoara”, si fiul său, Codrut, demn urmas al tatălui la ORL, cu care, făcând pereche, am pierdut un meci la Sarafoleanu senior, în pereche cu nu mai stiu cine. Culmea, atunci am încercat să joc la câstig. Si acum sunt convins că nu au meritat victoria, dar asa-i în tenis…
Dragă Emilia, cred că este un subiect care pentru mine n-ar avea sfârsit dacă nu m-as teme că am să abordez si latura micilor-mari deceptii legate de ceea ce a însemnat pentru mine prietenia. Au fost si au venit de unde mă asteptam mai putin, de la prieteni vechi sau noi. Este prea plăcut să pot vorbi cu tine, ca să risc să întunec cerul nostru senin.

Emilia Tutuianu: Dragă Boris mai crezi în onoare? Marele filosof Socrate si-a sacrificat viata pentru demnitate – este cutremurătoare atitudinea marelui filosof care a ales demnitatea în schimbul vietii. Acesta a fost conceptul său despre viată si asa a înteles să si-o apere. La noi în tară, acum, ca si din totdeauna, se dau toate pe una. Virtutea este doar teorie. În politică ce să mai spunem… de acolo s-a scurs orice picătură de demnitate. În locul virtutii tronează principiul ,,scopul scuză mijlocele”. Adesea am impresia că atât în cultura laică cât si crestină a apărut ceva complet rupt de societatea în care trăim. Când citesti Cartea Sfântă si privesti apoi în jurul tău, parcă trăiesti situatia celor trei coconi din Sinaxar, treziti din somnul din pesteră după sute de ani de adormire… S-a scris mult, se scrie mult, dar nimic nu se schimbă în mentalitatea oamenilor. Nu de putine ori am văzut cum cel de lângă noi, azi zice ,,da” si mâine zice ,,ba” în aceeasi problemă. Sau azi sustine că este ,,alb” la ceea ce ieri argumenta că este ,,negru”… Fără pic de rusine. Adică evită rusinea doar pentru a dobândi ,,onoarea” si pentru a-si apăra pielea. Am cunoscut oameni care au riscat mult pentru a-si mentine postul pe care nu-l meritau, fiind plantati politic într-o functie. Demn-nedemn, virtute-înjosire, toate caracterizează societatea de azi. Când cineva compromite o institutie care are un scop sfânt, cum mai poate fi definit? si asta se întâmplă la o distantă de timp de sute de ani de la strasnica pildă dată de mare Socrate… ,,O tempora, o mores”.
Boris David: Onoare ? Oare acest cuvânt mai ocupă un loc prin DEX ? În primul rând să mă uit în DOOM. Da, există, cu o paranteză pentru probitate. M-am dus să văd si cum era definit în vechiul meu DEX. Aproape un sfert de pagină mare, scris mărunt ca să încapă definitia si link-urile adiacente, despre integritate morală, probitate, corectitudine, demnitate, cinste, toate pentru un cuvânt.
Si asta în 1975, când deja, toate astea erau o ,,rara avis” la care nu mai visa nimeni, când principiile de viată ale lui Mâskin erau asimilate cu sârguintă. Pentru acea perioadă, putem spune azi în cor, ,,ăsta a fost comunismul si pace”…Dar ce am făcut după, după revolutie, nu, hai să fim cinstiti, după deturnarea revolutiei, când tovarăsul Iliescu, cel autointitulat ,,sărac, dar cinstit”, deci pe linia definitiei, a închis ochii, nu, a încurajat, nasterea baronilor, a hotilor, pentru a asigura forta economică a partidului, pe atunci cam unic, a baroniadei, cum i s-a mai spus, bazată pe îmbogătirea ilicită. Cred că în întelegerea primitivă a sintagmei lui Machiavelli, dacă la asta se gândesc cei ce se acoperă cu ea, atunci ar trebui să se teamă de sensul traducerii, deseori comentat, si anume: comiterea unor fapte reprobabile, în unele situatii poate fi justificată, dar moral, niciodată scuzată. Spui că ,,virtutea este doar teorie, mai ales în politică…” Mie nu mi-a plăcut niciodată acest cuvânt. Eu am apreciat o derivatie, virtuozitate, pe care, cum este si cazul, am aplicat-o virtuosilor din lumea artelor, a interpretilor instrumentisti, unde măsura aplicării este dată de măiestria lor evidentă, palpabilă. Că se foloseste, de multe ori necontrolat, este o altă treabă, ceva ca si cu ,,maestre”, acordat prea usor, uneori chiar la sugestia voalată a ,,maestrilor” în cauză. Când virtutea vizează latura morală a individului si este însusită de un imoral sau chiar atribuită, nu rareori, unor indivizi lipsiti de onestitate, termenii Onoare, Virtute, îsi pierd sensul consfintit în dictionare si libertatea de a circula în societate, necontrolat, din gură în gură.

Emilia Tutuianu: Cum vezi conflictul dintre generatii? Cum te simti ca pui de basarabean dezrădăcinat de locurile de bastină?
Boris David: Asa cum l-am simtit pe pielea mea de adolescent, pe pielea mea de tată cu copil adolescent. Acum, la bătrânete, urmărind ce se petrece în jurul meu, încep să mă sperii de perspectivele acestor relatii dintre copii si părinti, dintre copii si bunici, în viitorul apropiat. Primul imbold a fost de a răspunde prin no comment, acest subterfugiu care ascunde ce?! Un slalom care te poate absolvi, sau descalifica, sau, simplu, o probă voalată de lasitate. Problema este prea importantă si există, vorba românului, de când lumea. Ceea ce îmi conferă un mic avantaj în a răspunde, este legat de amintirea anilor de adolescentă si de incipientă tinerete, când văd, supărător de clar propria mea atitudine fată de părinti, fată de care port si acum pe umerii aplecati, remuscarea. E adevărat că, nu-mi amintesc să fi ridicat nici măcar o dată vocea la părintii mei. Era rodul educatiei primite de la ei? Era consecinta greutătilor prin care a trecut întreaga mea familie, greutăti la învingerea cărora am participat – nolens volens – ca un copil care-si idolatriza părintii încercând să-i imite? Era prematura maturizare dictată de noile circumstante? Sau teama mostenită de a răni pe cineva fără de vină, teamă care m-a călăuzit în anii mei de formare ca bărbat?! Toate la un loc, dar asta nu înseamnă că pot fi dat de exemplu. M-au răsfătat, m-au apărat, m-au sustinut. Si totusi, au fost destule momente în care i-am contrazis, nu cu voce tare, dar cu un ton sententios, situatii în care am uitat că sunt asteptat la masă, la ceva pregătit pentru mine special, că am întârziat fără să-i linistesc cu un telefon lăsându-i să se frământe pentru siguranta mea, etc. Si astea făceau si fac parte din ceea ce numim conflictul dintre generatii. Ceea ce nu înteleg, în general, odraslele în crestere, este că nu există o limită de vârstă pentru încadrarea copiilor în sfânta categorie de ,,copii”. În sufletul părintilor, doar la moarte se încheie, pentru ei, relatia părinti-copii, iar pentru copiii rămasi, aplecati în fata mormintelor părintilor, această relatie, copii-părinti, ar trebui să persiste. Conflictul între generatii, nu este o simplă sintagmă, este o realitate, care curge din generatie în generatie, sub influenta unei ,,gravitatii” nedefinite încă, dar scoasă la iveală de factorul stiintific al progresului tehnic si tehnologic, al revolutiei continui a vietii sociale, participării crescânde la tehnicitate a factorului uman. Si aici stă si o parte din răspunsul la întrebare, a participării factorului uman ,,tânăr”, pe care îl admirăm, îl sustinem, dar, rămasi în urmă, ne simtim uneori, chiar des poate, frustrati si, din răsputeri încercăm să rămânem în rând cu ei. Există însă si situatii, în care, succesele părintilor, obtinute în tinerete, sau chiar la o vârstă înaintată, ridică un zid, între generatii, o atitudine de frustrare a tinerilor, manifestată sub masca ironiei sau, chiar, a dispretului. N-am fost scutit nici eu de situatii în care, distanta, ca să nu-i spun oceanul, o dezrădăcinare cu efecte mascate ale orgoliului, o neîmplinire a viselor tot atât de frumoase pe cât de utopice, iau o formă care se încadrează cu brio în acest atât de controversat ,,conflict între generatii”.

Emilia Tutuianu: Ce părere ai despre tinerii care pleacă si nu mai revin în tară?
Boris David: Problema copiilor care pleacă si nu mai revin în tară, plecând de la situatia de la noi, care nu ne place, dar nu-i dăm de cap, este legată, ne place sau nu, de educatie, de caracterul persoanelor în cauză, de sansa întâlnită, de capacitatea de adaptare a fiecăruia, de succesele materiale realizate. Un succes material nu înseamnă că ai adunat un sac, doi, de valută, căci în asta se măsoară, si-l iei cu tine în avion si-l valorifici acasă. Orice succes realizat, indiferent de meridian, este legat de factori locali, de obligatii, de propria initiativă. Sacii cu valută nu-i găsesti pur si simplu, trudesti pentru ei. A, că factorul sentimental joacă un rol deosebit, că este intrinsec legat de patriotism, de dragostea sau grija pentru cei rămasi acasă, este cu totul altceva. Aici individul în cauză trebuie intervievat si cea ce faceti cu prietenul nostru, deosebitul prieten, Dimitrie Grama, este un exemplu mai mult decât elocvent, iar Revista Melidonium, jos clopul ardeleanului de împrumut cum am fost eu, face o adevărată muncă patriotică, în cel mai pur sens al cuvântului.
Puiul de basarabean dezrădăcinat cum sunt eu, suferă si suferă nu de ieri, de azi, ci din clipa în care a pierdut copilăria, din clipa în care a cunoscut adevărata fată a comunismului. Ce a putut simti un copil de 12 ani într-o coloană de deportare în drum spre Siberia nu poate fi descris cu ajutorul cuvintelor. Chiar de lacrimi nu mai curg, ele inundă sufletul, iar sufletul alimentează memoria.
La început, privit cu neîncredere, uneori cu milă, ,,sărmanul” basarabean, cu răbdare, cu sprijinul părintilor, prin muncă si multă încăpătânare, a dărâmat zidul neîncrederii, a răzbit si, zic eu, a demonstrat cât de român este.

Emilia Tutuianu: Ce amintiri te mai leagă de Basarabia copilăriei, acea tară râvnită, tară sfârtecată cum o numesti în cărtile tale?
Boris David: Oricum, nu cele consemnate de Geo Bogza, într-un stil, sau fel, poate, deloc românesc. Bogza n-a văzut sau n-a urmărit decât răul, grotescul, sfânta mizerie. Am mai spus-o parcă, cu respingere privesc astăzi ceva asemănător. Avem o armată de investigatori-creatori, care caută cu sârguintă răul, mizeria, nu pentru a ne atrage nouă atentia asupra necazurilor care ne înconjoară, ci pentru a specula mila si bunăvointa vestului cinematografic si a obtine premii denigratoare sau cel putin nominalizări. Si nu sunt singurii… Români ,,alesi” care ne denigrează tara, în loc s-o apere, chiar în Parlamentul European, din care cu onoare facem parte. Da, amintirile mele din copilărie, legate de Basarabia, chiar dacă se referă la doar două judete, Ismail si Cetatea Albă, sunt tot atât de frumoase precum cele povestite de refugiatii basarabeni si bucovineni de prin toate judetele Basarabiei si Bucovinei. Bineînteles că ale mele vor fi întotdeauna mai frumoase si cum ar putea fi altfel când eu vorbesc despre bunăstare, despre Dunăre, despre iesirea la Mare, despre Deltă, despre minunatele lacuri asezate ca într-un sirag pe malul Bratului Chilia, despre diferitele etnii trăind în armonie. Am pomenit de bunăstare. Chiar era. Oameni gospodari, pământ al recoltelor bogate, gospodării pline de animale si păsări, familii mari asociate prin rudenie lucrând pământul împreună, dar bucurându-se de autonomie deplină fată de capul familiei. Dar toate acestea le judec, cu vârsta pe care o am acum, iar despre copilăria si vacantele pe care le asteptam cu sufletul la gură, pregătindu-mi personal ,,bagajele” cu săptămâni de zile înainte, am păstrat amintiri ce nu se pot sterge. Păi să ajungi în bratele bunicului, a toate stiutorul si făcătorul, cu cai de rasă cumpărati de la nemtii din Saba sau Leipzig, colonisti si ei, ademeniti de Alexandru I, ca si noi, moldovenii de dincoace de Prut, să pleci cu harabaua alungită ca să cuprindă mai mult din recolta cosită, cu doi cai sănătosi la tractiune si unul de rezervă, în spatele cărutei, cu mine la hături, pregătit mereu să-mi fie îndeplinite toate mofturile, să mai ai si statut de scolit la oras, înconjurat de dragostea verilor mândri de un asa cocon, ce să mai spun? E prea obositor pentru un om bătrân să păstreze în memorie o astfel de copilărie ireală. Dar iesirile la Liman, sau la Mare, La Tuzla? Să nu te grăbesti să te întorci la Ismail cu toată chemarea Dunării de sub Râpa Mănăstirii?! Cred că spune mai mult decât ceea ce aveam de povestit după întoarcere, stârnind invidia copiilor de clasă, de joacă. Da, copilăria mea fericită rămâne ca cea mai sublimă parte a parcursului meu prin viată. Si toate acestea s-au prăbusit ca la cutremur, cutremurul unui rapt politic, al alungării de pe pământurile natale, cu un bunic, nea Stefan – Nemteanul, fără mormânt, zăcând undeva pe drumul pohodului, pe pământ străin, fără cruce, cu un glont în ceafă.

Emilia Tutuianu: Ai publicat si poezie. ,,Du hast mir wie mit himmlischem Gefieder / Am heissen Tag die Stirne sanft gekühlt” Mă ai pe mine ca cu penaj ceresc/ În zilele calde usor fruntea e răcită” spunea Goethe – cum ai ales calea poeziei sau poate cum te-a ales poezia, dragă Boris?
Boris David: Cred că atractia pentru frumos, în general, si pentru chipurile gingase care se învârteau în jurul nostru, al băietilor, în particular. În plus, cum am mai spus-o parcă, muzicalitatea poeziilor recitate de mama, cu mine în brate. Când eram mic, nu-mi plăcea să recit, nici să învăt poezii. Dar pe la 16 ani, când mi s-a năzărit să ,,fac” si eu poezii, de dragoste, bineînteles, tot auzind pe la ,,literatii” din cercul meu de influentă, de plagiat, mi-am propus nici să nu mai citesc poezii ca să nu cad în păcat. De scris, însă, am continuat să scriu, pe ascuns, să ,,inventez” fraze tip, bune de plasat la ocazie, nu plagiate, ci personale. De teama că foile m-ar putea deconspira, le rupeam. Cu toată îmbătrânirea memoriei si azi recitesc în gând din versurile care nu au fost niciodată dedicate unei persoane anume. Mi-e dor de această întelepciune, vorbesc de dedicatii, dar regret distrugerea primelor mele zvâcniri literare. O singură dedicatie, la bătrânete, care, izvorâtă dintr-o frumoasă prietenie, unică cum i-am spus, s-a terminat din păcate în coadă de peste. Au fost momente când mă tenta să-i citesc si eu ceva lui Titus, dar renuntam pe loc, din acel respect, cam exagerat îmi pare astăzi, fată de cel pe care îl admiram fără rezerve. Si bine am făcut. Cine stie ce atitudine ar fi luat amicul meu fată de mine, cu trecerea timpului?! Făcând lobul peste ani, vorba lui Gogu Viziru, pot să mă felicit. Prin întoarcerea ploiesteană făcută de Titus, prin aservirea sa fată de sistem, pentru o viată mai bună, l-am pierdut, sau el m-a pierdut, de fapt a pierdut doi dintr-un foc, pe mine trădându-si crezul din adolescentă si pe prietenul lui, profesorul de istorie Dinu Constantin, când, pentru a colora putin romanul Străinul, l-a folosit drept model pentru un personaj caricatural, cu un ,,ot” în fată. Iartă-mă, ti-am spus că uit că nu suntem la taclale, la o cafea, cu toate că m-ar încânta, si o iau razna. Asa au început scrierile mele în versuri, mai mult de reporter decât de poet în devenire, poezii care semnalau, de fapt, trăiri personale reale, dar nu numai, căci eram un neobosit observator a celor ce se întâmplau în jurul meu prezentându-le la persoana întâia.

Emilia Tutuianu: Cum au reactionat prietenii fată de preocupările tale poetice?
Boris David: Când, mult mai târziu au intrat pe mâna curiosilor, apropiati sau critici neutri, au apărut si inerentele întrebări, cu despre ce?, sau despre cine?, sau cui ?erau adresate. Răspunsurile mele erau cotate ca fiind enigmatice, iar zâmbetul cu care le însoteam, accentua si mai mult curiozitatea. Asa am ajuns să mă simt un fel de ,,vinovat fără vină” si să suport stoic consecintele stigmatului.
La un moment dat, sătul de atentia cu care eram urmărit si apoi caracterizat prieteneste, am răbufnit, dar tot în lumea mea ascunsă am aruncat toată furia mea prin versuri, în acea poezie imposibil de publicat, ,,M-au luat…”, pe care, din neatentie am scăpat-o în site, într-unul din ciclurile Amalgamului. Nu stiu ce mi-a venit si, deunăzi, i-am citit-o Margaretei, care cu exclamatii ca vai!, sau nuuu..!, m-a sfătuit s-o sterg. Cum de site se ocupă tânărul meu prieten Florin, creatorul site-ului, i-am citit-o si lui. La cei 23 de ani ai lui, a avut o reactie total diferită de a Omei, cum îi spune Margaretei. Casa noastră a răsunat de hohote de râs provocate de încântare. Si acum mă întreb dacă trebuie sau nu s-o elimin din creatia mea literară, existând, totusi, păreri total opuse. Uite-asa m-am strecurat eu cu versurile mele si mă-ntreb retoric, un termen la modă ca si cu punct si virgulă, a avut sau nu vreun rost?! Răspunsul a venit prompt, din cuget si simtire: da, a avut un rost! Mi-a dat cea de a doua sau a nu stiu câta sansă, după ce destinul m-a hărăzit cu rele, distribuite selectiv pe etapele de vârstă. Am reusit să umplu timpul rămas liber după o pensionare politică prematură… Eu eram de pensionat la 60 de ani?! Nu! Eram plin de vervă, în mijlocul radiatiilor de care mă îndrăgostisem, în loc să mă tem de ele.

Emilia Tutuianu: Printre pasiunile tale se numără si tenisul, poti să ne destăinui câte ceva despre frumusetea acestui sport si despre cum te-a cucerit?
Boris David: Am încercat din toate câte putin, iarăsi vorba lui Iglesias. Am încercat atletismul cu marele campion decatlonist Kiss, un fel de tată, nu antrenor, după felul cum avea grija noastră,pentru proba de garduri; am mers la înot cu minunatul antrenor Micki Bácsi pentru liber si spate; am mers, împreună cu doi colegi, Orest si Liviu, la baschet sub conducerea lui Katiala Nagy, fratele pivotului României Liviu Nagy, prieten bun, de altfel, cu mine. Da, din toate câte putin, fără nici o intentie pentru sportul de performantă. Prin amicitia cu Sanyi Beretzki, campion national la înot la liber, am intrat într-un cerc restrâns de amatori de ping-pong. Beretzki era imbatabil. Nu mă angajam în nimic, prea avid de libertatea de miscare. La facultate am început cu volei si cu baschet, dar cum foamea din acei ani nu putea fi compensată cu ceva ciocolată primită la antrenamente, asta pe de o parte, si aparitia intempestivă a muzei, chiar de la examenul de admitere, pe de altă parte, a pus capăt bunelor intentii. De tenis, la Timisoara, nu se prea făcea caz. Jucam deseori ping-pong cu muza, pe care am convins-o să abandoneze ideea cu handbalul, la mare modă. N-o puteam lăsa pe mâna unor arătosi, îmbătati de aplauze, dornici să aibă pentru însotire si o echipă feminină. Să nu uităm, pe atunci handbalul timisorean era de talie mondială, iar ,,artistii” reprezentau un pericol real pentru simplii amatori. Pentru reusită, mă felicit chiar si acum. A fost frumos, dar fără tenis.

Emilia Tutuianu: Să înteleg că tenisul a ocupat un loc special pentru tine? Povesteste-ne despre pasiunea ta pentru acest sport.
Tenisul a început pe santierul de la Stei. Sovieticii au făcut, pe lângă o sală de sport si un bazin de înot, si teren de tenis. Au început ei să joace, ne-am alăturat lor si am prins drag. Un sport individual extraordinar, îl joci cu adversarul în fată, pe cont propriu. Că se poate juca si la dublu, extrem de spectaculos mai ales la dublu mixt, este altceva. Dar confruntarea la simplu aduce a sah. Mi-am procurat ceva echipament, dar am început cu o rachetă din lemn, asa era în toată lumea, veche, dezechilibrată, cu un racordaj din fir de nylon de pescuit, dependent la întindere de temperatură de afară, adusă de acasă de Marga. Cum nu mai jucasem, mă făleam cu ea fără să-mi dau seama ce catastrofal jucam. Pofta era însă stârnită, mai ales după ce fosta extremă de la Poli Timisoara, topograf si mare amator de tenis, Djoka Glisic, l-a adus pentru demonstratie pe Tiriac! A început goana după echipament, după rachetă si mingi englezesti, tenisi de pe la noi si tot ce ni se sugera pentru a progresa în noua pasiune. Transferul la Bucuresti a însemnat înscrierea la Club, jocul pe terenuri profesioniste, parteneri pe măsură printr-o selectie la fata locului, echipe, ambitii, rivalităti. Epoca rachetelor din lemn, chiar dacă erau Dunlop sau Slazenger, era pe sfârsite. Rachetele grele, de cca. 400 de grame nu-si mai găseau amatori si nici cumpărători. Cele noi, din aluminiu sau, cu timpul, din grafit combinat cu titan sau magneziu, sau Dumnezeu mai stie din ce, superbe, echilibrate, învârtindu-se în jurul a 300 de grame, aduse de jucătorii profesionisti, erau si rare si scumpe. Nu exista însă pret pentru asa ceva, ca in dragoste, de altfel… Am progresat, mi-am făcut parteneri-prieteni, am atras-o pe Marga, am participat la toate marele confruntări ale nationalei, am suferit alături de Năstase-Tiriac, stiam toate clasamentele, învătasem să caracterizăm un mare jucător. Ce era la judecata noastră ! De fapt România intrase în topul clasamentelor, lupta de la egal la egal cu stăpânii tenisului mondial. Ilie era unanim recunoscut drept marele artist al tenisului, am participat la trei finale de Cupa Davis, ce mai ?! Marga, stiind totul despre tenis, dar neparticipând efectiv, mă menaja. Aveam programul meu, stia pe unde dispăream, nu dorea, încă, să încerce marea cu degetul, se multumea cu plăcerea afisată de mine. Mă descurcam binisor pentru un amator, am plecat în Africa, am jucat tenis si în Tanzania si în Mozambic si, visul oricărui amator, am adus o cupă acasă, câstigată nu oricum, ci în fata Margaretei. Marele blond devenise ,,Năstase de Moçambique”. Familia ambasadorului, ignorând faptul că partenerul meu era un portughez din Africa de Sud, a venit in corpore să mă aplaude. A fost superb!
La întoarcere am reluat tenisul pe terenurile de la Operă, până când, într-o duminică de august 1989, am găsit vestiarele devastate, oficial, de o echipă a securitătii, care cu sârguintă pregătea securitatea zonei. Eram peste drum de ,,cazemata” lui Ceausescu, pe Stirbei Vodă, unde de 23 august urma să aibă loc defilarea, în fata balconului. Scena mi-a lăsat un gust amar. A urmat o mutare la Baza Tineretului, cu terenuri de tenis si bazin de înot, de pe Kiseleff si o reluare, în draci, a preocupărilor sportive. Conditiile din incinta bazei fiind exceptionale si când a împlinit 63 de ani am convins-o să încerce. A fost de bun augur. A mers strună, mândră de aptitudinile pe care, zicea ea, le-a irosit renuntând la handbal. ,,Aveam o foarte puternică lovitură la poartă…” ,,Vezi să n-o experimentezi si aici, terenul fiind cam limitat în lungime”. Am introdus o zi e săptămână pentru jocul la dublu, si mi-am rezervat două pentru mine, pentru confruntările între bărbati. A progresat mult. Cam pe vremea aceea, jucând pe terenurile concesionate de Gogu Viziru la Steaua, Gogu, mi-a sugerat să-mi arunc racheta si să cumpăr una adevărată. Am aruncat Slazenger-ul de lemn, superb dar greu, am cumpărat un Head la modă, unul de 300 de grame si cum orice aveam îi plăcea si ei, am mai cumpărat unul si ei. Efectul a fost pe măsură. Au dispărut durerile din cot, epicondilul cum îi spuneam, a crescut nivelul jocului, Marga si-a îmbunătătit lovitura de dreapta obtinând puncte pretioase în fata unor adversari ambitiosi, care nu prea uzau de fair play în fata doamnelor. A fost o solutie extraordinară pentru petrecerea timpului liber. Dar, cum toate se termină pe neasteptate, Marga, jos pălăria dragi femei, la dus, în conditii exceptionale, n-a renuntat la nimic din tabieturi: jos papucii de baie, jet de apă la refuz, tot felul de smârcuri lunecoase si o trântă ca la carte. O fractură la încheietura mâinii stângi, repetate tentative de reparatie la urgentă, complicatii, suferintă si, inerent renuntarea. O perioadă de recuperare lungă si, ce era să fac, am intrat si eu în jocul tandemurilor si am renuntat. Ca să nu fie atât de simplu, probleme si la mine, vârsta nu iartă si, iată-mă, stând cuminte la televizor, pentru a-mi plânge de milă. Plânge si ea, dar asta nu-mi usucă lacrimile…

Emilia Tutuianu: Ce ar trebui să facă cineva ca să depăsească un moment critic?
Boris David: Of… La 85 de ani, am adunat destule ,,momente critice” si nu stiu dacă încercând o mediere a lor, as putea ajunge la o definitie cuprinzătoare a stării sufletesti care te cuprinde. Cauze diferite, pot provoca stări diferite. Diversitatea cauzală, să mă întrerupi dacă psihologul din tine se izbeste de ageamiul din mine, este nedefinit de mare si atunci trebuie, cu toată gravitatea situatiei, să devii analitic. În primul rând, momentul critic este urmarea unui ,,cutremur” recent sau este o reactie întârziată la ceva rămas în subconstient, apartinând unui cutremur lăsat de izbeliste, cu sau fără bună stiintă si manifestat, fără interventia subiectului, pe principiul fizic al remanentei, ca cea magnetică, să zicem. Pare o aiureală viziunea mea dar, fără să vreau, sunt sclavul vechii mele profesii, de inginer de cercetare. Ar fi trebuit să-ti pun eu această întrebare. De ce?! Pentru că în vasta mea experientă de viată nu am reusit să ies din impas si poate chiar din cauza structurii mele sentimentale labile. Iar căposenia mea proverbială m-a împiedicat să cer ajutorul cuiva, neutru, întelept.
Da, mă întorc la caracterul ultra analitic al solutiei căutate, la descifrarea nepărtinitoare a cauzei, la încercarea de înlăturare a acesteia pentru a împiedica din capul locului, într-un viitor, apropiat sau depărtat, aparitia ,,fenomenului” remanentei, al refulării subconstientului. Nu stiu, cred că am luat-o razna. Când se întâmpla să-i scriu o scrisoare Margaretei, viitoarea mea soacră, mamă grijulie, cenzurând continutul epistolei, o întreba: „Ce-s cu năzbâtiile astea din care omul nu pricepe nimic?!”… Mama, nu întelegea scriitura mea, unchiul de la Timisoara, nu suporta pletele mele. A trebuit să trag de unul singur si… am reusit.

Emilia Tutuianu: Cum privesti o restaurare a monarhiei?
Boris David: Timisoara a deschis calea pe care Bucurestiul lui Iliescu a închis-o, cu sprijinul lui Gorbaciov si complicitatea SUS, tacită, dar tot la Malta împlinită, culmea ironiei, ca în 1943. Poate că sunt subiectiv, dar memoria mă duce la anii copilăriei mele fericite. Am să-l parafrazez pe Dimitrie, spunând: Locul meu de vecie este Ismail, pentru că mie mi-au spus altii dinaintea mea ca acolo si numai acolo este Paradisul, locul copilăriei mele fericite. Ismailul răpit rămâne pentru mine parte din România Mare.

Emilia Tutuianu: Cum vezi, cum îti doresti viitorul României?
Boris David: Îngrozit, uneori. Dacă baleiez amintirile celor petrecute pe parcursul a 85 de ani, foarte bune, catastrofale, acceptabile din punctul de vedere al supravietuirii, frumoase si pline de sperante, chiar si utopice, peste asteptări, mereu sprijinite sau încurajate de fluctuatiile istoriei, pun la bătaie patriotismul alor mei, insuflat si mie, văd visul meu împlinit, o Românie Mare care mi-a asigurat o copilărie fericită, ceea ce nu-i putin. M-am născut într-o Românie Mare, am apucat vremea Regatului României, am fost Străjerul Regelui, am visat să ajung Cercetas, am scăpat printr-o minune divină din Pohodul na Sibir. N-am pierdut speranta în reinstalarea Monarhiei în frunte cu Mihai I, am fost prezent la protestul adolescentilor din curtea Liceului Gojdu din Oradea, am înteles cursul absurd al lucrurilor si m-am pus pe treabă, am iubit viata si oamenii fără nici o urmă de sovinism, m-am îndrăgostit de profesia aleasă, am urmat fără ezitare chemarea vârstei, am stăruit pe lângă rezerva manifestată de Muza de la facultate, înfruntând ironiile fostilor mei colegi si prieteni, am construit o familie, am îmbătrânit visând la amintirile unui trecut trăit cu toată fiinta mea… După un asemenea parcurs este normal să fiu, totusi, optimist. România a risipit mult din bogătiile tării, dar mai are multe de arătat scepticilor si mai ales colonialistilor moderni. Oricât de utopic pare, eu visez o Românie neutră, fără angajamente umilitoare, fără porniri belicoase impuse de altii, cu Prutul secat de dragostea de frate, cu libertate pe gustul nostru, de neam vechi si mândru. Vorba versului, ,,Asta ti-o doresc !…”
Dar tu nu m-ai întrebat doar ce îmi doresc eu pentru viitorul României, ci cum văd acest viitor. Viziunea mea privind viitorul României pleacă inerent de la prezentul umilitor pe care-l trăim. Să ai în mână ”Revolutia de la Timisoara” si s-o deturnezi, cât ai bate din palme, să înscenezi evenimentele de la Bucuresti, pentru a urma nu numai ambitia personală, dar si planurile fostei Uniuni Sovietice, cu sprijinul omului păcii Gorbaciov si acordul Vestului Sălbatic, pus la punct la Malta, ca o ironie la adresa istoriei anului 1943, să sustii aberanta Fată Umană a Comunismului si a rolului unui Conducător Întelept, si să nu te trezesti, Tu, Popor Român, cum poti să vezi altfel decât în negru! Un alt presedinte, dar tot de structură comunistă, stă un mandat si nu miscă un deget pentru a lămuri problema sfârtecatei Basarabii, a vecinătătii cu Ucraina hrăpăreată, a problemei Insulei Serpilor si a zăcămintelor din Marea Neagră si se ,,retrage” cu toate onorurile unui fost presedinte. Nimic mai convenabil. Si în final, pentru a rotunji acest sfert de veac, o caricatură de presedinte, tot unealtă comunistă, sustinut în fel si chip de întreg Vestul Lumii Democrate, împotriva tuturor principiilor democratiei. O tară cu o industrie distrusă de aberatiile unui Petre Roman, transformată într-o Grămadă de Fier Vechi, cu o libertate iluzorie de gândire strasnic păzită de fosta, dar aceeasi securitate.

Emilia Tutuianu:O viziune deloc optimistă, încurajatoare…
Boris David: Din păcate, mă fac să pierd speranta într-o Românie precum cea dorită. Drumul mă obligă să întrevăd un viitor deloc roz. O colonie subjugată economic. Primele miscări au fost, se pare, făcute. Sumbră încheiere a unui interviu acordat unei tinere minunate, patriotă, literată de anvergură, creatoarea excelentei reviste Melidonium, o mândrie a publicisticii, recunoscută unanim. Rămân onorat dragă Emilia, inegalabila mea prietenă…

sursa Melidonium.ro


2 septembrie 2015
Nota Observatorul :

Domnul Boris David a plecat in lumea de dincolo acum cateva zile.
Daca ati avut rabdarea sa ciiti pana la capat minunatul interviu al doamnei Emilia Ţuţuianu, ati remarcat personalitatea unui om de mare isprava.
Onorati am fost si noi sa corespondam cu domnul Boris David, sa primim scrisori - povete, sa-i prezentam cartile la intalnirile grupuiui Observatorul din Toronto.
A fost parte din marea noastra familie de prieteni care ne-au fost dragi si i-am apreciat.
A plecat sa-l intalneasca pe un alt prieten, carturarul Mihai Radulescu. Vor continua, in liniste , sa-si termine proiectele si sa vegheze la intamplarile care nu le dadeau pace.
Ne vor lipsi, dar ne vor fi, in continuare, aproape prin ce au facut, cum au scris si ce au lasat in amintire.







Emilia Tutuianu    9/2/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian