Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


O iubire cât un munte

Sintagma, de bună seamă, nu are, în acest caz, sensul unei mărimi fizice, având în vedere că ne referim la volumul de poezii Muntele din vis (Editura Singur, Târgoviste, 2013), autoare Domnita Neaga, ci la conexiunea spirituală a textelor din carte (publicate în „Observatorul” de Toronto între 2009 si 2013), si, bineînteles, la sinceritatea trăirii unui sentiment de superlativă profunzime. Poeta si-a clădit, cu migală, răbdare si mai ales talent artistic, un monument închinat sentimentului întregitor al personalitătii umane. Întregitor, pentru că e o continuă căutare a unei taine, ce nu se lasă descoperită niciodată până la capăt, fiind, în măretia ei, până la urmă, de natură tragică. Ne gândim la faptul că iubirea în această lume pendulează între fiintare si nonfiintare. Sentimentul e purtat pe aripile verbului a fi, având o fărâmă din dragostea nepieritoare cu care a fost zidită firea omenească, iar, pe de altă parte, are în componenta lui o fortă dezintegratoare, însemnând, prin trecerea dincolo de aspectul platonic, ruperea de vesnicie. Raportul dintre cei doi vectori (aspiratia către o restaurare a chipului de dinainte de cădere si rămânerea la nivelul naturii de după) îl asază pe cel ce iubeste între sacrificiu si egocentrism, dăruire si avaritie sentimentală. Această ultimă formă exclude ab initio un efort ontic si duce la acceptarea, adeseori, dintr-o păguboasă inertie, ca omul să trăiască sub vremi, pulverizându-si datele personalitătii cu care a fost înzestrat de la început. Carapacea egoismului, dincolo de o credintă comună, n-a avut niciodată proprietatea sigurantei, cel mult o izolatoare si apărătoare de indivizi care, urmărindu-si doar interese personale, sunt capabili să mimeze altruismul, deschiderea spre celălat, asemenea minunatelor flori carnivore.
Iubirea-iubire este echivalentă cu deschiderea corolei, cu înscrierea omului în armonia universală, cu adevărat împlinitoare de personalitate, când clipa capătă valenta eternitătii, ca în axpresia poetică eminesciană: „Două inimi când se-mbină,/ Când confund pe tu cu eu,/ E lumină din lumină,/ Dumnezeu din Dumnezeu.” Poeziile Domnitei Neaga sunt frânturi din această lumină, care a căpătat între timp o refractie neasteptată. Poeta, scăldată în solaritatea sentimentului, e într-o febrilă asteptare, fiind invadată de un dor răscolitor si, în acelasi timp, tămăduitor: Sub clopotele care răsuna-vor/ Prin Universul celor Patru Sori,/ Te-oi astepta ca altă Penelopa,/ Să germinăm sub caldele ninsori. Asteptarea e aceeasi peste toate veacurile, doar că acum se tese… poezia presărată cu flori de câmp, ori păsări-paradis si un vis călătorind către un final al congruentei sufletesti. Dar visul rămâne pierdut undeva într-o lumină crepusculară pe drumul către stele, iar Penelopa adună tot jarul de altădată în versuri mărturisitoare de zbatere interioară autentică si o cuceritoare suavitate, mai ales că multe din poeme au fost concepute în vers clasic. Impresia cititorului e că autoarea se supune unui fenomen de fluidizare, de subtiere a materialitătii, printr-o ardere purificatoare, ceea ce o individualizează si o separă de ramura contemporană a postmodernilor, siluitori de versuri si, nu de putine ori, cu exprimare grosieră. Omul, la Domnita Neaga, încins cu putere superioară, reuseste să depăsească forta gravitatiei, încercând să păsească în altă lume printr-o subtilă metaforizare, cu posibile ecouri din Rubaiatele lui Omar Khayyam: Ne vom asterne, pete de lumină,/ Pe tina neîncrederii din noi,/ Vom sta la masă singuri amândoi -/ Căni de pământ cu flacără divină.
Viata pământeană e o călătorie în timp, responsabilă, un parcurs pregătitor al naturii întru transfigurare, o trecere cu finalitate în… petrecere, sustinută de iubirea care desparte din ce în ce mai putin, pentru a ajunge, paradoxal, în sfera unirii definitive, absolute, unde nimeni nu se însoară si nici nu se mărită, după cuvintele Mântuitorului din Sfintele Evanghelii. Credem că Domnita Neaga tânjeste după o astfel de iubire. E posibil ca autoarea să aibă în vedere, în parcursul pământean al vietii, păstrarea nealterată a botezului, fundamentul re-nasterii în spirit, de unde a dispărut orice urmă de egoism: În toamna aceasta de miere,/ Aud ca prin vis/ Cum mă cheamă/ Glasul tău insistent,/ De a trece împreună/ Ultima vamă… Predispozitia către „împreună”, directionarea unuia spre celălalt din lumea aceasta e realizabilă la modul absolut doar „dincolo”, prin dezbrăcarea de materialitate si consecintele ei, abia după depăsirea vămii finale si accederea la spiritualitatea totală. Până atunci, însă, poeta are parte de neliniste, de zbucium si chiar de incertitudine, o triadă care o face să stie că trăieste si îi dă un sens ascendent vietii. Dar urcusul e secondat de gâlceava dintre aspiratie, zvâcnetul fericit în esentă, si balastul vietuirii în necesitate: În mine doi dusmani înversunati/ Si-o singură dispută, om-destin, de unde rezultă că ascensiunea presupune obstacole si lupta pentru depăsirea lor, războiul omului cu sine însusi, cu insinuarea unui destin limitativ: Urcusul e greu spre închise cărări/ Si trupul se zbate, să treacă prin vamă,/ Luciri de luceferi se prind în năframă/ Si drumul de ape-i cuprins de-nserări.
Poeta e o însingurată si nu pentru că ar fi întrerupt orice relatie cu semenii. Dimpotrivă, pe fundalul unui simtământ de solidaritate, ajunge la atitudinea Psalmistului care se roagă „Doamne, desparte-mă de oamenii acestei lumi (…)”, o lume care si-a declinat menirea celestă, o lume deraiată, cu valorile răsturnate si caracterizată prin incapacitate de comunicare din cauza unei metastaze generalizate: omul s-a lepădat de Dumnezeu, pentru că el însusi se consideră dumnezeu (Nu ne e frică de nimeni,/ de parcă am fi niste Dumnezei/ Într-o lume desperecheată,/ Mereu în derivă,/ Mereu celebrând false victorii.), o autonimicire a propriei identităti, aducând-o pe autoare într-o stare de suferintă: Doamne,/ Câte înfrângeri! Exclamatia vine de la o persoană care si-a asumat o responsabilitate si pentru care „înfrângerile” generează o adevărată dramă repetitivă, imposibil de evitat. Concluzia e una singură acoperind toate paginile volumului: Numai ea, Iubirea,/ E prilej de preaplină/ Lumină… Ceea ce mi se pare important e că Domnita Neaga si-a luat crucea, fără să se întrebe de-i usoară sau grea, si a urcat, în solitudine, Golgota vietii, ca o „descălecare” a propriei existente, obligată să se întemeieze prin acceptarea unei divergente ireconciliabile: N-ai vrut, n-ai putut să urcăm împreună/ Golgota pe care azi singură sunt,/ Iertarea mă naste cu fiece clipă/ Si curge-n nisipul clepsidrei mărunt. E, în acest ultim citat, un vers genial (Iertarea mă naste cu fiece clipă), cuvintele, în simplitatea lor, exprimând realizarea congruentei cu sinele dumnezeiesc. Avem în vedere faptul că iertarea e actiunea care îl apropie pe om cel mai mult de Creator, având caracter dinamic, valabil peste toate veacurile, chiar dacă se poate citi, în subtext, o anumită exaltare a virtutilor umane, o boare trecând dincolo de hotarele smereniei eminesciene din finalul poemei Odă (în metru antic): Domnita Neaga are o mângâiere:/ Nu te-am schimbat, nici te-am trădat măcar…, dacă nu cumva „mângâierea” vine tot din fericita întâlnire a exteriorului cu interiorul.
Volumul acesta ne aduce în suflet o poezie distilată, cu atributul unui vizibil rafinament, de unde picură, ca mierea, în zilele toride ale vietii, emotii născute la înaltă temperatură metaforică, autoarea aflându-se pe drumul nesfârsit în căutarea unei iubiri care să împace firescul si suprafirescul.






Ioan Ticalo    8/17/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian