Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Folosirea petrolului in timpurile vechi

Incontestabil, întotdeauna, petrolul brut a fost folosit la ungerea osiilor mijloacelor de transport si axelor diverselor masini rudimentare.
În urmă cu peste 2050 de ani, Strabon – istoric si geograf grec (63 – 19 înainte de Cristos), consemna: „Un corp pe care l-ai uns cu naftă ia foc.” Ne amintim de la lectiile de Istorie antică despre „focul grecesc” care făcea scrum navele inamice, pe mare.
Biblia mentionează că Dumnezeu îi spune lui Noe: „Tu însă fă-ti o corabie din lemn de salcâm. In corabie să faci despărtituri si smoleste-o cu smoală pe dinăuntru si pe dinafară” . Tot din Biblie aflăm că, la construirea Turnului Babel, „Apoi au zis unul către altul: Haidem să facem cărămizi si să le ardem cu foc !” „Si au folosit cărămida în loc de piatră, iar smoala în loc de var”. Despre folosirea bitumului (smoala) la construirea Turnului Babel, mentionează si „părintele Istoriei” – Herodot(484 – 425 înainte de Cristos). Respectiva „smoală” sau bitum era exploatat de la Hit, pe Eufrat, la distantă de 8 zile de Babilon. De mii de ani luntrasii de pe Tigru si Eufrat cătrăneau luntrile lor cu bitum. El a descris unele izvoare de petrol din insula Zakyntos (Zante, denumirea de astăzi) si celor din apropiere de Arderica (denumită în prezent Aracca), unde extractia se făcea cu ajutorul ramurilor de mirt, care se îmbibau când erau introduse la suprafata apei, cât si pe principiul fântânii cu cumpănă. Tot Herodot, în istoria sa, mentiona că, în îndepărtata antichitate, arhitectii asirieni acopereau cu bitumen cărămizile cu care construiau case, temple si orase, pentru a le apăra de umezeală si atacul aerului. Sumerienii foloseau smoala ca liant pentru mozaicuri. În textele cuneiforme în care este descrisă căderea Babilonului, se mentionează că bitumul a servit la incendierea acestei cetăti. Sunt discutii că cea mai veche distilerie de petrol ar data de acum 2000 de ani la Bababurger, în Irak. Plutarh numea petrolul „uleiul de piatră”, întrebându-se cum o fi luat nastere această materie care izvorăste si curge din pământ. Atât Plutarh cât si Dioscoride vorbesc despre folosirea titeiului drept combustibil în Grecia antică. În antichitate titeiul a fost folosit si ca medicament pentru vindecarea rănilor, iar egiptenii l-au folosit la îmbălsămarea mumiilor.
Alexandru Macedon îsi serba gloria în orasul Babilon, aprinzând două pâraie de petrol, care erau aduse să curgă de o parte si de alta a străzii principale.
„Focurile nestinse” întretinute de gazele de la Baku, au dat nastere în vremuri străvechi la cultul lui Zoroastru, sau cultul focului.
Nici romanii nu au cunoscut mai mult despre petrol decât grecii. Ei îl numeau „oleum vivum” . Pliniu mentiona că la Agrigento este strâns în cosuri de stuf. Tot Pliniu, în „Istoria naturală” vorbeste de calitătile terapeutice ale uleiului de piatră. Arhitectul roman Vitruviu, în secolul I înainte de Cristos si geograful Strabon(mentionat mai înainte), descriau izvoarele de petrol de la Sale din Cilicia aflată în Asia Mică precum si de la Apollonia din Iliria. Pliniu cel Batrân (23,24 – 79 după Cristos) a descris unele izvoare de petrol si aminteste că era folosit pentru iluminat si încălzit, dar mai ales ca medicament pentru: oblojirea rănilor, oprirea hemoragiilor, ajutând la închiderea plăgilor, la tratarea astmei, a reumatismului, a gutei, a constipatiilor cronice si a scabiei, pentru oprirea întinderii albetii ochilor si a pecinginii, la calmarea durerilor de dinti si a tusei cronice, precum si la potolirea durerilor lombare.
În tara noastră, titeiul a fost cunoscut si folosit din timpuri străvechi. Despre existenta titeiului si a „focurilor nestinse” de la Lopătari-Buzău sunt făcute mentiuni încă de pe vremea romanilor, care ca si localnicii, le considerau ca puteri ale zeilor si se închinau la ele.
Cu toate că pentru o perioadă destul de lungă sunt absente stirile scrise despre petrolul românesc, nu aceeasi este situatia pe plan arheologic. Printre dovezile din acest ultim domeniu trebuie amintite: o cănită romană cu bucăti de smoală în ea, de la sfârsitul secolului al II-lea – începutul secolului al III-lea după Cristos, găsită la Tomis; o cănită romană cu urme de bitum, din aceeasi perioadă, găsită la Celei (fosta cetate Sucidava); amfore întregi sau fragmente cu urme de bitum, din secolele V – VI, găsite la Histria. Foarte importante sunt materialele ceramice cu urme de păcură descoperite la Târgsorul Vechi ce datează din secolele III, V - VI, IX – X si XIV – XV. Similare s-au găsit si la Budureasca de pe raza comunei Fântânele, de lângă Mizil.
In anul 673 după Cristos, când flota arabă încearcă să asedieze Constantinopolul – capitala Imperiului Bizantin -, la sugestia sirianului Callinicos, împăratul Constantin al IV-lea foloseste tot o variantă a focului grecesc, aruncând de pe navele de război, în directia navelor inamice, cu ajutorul unor catapulte, un amestec de petrol cu alte substante inflamabile. Multă vreme imperiul bizantin rămâne neatins si de neînvins, prin folosirea petrolului ca „armă de foc”.
Si lampa fermecată a lui Aladin, cel din „O mie si una de nopti” functiona tot pe bază de petrol.
Farmacistul din Anvers, Charles de Minne, din perioada Renasterii
recomanda următoarea retetă: „În primul rând, acest ulei curătă orice ulceratie si vindecă orice rană dacă se unge plaga cu ulei, cu ajutorul unei pene, si se pune deasupra de două ori pe zi un plasture cu apostolicum.....Tot astfel, petrolul vindecă orice râie; mai întâi se spală si se va curăta foarte bine râia cu bere caldă, apoi se va freca de două ori pe zi cu petrol si deodată se va vindeca, fără ca râia să mai revină....Tot astfel, acest petrol e foarte bun pentru durerea de ochi care nu e mai veche de un an. Se va amesteca cu putin lapte de femeie si apoi se vor unge ochii seara si dimineata. Tot astfel, acest petrol este foarte bun împotriva pietrii....” . Si reteta continuă cu de mai multe ori „”Tot astfel,.....”
Din fericire, alături de alte bogătii pe care Dumnezeu le-a dăruit pământului românesc a fost si este si petrolul, dar uneori, din nefericire pentru noi, aceste bogătii, precum si petrolul, au fost râvnite de marile imperii ale timpurilor si, în câteva rânduri, pe lângă progresul înregistrat a mai dus si la înrobirea vremelnică a tării. Distinsul economist Dionisie Pop Martian(1829 – 1865) remarca: „Toată Europa si mai cu seamă cea mai populată parte a ei, si-a atintit ochii asupra României, toate comunicările din viata socială a teritoriului sunt căutate. Călătorii de toate natiunile au venit să ne studieze izvoarele averei noastre si lăcomia la ele sunt cauza feluritelor îngrijiri de viitorul acestei tări. Nici poate fi altrăminte, căci astăzi nemaiputându-se practica cucerirea tărilor prin asaltul armelor, statele influentătoare trămit înainte industria si comerciul, ca să le pregătească calea pentru o ocaziune mai favorizatoare. Deci, de vom scăpa de dependenta politică ni se pregăteste alta economică”.
Francezul Leon Hugonnet, care a stat în România în anii 1871 – 1872, scria despre cele „Sase luni în România”, cu un motto: „Roman no pere”, concluzia sa: „Am părăsit Bucurestiul în ziua de 12 mai 1872, într-o duminică dimineata(...). La gară, un francez m-a rugat să-i spun pe scurt părerea mea despre România(...). Această tară ar putea fi o Elvetie sau o Belgie a Orientului; dar asuprită de secole, în ciuda pământului roditor si a avântului agriculturii, ea a rămas în urmă din punct de vedere industrial, iar azi, este exploatată de către străini(...).”
Existenta titeiului pe teritoriul României, denumit în trecut „păcură”, este mentionată cu multe secole în urmă. Prof.univ. Constantin C Giurescu explică provenienta termenului de „păcură” de la latinescul „picula” – un diminutiv al cuvântului „pix”, care înseamnă smoală.
Desi până la aparitia alfabetului chirilic înaintasii nostri din Tara Românească si Moldova foloseau alfabetul latin , avem mai putine dovezi scrise nu numai despre petrol dar si despre alte domenii în scrierea latină, începând cu mileniul II după Cristos, documentele sunt scrise cu chirilice, mai întâi în limba slavonă si numai după ce se acutizează competitia între limba slavonă si limba greacă, în documentele scrise îsi face loc limba română în locul celei slave, dar tot în scrierea chirilică. Cel mai vechi document cunoscut, scris în limba română, în chirilice este Scrisoarea lui Neacsu din Câmpulung, trimisă judelui Brasovului, la 1521.
Scrierea cu chirilice va dura până la 1844 când se trece, treptat, la scrierea în alfabetul latin si în Tara Românească si Moldova, la initiativa lui Ion Heliade Rădulescu, iar în anul 1860 (imediat după unirea celor două principate), ministrul învătământului Ion Ghica generalizează si oficilizează această măsură. Iată cum s-a făcut această trecere:

Ecoul acestei schimbări a fost răsunător în rândul românilor. Imediat, numărul abonatilor „Curierului Românesc” a crescut, numai la Tg. Jiu, de la 6 la 30, fapt ce l-a determinat pe Ion Eliade Rădulescu să scrie un articol elogios la adresa gorjenilor si să le publice scrisoarea cu care îsi însotea lista abonatilor: „Târgu Jiului. Subsemnatii neavând nicidecum poftă de a rămâne mai în urmă de veacul în care trăim, dovedind printr-aceasta atât de a primi Curierul de ambe sexe, cât si cu adevărat românească dorinta ca acest jurnal să ne învrednicim a-l dobândi tipărit cu adevăratele litere sau mai bine (zis) strămosesti”
Diploma de „Boier de Neam” obtinută de către înaintasul nostru Ion Ticleanu de la domnitorul Gheorghe Bibescu, în 1845, redată mai jos, în xerocopie, demonstrează clar începutul acestei benefice schimbări. Se observă un număr mult mai mare de litere latine, în comparatie cu documentele din perioadele anterioare.


Această situatie am explicat-o mai larg în lucrarea „ 160 de ani de la prima atestare documentară a învătământului de stat în limba română în orasul Ticleni – 1842 – 2002” publicată în „Actualitatea Gorjului” în 14 numere, din perioada 30 august – 3 octombrie 2002. Consultarea izvoarele istorice, redactate în slavonă, ce vor fi evocate mai jos, demonstrează cele afirmate mai sus. Românul nu a trăit niciodată înafara vietii spirituale că altfel, cum afirmă Vasile Pârvan, „Unde nu este viată spirituală, nu este istorie”.
Un document din anul 1440, atestă că fiii lui Alexandru cel Bun „dau satul Lucăcesti de pe Tazlăul Sărat, împreună cu gropile de păcură, mânăstirii Bistrita”.



Alt document din 22 noiembrie 1517 glăsuieste:”Io Basarab Voevod..dă domnia mea sfintei mânăstiri a jupanului Drăghici din Cricov, ca să-i fie satul Săcăreni (este vorba de Tintea de azi), .. însă pe unde au hotărnicit 12 boieri...iar hotarul să se stie...si din locul cu răchiti, peste dâmb la Păcuri; astfel de la Păcuri în sus, pe drumul săpat.”
„Mosia păcuretului” din cuprinsul localitătii Matita este mentionată într-un document din 14 iulie 1521. .Este amintită si la 1614.
Multi autori străini pomenesc despre aurul negru al Carpatilor. Georgius Agricola publică „De Fossilis” la Basel, în Elvetia, în 1556, în care vorbeste de titeiul care izvorăste din Muntii Carpati – „defluit e Carpata Monte”. Cirro Spontoni publică la Venetia în 1636 lucrarea „Della Transsilvania”, în care arată că titeiul izvorăste din pământ, se foloseste ca excelentă unsoare la osii. Cei doi mai descriu si o parte din tehnologia utilizată la acea vreme. După decantare, titeiul era fiert si odată cu aburii se eliminau produsele usoare. Ceea ce rămânea era păcura, care era bine amestecată, fiind utilizată în trei scopuri principale ca: unsoare, mijloc de iluminat si pentru oblojirea rănilor vitelor.
De ce în vechime, la români, ciobanului i se mai spunea si păcurar ?. Explicatia o găsim în „Soarta petrolului românesc” de Z. Mirski – articol publicat în revista „Timpuri noi” nr. 47, reprodus si în ziarul „Sondorul” , redată astfel: „Iată o imagine din trecutul îndepărtat. Pe drum înaintează, stârnind nori de praf, o turmă de oi coborîtă din munte, de la păsunile de vară. Scârtâitul carelor, behăitul oilor, strigătele scurte ale ciobanilor umplu văzduhul. O cărută e încărcată cu burdufuri din care picură un lichid negru si gras. E petrol pe care ciobanii îl aduc de la poalele Carpatilor pentru putinele lor nevoi si ca să-l vândă la târg. Si-l procură fără nici o greutate. Nu trebuie decât să te apleci, ca să-l scoti dintr-o groapă, unde se adună ca apa de izvor ce se scurge de pe povârnisul muntelui. Ciobanului i se spune în româneste si „păcurar”. De aci provine si cuvântul „păcură” – petrol”.
In 1550 este mentionată meseria de „fântânar”. Nu există nici o îndoială că primii care au trecut la scoaterea petrolului din pământ au fost constructorii de fântâni pentru apă. Ulterior, fântânarul se îndeletnicea si cu scoaterea din puturi a petrolului sau a păcurii pe care o vindea. Fântânăritul si păcuritul erau specifice si în satul Hâzesti-Păcureti din judetul Prahova. Si acum unele familii poartă numele de „Păcuretu”, chiar si la Ticleni avem familii cu acest nume, venite din acea zonă, după 1954.
Pe la 1646, călătorind pe dealurile de la Mosoare-Dofteana-Poieni si Păcura din judetul Bacău, călugărul Baudinus este impresionat de numeroasele gropi, din care tăranii scoteau păcura pe care o foloseau la ungerea osiilor cărutelor si chiar ca medicament.
Lambă din Câmpina, în 1697, vinde feciorului „Dumnealui Postelnicul Vasile o parte din mosia Câmpina compusă din câmp, din păduri, din apă, din păcuri, etc.”



„Descriptio Moldaviae”, în care marele cărturar Dimitrie
Cantemir descrie păcurile din tinutul Moinestiului.


Dimitrie Cantemir, domnitorul Moldovei, consemna în 1716 că pe malurile Tazlăului Sărat, nu departe de Moinesti, izvorăste o răsină minerală de care se servesc tăranii pentru ungerea osiilor la cărute.
Dintr-o hotărnicie datând din 1729, cu localizare la Câmpina, retinem:”Trăgându-se a doua oară spre Bunesti am pus piatră în apa Doftanei, hotaru si trăgându-se până în Silistea Târgului. Până în Doftana spre Telega, am pus piatră d-n sus de fântânile cu păcurile etc”.
In 1740 apare la Alba Iulia „Valachiae cibalutanae subteraneae descriptionae” de Mihailis Schendo, scrisă în limba latină, care, în harta publicată în anexă de la sfârsitul lucrării, mentionează urme bituminoase si în Oltenia. Trebuie să retinem că în Transilvania s-a păstrat scrierea în limba latină, fără întrerupere, deci deosebit de situatia Tării Românesti si a Moldovei.
Petcu Brasoveanu se jeluieste Domnului la 1745 că jupânesele Ilinca si Chiajna i-au încălecat hotarele mosiei de 200 de stânjeni timp de 17 ani, cerând dijmă de bucate si partea lui de 700 de vedre de păcură dar Divanul îi aprobă numai 300 de vedre socotind vadra cu o jumătate de taler . Tot la 1745, Domnitorul Constantin Sutu acordă drepturi de exploatare asupra unor mosii cu puturi unor mosneni în zona Văleni de Munte „..zicând Mosnenii că ei au mosia cu puturi cu păcuri ce se numeste Izesti ot sud sac , care au stăpânit-o din vechime mosii lor, părintii lor si ei împreună cu puturi necontenit..”
Consulul Austriei la Bucuresti – Stefan Raicevici -, mentiona la 1788 că titeiul se găseste la adâncimi mici, amestecat cu apă, că este de două feluri – negru si rosu - , că localnicii îl folosesc ca medicament si ca unsoare pentru cărute iar boierii îl întrebuintează la iluminatul curtilor în timpul noptii.
Tot la 1788, călătorul florentin Domenico Sestini – profesor la Universitatea din Pisa -, cu prilejul călătoriei în Valahia si Moldova, printre altele consemna: „Nu cred că există în Europa un pământ mai bogat în salpetru ca cele două provincii(...). Domnitorul este obligat să trimită la Constantinopol 20.000. ocale de salpetru(...). Aici abundă catranul natural de două feluri: unul rosu si altul negru, extras prin săparea la mică adâncime în pământ. Uneori se întâlneste o vână din acest bitum lichid pur, dar mai adesea, amestecat cu apă într-un bazin natural, de unde se strânge cu o lingură mare de lemn bitumul care s-a separat deasupra. Catranul rosu e un fel de asfalt care poate fi întrebuintat, fără altă pregătire, ca leac pentru vindecarea unor boli la animale, dar, în general, serveste pentru ungerea rotilor de care si pentru a fi ars pe timpul noptii, în curtile boieresti”.
În codul lui Caragea din Tara Românească si al lui Calimachi din Moldova, din zorii secolului al XIX-lea era stabilit dreptul domnului de a exploata minele după care Regulamentul Organic dădea dreptul proprietarului suprafetelor de teren să exploateze subsolul, dar cu obligatia de a plăti zeciuiala în favoarea cârmuirii. Totusi, păcurarii erau scutiti de zeciuială. Ulterior, păcura fiind tot mai mult căutată, interesul domnitorului conduce la hotărîrea că petrolul extras este al domnitorului, stabilind pentru „fântânari” o plată pentru fiecare găleată extrasă.
Consulul englez Wilkinson face o constatare în 1815 destul de interesantă, că păcura se găseste în apropierea lentilelor de sare, dovedită mai târziu si de stiinta geologică.
Dintr-un act de vânzare-cumpărare datat noiembrie 1822, aflăm despre vânzarea unei gropi „cu păcură în schelă, în coasta de la vale de putul lui Sârghie plină cu pământ ca de cincizeci de ani astupată care această groapă e numai pe patru oameni si noi din păretii nostri dăm o sută saizeci de zile partea jumătate vândută tocmeala ne-a fost lei 18, iar numitul să aibă a o destupa în pace”.
Petrolul românesc continuă să intereseze pe multi străini. Astfel, misiunea stiintifică condusă de savantul rus Anatol Demidoff din perioada 1837 – 1840 în tările românesti, remarcă lipsa de interes a notabilitătilor pentru o bogătie ca aceea a unsorilor. El consemna că în 1837, din puturile de la Păcureti se extrăgeau anual 225.000. kg. de păcură si că din unele puturi chiar 15 – 80 kg. zilnic.
În 1804, Andreias Wolf – medicul orasului Sibiu - scrie despre izvoarele de gudron mineral pe care moldovenii îl numesc păcură, si-l foloseau ca unsoare pentru hamuri si cărute si ca leac împotriva întepăturilor de insecte.
La 16 februarie 1819, domnitorul Alexandru Sutu dă o procură vamesilor de la Câmpina ca să trimită „patru sute de vedre de păcură fărdă nici un fel de amestecătură, sau apă” de la Tintea si Doftănesti.
În 1835 se extrăgea de la Păcureti-Prahova „până la 80 kilogramuri” pe zi din gropi săpate.
Perioada 1830 – 1840 cunoaste o intensificare a încercărilor de a distila titeiul si se ajunge la izbânda obtinerii petrolului lampant – izvor de lumină mai puternic si mai ieftin, care inaugurează o nouă etapă a istoriei petrolului. La Lucăcesti apare în anul 1840 prima distilerie de titei, numită găzărie, după care numărul distileriilor de capacităti mici, rudimentare creste vertiginos.
Profesorul de la Sf. Sava – Vaillant - , în perioada 1840 – 1844, face o descriere a puturilor de păcuri de la Păcureti, Câmpina, Telega si Băicoi, remarcând adâncimea acestora de 30 – 40 metri precum si o productie aproximativă de 100 kg/put si zi. În prima etapă au fost la modă puturile cu crivac. Crivacul era un cilindru din lemn de stejar, cu o lungime medie de 1,80 m si cu diametrul de 12 cm, prevăzut la extremităti cu două brate opuse, având două manivele si fiind asezat pe două furci, pentru a se putea învârti în jurul axului său, cu ajutorul celor două manivele. Pe el se monta si o opritoare, precum si frâna. La început, pe crivac era înfăsurată o frânghie de cânepă, unsă iar ulterior înlocuită cu cablu de sârmă de otel, având la capătul ei hârdăul. Crivacul era actionat de forta umană.

Put de mână cu crivac. Oglinda servea iluminării putului
Începutul secolului al XIX-lea cunoaste o intensificare a activitătii economice, prelungită si după apusul soarelui, care impunea găsirea unor solutii mai ieftine de iluminat, când uleiul de rapită, lumânările de ceară si seu aveau un pret tot mai ridicat. În tările producătoare de petrol din acea vreme, în special România, Galitia si Rusia, îsi fac aparitia o serie de distilerii rudimentare de titei, care ajung la obtinerea petrolului lampant, ceea ce a determinat cresterea interesului pentru petrol.
In anul 1844, printul Bibescu, domnitorul Tării Românesti intentiona să acorde la doi mari financiari rusi – Trandafiloff si Zaporovsky -, concesiunea puturilor de petrol din Muntenia. Boierii tării, se opun înstrăinării exploatării subsolului, asa că ideea domnitorului nu prinde viată. Aceasta desigur, după ce în 1832 intrase în vigoare Regulamentul Organic, care consacrase sistemul accesiunii, în sensul că, exploatarea bogătiilor subsolului este la latitudinea proprietarului suprafetei , care avea obligatia ca într-un termen dat să o pună în exploatare sau să o cedeze altei persoane.
Un farmacist din Galitia – Lukasiewitz – obtine un petrol care să poată fi ars în lămpi, cu o lumină vie si fără fum, dar cum se cunoaste, 5 ani mai târziu, Bucurestiul va fi primul oras din lume care trece la iluminatul public pe bază de petrol lampant.
Din vechime, cete de mosneni, tovărăsii restrânse de tărani, prin mijloace rudimentare, săpau gropoaie, puturi, din care scoteau titei în folosul lor. Când terenul nu le apartinea, dijmuiau titeiul cu proprietarul terenului, după „obiceiul pământului”. Aceste puturi sau gropoaie erau săpate, consolidate cu o anumită măiestrie, ele fiind mostenite si exploatate de mai multe generatii, cum rezultă si din cele prezentate mai înainte. Pentru îndepărtarea primejdiei gazelor toxice din puturile adânci se proceda la coborîrea de încărcături de zăpadă, care absorbeau emanatiile nocive. Dar nu numai atât. Se asigura iluminatul cu ajutorul unei oglinzi si prin alte sisteme primitive, se făcea aerisirea, spre exemplu, prin miscarea ritmică a unui vârf de brad la gura putului, iar mai târziu, la puturile mai adânci, cu vârtelnita manuală sau foale iar mai apoi cu ventilatoare aspiratoare, deoarece lipsit de lumină si de aer, datorită prezentei gazelor si a primejdiei de explozie nu se putea folosi nici un alt mijloc de iluminat si aerisire.

Hecna trasă de cal

O bună perioadă de timp s-a practicat de către tărani „păcureti” un fel de geologie empirică, acestia putând prin analiza unei probe de pământ, adusă de multe ori într-o basma, din diferite locuri, să stabilească cu o relativă exactitate, după culoarea si mirosul acesteia, dacă zona de unde a fost recoltată proba este purtătoare de titei.


Crescând nevoile de titei, a trebuit să se găsească solutiile vremii pentru a se săpa puturi mai adânci. O astfel de solutie a fost „hecna” trasă de cal, cu ajutorul căreia se atingeau adâncimi de 200 – 250 metri. Hecna prelua functiile crivacului dar era actionată de cal, înlocuind efortul uman. În plus fată de crivac, frânghiile se înfăsurau în sens contrar – una în partea inferioară si una în partea superioară, astfel că prin învârtirea porumbarului în jurul axului vertical, cu ajutorul calului, un hârdău cobora iar al doilea se ridica plin. Calul făcea o miscare de rotatie în jurul axului vertical al hecnei. La o hecnă erau 5 – 6 lucrători, care se schimbau succesiv la operatiunile ce le aveau de făcut. Hecna a apărut în jurul anului 1850, la Păcureti - Prahova. Ulterior, în Moldova, prima hecnă a fost folosită la Schela Casin, apoi si la celelalte.
„Unsorile” rezultau din ceea ce mai rămânea din titei în urma evaporării naturale a fractiilor de hidrocarburi mai usoare. Sigur că s-a încercat obtinerea mai rapidă a „unsorii” (păcurii) din titei cu ajutorul focului însă vaporii se aprindeau si practic ardea tot produsul. De aici a încoltit ideea distilării, similară producerii tuicii. Rezultatele au fost încurajatoare, chiar dacă s-au mai produs si unele incendii. Si au fost si surprize plăcute. Prin distilare s-au obtinut o serie de lichide, primele cu densitate mai mică – foarte volatile , cu mare pericol de foc - iar pe măsură ce crestea si temperatura de distilare, lichidele obtinute aveau o densitate mai mare, dar acestea din urmă nu mai erau asa de volatile ca primele. La temperatura normală aveau o inflamabilitate mai scăzută. Asa s-a ajuns si la lampant. În tara noastră, primele instalatii de prelucrare a titeiului sunt considerate găzăriile construite la Lucăcesti – Bacău, prima a lui N. Choss în anul 1840, iar cealaltă a lui M Helmsohn în anul 1844. Si năstrusnica idee de a folosi lampantul pentru iluminat, în premieră mondială, a apartinut românilor. Impropriu, în vorbirea populară, lampantului i se zicea „gaz” sau „gazul de lampă”, de unde si petrolistilor li se mai zicea „găzari”, chiar si până în timpurile noastre. De la economicitatea, eficienta si chibzuinta cu care trebuia folosit „gazul”, nu întâmplător, celor care au o eficientă scăzută în ceea ce fac li se spune că „au ars gazul de pomană”, preluat din latineste: ”Oleum et operam perdere” (A-si pierde degeaba uleiul din lampă). Deplasarea cu „gaz” spre comercializare pe anumite rute a condus la botezarea acestora ca „Drumul găzarului”, în mod analog ca si „Drumul sării”.
De altfel, folosirea petrolului pentru iluminat a fost principalul motiv care a determinat crearea industriei petrolifere.
Rene Sedillot se întreabă: „Cine a inventat lampa cu petrol”?. Si tot el răspunde: „Bineînteles inventia apartine cu precădere tărilor în care se poate găsi petrol; folosirea mult pretuitului lichid este rodul propriei sale existente. Căci în vremea aceea nimănui nu-i putea veni ideea să transporte cu mari cheltuieli uleiul mineral, pentru a-i asigura debuseuri departe de locul de extractie.
Prioritatea pare să apartină românilor, care dispun de zone petrolifere de curând reperate; ei învată să colecteze si să folosească petrolul. Pentru ei, încă din primii ani ai secolului al XIX-lea , petrolul devine, la o scară bine delimitată, un mijloc de iluminat. Rafinat în Moldova, va fi distribuit la Bucuresti”.
Bucurestiul a fost primul oras din lume iluminat cu petrol lampant. Documentele de arhivă despre cheltuielile pentru iluminarea capitalei noastre pe anul 1857, atestă că primele lămpi cu petrol lampant au fost instalate si aprinse la sfârsitul anului 1856. Treptat, treptat, acestea vor înlocui lămpile cu ulei de rapită, care costau de două ori mai mult decât cele pe bază de lampant.
Al doilea oras din tară iluminat cu petrol lampant a fost Ploiestiul, cu un an înainte de iluminarea Vienei.
In 1858 s-a trecut la iluminatul public cu lămpi de petrol la Iasi .
Să vedem cum priveau oltenii această noutate a iluminatului pe bază de petrol lampant:
La 9 decembrie 1860, Consiliul Municipal Bucuresti răspundea unei adrese primite de la Prefectura judetului Gorj că iluminarea cu petrol lampant pe timp de un an, inclusiv instalarea si întretinerea unei singure lămpi este estimată la 12 galbeni. Totodată, în adresă se arăta că „lumina unei lămpi are puterea de 5 – 6 lumânări de seu si străbate 25 – 30 de stânjeni”.
In „Istoria Târgu Jiului”, Alexandru Stefulescu mentionează că „La l846 se înfiintează felinarele pe strade în număr de 40 cu stâlpi de lemn văpsiti si cu lumânări de său”. In aceeasi lucrare, autorul elogiază personalitatea lui D.C. Frumusanu, numit profesor al „scoalei normale din Târgu Jiului” (1849 – 1856) iar la 1864 revizor scolar, si ca „Presedinte de Magistrat” (primar al orasului Târgu Jiu), în timp de 5 ani , „introducând o iluminare a orasului mai sistematizată” , bineînteles, pe bază de lampant.

In 1861 erau interesate de iluminarea cu petrol lampant târgurile Baia de Aramă si Horezu – înaintea Râmnicului Sărat si a Câmpinei care aveau resursele necesare.
Tot în 1861 are loc licitatia pentru iluminarea orasului Turnu Severin cu 64 felinare.
Anterior trecerii la folosirea petrolului lampant – la 15 mai 1812 -, Divanul Tării Românesti avea la ordinea de zi, de discutat cererea „boierilor divăniti ai Craiovei” prin care solicitau „a se trimite .. .negustori cu păcură. . pentru aprovizionarea masalalelor .
Contractul din 3 mai 1848 prevedea ca Gheorghe Prunoiu si D. Gogulescu, „păcuretul”, răzesi înstăriti din Păcureti-Prahova, se obligau să vândă Magistraturii din Slatina 4000 ocale de „păcură din cea grasă de Tara Românească”, necesară pentru construirea podului peste Olt .
La 26 martie 1862, Costache Sorescu din Ploiesti se adresează Ministerului Cultelor, solicitând să i se aprobe dreptul de a exploata păcura de pe mosiile mânăstirilor Mărgineni si Govora – aceasta din urmă din „districtul Gorj, unde a dovedit oarecare vine de păcură. .”

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea si primul sfert al secolului al XX-lea, industria extractivă de petrol din România, dar si din alte tări din Europa, America, Asia, cunoaste o vertiginoasă dezvoltare, excluzând sincopele cauzate de primul război mondial. Începe să se recunoască o superioritate a petrolului fată de cărbuni, care erau utilizati la masinile cu aburi. Masinile cu aburi de pe vapoare sunt transformate pentru a functiona cu petrol, care ocupă de două ori mai putin loc si încălzeste de trei ori mai repede. La vremea respectivă era si de 10 ori mai ieftin decât cărbunele. Imediat începe utilizarea petrolului si pe vasele de război si comerciale – americane, apoi cele franceze. Rusia echipează cu masini cu aburi pe bază de petrol navele de la Marea Caspică si apoi chiar si locomotivele trenurilor de mare distantă.

În 1870, fostul chelner de cafenea – belgianul Ettiene Lenoir(naturalizat francez după războiul franco-prusac din 1870) -, a inventat un aparat, în care un piston era pus în miscare de către un amestec de gaz cu aer, care se dilata când era aprins de la o scânteie electrică, pentru care obtine brevet. Se naste motorul cu ardere internă.
Inginerul german, Nicolaus August Otto îl perfectionează, botezându-l „motor în patru timpi”, cunoscut si sub numele de „motorul Ottto”. Cei patru timpi sunt bine cunoscuti: 1 Aspiratia de carburant si aer. 2 Compresia. 3 Explozia urmare aprinderii. 4 În final evacuarea gazelor.
Un coleg al lui Otto – Gotlieb Daimler - , în 1885 montează pe o bicicletă primul motor cu ardere internă cu un singur piston, folosind drept carburant benzina.
De acum, petrolul începe a nu mai fi folosit atât la încălzire si producerea aburului, dar si pentru ardere internă în cilindrii motoarelor. Daimler a devenit marcă de automobil bine cunoscută.
La Manhaim, în 1886, Karl Benz construieste un triciclu, pus în miscare de un motor orizontal în patru timpi, cu o singură viteză functionând pe bază de benzină. La 1890 automobilul devine articol comercial.

După benzină si petrolul lampant intră în rol si motorina. În 1893, germanul Rudolf Diesel concepe si realizează motorul ce-i poartă numele, functionând pe motorină – făra aprindere prin scânteie si fără carburator.
Se inventează avionul care foloseste kerosenul obtinut tot din petrol.
Se dezvoltă Petrochimia – o mare consumatoare de petrol, drept materie primă. Acestia au fost importantii acceleratori ai erei petrolului.
Iată deci, că definitia pe care am dat-o, eu personal, petrolistului cu prilejul concursului initiat de ziarul ”Esenta miscării”, în anul 2005, premiată cu locul întâi, nu se desminte: ”PETROLISTUL ESTE UNUL DINTRE TRIMISII LUI DUMNEZEU PE PĂMÂNT, CARE, A APĂSAT, MAI TARE, PEDALA DE ACCELERATIE A PROGRESULUI UMNITĂTII”.

Concomitent s-a dezvoltat sistemul de transport al titeiului si derivatelor sale, au crescut capacitătile de rafinare a titeiului, România aflându-se în elita mondială a tărilor producătoare de petrol. Dovadă a acestei recunoasteri o constituie si găzduirea celui de al treilea congres mondial al petrolului de Bucuresti, în anul 1907. Capitalul străin devine tot mai interesat de petrolul românesc, numărul societătilor prezente în România, în această perioadă fiind destul de mare. Unele din ele le-am mentionat la capitolul „Repere cronologice”, din volumul „PETROLUL SI OLTENII”, EDITIA 2004, pentru a cunoaste, în cea mai mare parte, premizele care au pregătit si era petrolieră a Olteniei.







Ion M Ungureanu    6/19/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian