Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


La frontierele cunoasterii

Moto: Când te afli la frontierele cunoasterii trebuie să privesti dincolo de orizont.

Continut

I. Bazele teoriei dipolilor vortex
II. Abordarea axiomatică a teoriei dipolilor vortex
III. Cuantificarea spatio-temporală
IV. Aplicarea TDV la studiul radiatiei
V. Modelul dinamic al nucleului

Argumentare

De aproape un deceniu am fost preocupat de enigmele existentei, rezultatele demersului cognitiv fiind integrate progresiv într-un model gnoseologic transdisciplinar cu fascinante valente explicative si predictive. În limita posibilitătilor de care dispun, am urmărit extinderea si aprofundarea cadrului conceptual actual într-o "scientia nova" cu deschidere largă către filosofie si religie.
Teoria dipolilor vortex se bazează pe "dialectica materie-antimaterie" pentru a justifica structurile elementare si interactiunile fundamentale din Universul nostru, legile de variatie si de conservare pentru mărimile fizice, dualismul undă – corpuscul, cuantificarea mărimilor fizice, cuantificarea spatio-temporală, generarea antiparticulelor si fenomenul de anihilare, invarianta vitezei luminii în vid, relatia lui Einstein dintre masă si energie, conceptul de interactiune dintre dipolii vortex, abordarea unitară a câmpurilor electromagnetic si gravitational, expansiunea Universului, Black Hole (gaură neagră) si White Hole(gaură albă), materie întunecată si energie întunecată etc.
Mai mult, mărimile fizice caracteristice microparticulelor (masa, sarcina electrică, energia), precum si cele ale câmpului (intensitatea câmpului gravitational, inductia electrică, vectorul Poynting) capătă semnificatii precise printr-o abordare unitară si coerentă a existentei.
Un argument deloc neglijabil în favoarea teoriei dipolilor vortex îl reprezintă posibilitatea descifrării enigmei gravitonilor - prin identificarea acestora cu fotonii care intră în vortexurile din Universul nostru, fapt care permite tratarea unitară a interactiunilor electrice si gravitationale.
Acest model gnoseologic transdisciplinar permite abordarea dialectică a provocărilor actuale în reflectarea existentei de către psihicul uman, precum:
- stiinta, filosofia si religia, sunt considerate doar modalităti diferite pentru cunoasterea progresivă a adevărului absolut de către fiinta umană în evolutia culturii si civilizatiei, fără ca acestea să fie corelate în prezent într-o teorie unitară despre existentă;
- viteza luminii în vid este o constantă universală, dar se modifică în medii transparente în care materia este structurată prin atomi si molecule;
- fotonul este o particulă elementară care se manifestă doar în miscare, având timpul mediu de viată infinit, deci nu poate să dispară în interactiunea cu substanta;
-gravitonul este considerat particula câmpului gravitational, dar nu a fost pus în evidentă experimental;
- fortele electrice si gravitatonale dintre două microparticule sunt invers proportionale cu pătratul distantei dintre ele, fără să existe o teorie unitară pentru aceste câmpuri si nici o argumentare logică a interactiunilor respective;
-este meritul lui Einstein de a fi intuit posibilitatea unificării câmpului gravitational cu cel electromagnetic, altfel spus, a transmis o provocare pentru generatiile viitoare de a cerceta unitatea în diversitate a existentei;
-spatiul si timpul sunt intrinsec legate de materia în miscare, deci conceptul clasic de “vid absolut” nu are sens. Această contradictie poate fi depăsită prin admiterea configuratiilor de particule universale primordiale, care sunt nestructurate în cazul vidului si structurate prin dipoli vortex în cazul organizării materiei pe diverse nivele;
- mărimile fizice, precum masa, sarcina electrică sau inductia electrică, sunt notiuni abstracte, care nu pot fi justificate la nivel intuitiv în cadrul stiintei actuale;
- structurarea materiei este discontinuă pe diverse nivele de organizare - de la microcosmos la macrocosmos si megacosmos - fără corelarea aprofundată a mecanismelor devenirii existentei;
-dualismul undă-corpuscul este un concept contradictoriu pentru interpretarea manifestării existentei la nivelul microcosmosului, care a fost transpus la nivel abstract în formalismul mecanicii cuantice;
-modelul standard al particulelor elementare este insuficient pentru abordarea “unitătii în diversitate” a existentei, care nu oferă o schemă logică completă a structurării materiei si a interactiunilor fundamentale;
-modelele nucleare existente, desi permit interpretarea unor procese intranucleare si a unor date experimentale, nu dau un răspuns credibil la următoarea întrebare esentială: de ce nu există nuclee cu A ≥ 2 formate numai din protoni, având în vedere că interactionează prin forte nucleare de atractie mult mai intense decât fortele electrice de respingere?
- expansiunea Universului este un fapt dovedit experimental, dar nu este justificat riguros la nivel teoretic;
- aparitia Universului prin Big Bang rămâne o ipoteză pusă sub semnul întrebării, care nu poate fi validată experimental, asa cum rezultă din experimentul efectuat de CERN;
- în conceptia actuală este dificil de explicat comportamentul materiei care se află în stări speciale, precum: gaură neagră, gaură albă, materie neagră, energie neagră, pulsari, quasari etc.
- o conceptie aprofundată despre existentă presupune stabilirea conexiunilor dialectice dintre Universul nostru(format din materie) si Universul complementar(format din antimaterie). Cele două universuri coexistă ca Univers cvadridimensional dual, având în comun axa timpului. Este firesc să presupunem că materia si antimateria au ponderi egale în cadrul existentei;
- în cazul materiei vii codul genetic explică sinteza substantelor organice, dar nu si configurarea anatomică a organismelor din embriogeneză corelată cu evolutia filogenetică;
- care este semnificatia informatiei genetice în cadrul unitătii dialectice materie-spirit?
- spiritul se manifestă în Universul nostru pe suportul materiei organice organizate morfo-functional la nivel superior prin adaptarea si integrarea informatiei ereditare filogenetice si ontogenetice, creierul având structuri pentru derularea psihicului într-un registru spatio-temporal extins de la constient la subconstient si inconstient.
În acest cadru conceptual, trebuie analizate mecanismele spiritului în devenirea existentei, sistemele biologice fiind după N. Botnariuc, “sisteme deschise, informationale, care datorită organizării lor, au capacitatea de autoconservare, autoreproducere, autoreglare si autodezvoltare; ele au un caracter antientropic si finalizat, care le asigură stabilitatea în relatiile cu alte alte sisteme”. Într-o exprimare sugestivă, spiritul asigură devenirea existentei ca Biounivers, fiind informatia pură, alta decât informatia genetică, având corespondentă cu “Ideea absolută” din filosofia lui Hegel, cu divinitatea din religie, precum si cu legile si principiile universale ale evolutiei. S-ar putea ca biosfera terestră să reprezinte doar o “unitate morfo-functională” în devenirea Biouniversului. Se poate afirma că spiritul si informatia genetică sunt corelate în derularea vietii, fapt care justifică ireversibilitatea mortii organismelor sub semnul primenirii structurilor biologice superioare.
Este firesc să presupunem că existenta nu are limite spatio-temporale, iar fiintele inteligente reprezintă doar entităti de manifestare a spiritului într-un Multivers necuprins, în care traiectoriile individuale au ca reper primenirea succesivă în perfectiune prin adevărul absolut. O astfel de interpretare oferă o deschidere largă pentru raportarea la existentă a fiintei umane. În acest mod trebuie interpretată devenirea spiritualitătii pe Terra, care se bazează pe idealul valorile culturale perene de bine, frumos, dreptate si adevăr.
Desi sunt modalităti diferite de reflectare de către psihicul uman a existentei, stiinta, filosofia si religia converg asimptotic în descifrarea adevărului absolut. Spre deosebire de filosofie, implicată în cunoasterea generalizată a existentei, stiinta analizează - prin cauze si legi obiective – procesele si fenomenele care se manifestă pe diverse nivele de organizare a materiei, în timp ce religia se bazează pe credintă pentru exprimarea aspiratiilor fiintei umane la fericire si perfectiune.
Pe măsura acumulării datelor stiintifice si a diversificării conceptiilor filosofice si religioase au apărut numeroase modele de interpretare a manifestărilor existentei pe o scară extinsă de la macrocosmos, la microcosmos si megacosmos. Cu sigurantă, secolul al XXI-lea va fi marcat de un model gnoseologic transdisciplinar, în care stiinta, filosofia si religia sunt aduse la un numitor comun pentru a sti cine suntem, de unde venim si încotro ne îndreptăm.
În ultimă instantă, creativitatea este o veritabilă optiune pentru fiinta umană de a-si justifica existenta în Univers. Destinul omului este legat de actiune si determinare, pentru că ratiunea fără pasiune este ca o catedrală fără rezonantă. De fapt, măretia fiintei umane se manifestă prin aspiratia la fericire si perfectiune pe traiectoria devenirii spirituale, chiar dacă presupune un efort sustinut pentru depăsirea obstacolelor vietii.

I. Bazele teoriei dipolilor vortex

Teoria dipolilor vortex reprezintă un model gnoselogic unitar, bazat pe ipoteze novatoare în descifrarea enigmelor existentei, care nu contrazic stiinta actuală, ci doar o aprofundează printr-o abordare dialectică. Etimologia cuvântului vortex provine din latină, fiind denumirea dată unui vârtej cu antrenare de aer, care apare la aspiratia apei dintr-un bazin sau dintr-o altă sursă. Este bine de mentionat că semnificatia acestui termen a fost extinsă în secolul al XVII-lea de către genialul savant francez René Descartes care, a conceput o teorie vortex pentru cosmologie, în încercarea sa de a explica unitar mecanismul Sistemului solar. Ulterior, conceptul de vortex a căpătat diverse alte conotatii semantice în stiintă.
În conceptia dualitătii existentei, dipolul vortex reprezintă un model fizic pentru unitatea dialectică “particulă–antiparticulă” prin care se face schimb de particule universale - de tipul fotonilor si gravitonilor – între Universul nostru (format din materie) si Universul complementar ( format din antimaterie), altfel spus, particulele elementare reprezintă o “punte de legătură” între cele două universuri. Am preferat conceptul de “Univers complementar”, format din antiparticule, în locul termenului de “Antiunivers”, deoarece este mai sugestiv si exprimă mai bine legătura dialectică cu Universul în care trăim. În acest cadru conceptual - al interpretării dialectice a existentei la nivel general si abstract - cele două Universuri nu sunt paralele, ci coexistă, ca Univers cvadridimensional dual, având în comun axa timpului.
Conceptul de “dipol vortex” nu a fost introdus arbitrar, fiind sugerat de teoremele lui Gauss pentru câmpul gravitational si câmpul electric, care pun în evidentă surse de tip convergent (puturi) si divergent (izvoare) pentru particulele universale de tip gravitoni si fotoni. Referitor la legea atractiei universale si legea lui Coulomb, se poate demonstra teoretic si verifica experimental că vortexurile convergente de acelasi tip se atrag, iar cele divergente de acelasi tip se resping prin forte invers proportionale cu pătratul distantei dintre ele.
Faptul că proprietătile particulelor elementare sunt reflexia “în oglindă” a proprietătilor antiparticulelor corespunzătoare, poate fi explicat prin raportare la dipolul vortex în cele două universuri, în care particulele universale implicate intră (sau ies) printr-un pol si ies (sau intră) prin celălalt pol cu sensuri de miscare opuse. Pe de altă parte, se deduce că particulele elementare si antiparticulele corespunzătoare au aceeasi pondere în Universul dual, ceea ce reprezintă o concluzie firească în structurarea primordială a existentei.
În esentă, un dipol vortex este un model fizic asociat unitătii dialectice particulă-antiparticulă, având două stări posibile, si anume:
-starea normală, în care particula se află în Universul nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
-starea inversată, în care polii vortex-ului au locatia schimbată fată de cazul normal.
Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai putin stabilă, cea inversată este instabilă, având o probabilitate foarte mică de realizare.
În cursul reactiilor nucleare, la energii mari, pot să apară pentru scurt timp si antiparticule în stări metastabile, ca de exemplu, pozitroniul. De fapt, procesele de anihilare sau de generare de particule exprimă descompunerea, respectiv refacerea configuratiilor dipolilor vortex din particulele universale primordiale.
Particulele universale sunt primordiale, fiind indestructibile în interactiunile dintre ele sau cu componentele materiei si antimateriei. Fotonii si gravitonii sunt particule primordiale care coincid cu antiparticulele corespunzătoare, au un timp mediu de viată infinit, nu au masă de repaus, ci doar masă de miscare, sunt de tip bosoni si se deplasează cu viteza luminii în vid. Formal, chiar si unei particule universale i se poate asocia un dipol vortex, în care polii sunt de acelasi tip, fiecăruia revenindu-i o jumătate din energia totală Eu = mu c2, unde mu este valoarea comună a maselor de miscare ale particulei si antiparticulei universale corespunzătoare.
Deschiderea sau închiderea unui dipol vortex înseamnă aparitia, respectiv disparitia simultană a particulei si antiparticulei corespunzătoare. Pentru orice particulă elementară, se poate deduce celebra relatie a lui Einstein dintre masă si energie
E = (mu c2/2 + mu c2/2) = mc2
unde m este valoarea comună a maselor particulei si antiparticulei asociate dipolului vortex.
Pe de altă parte, teoria dipolior vortex poate justifica chiar si la nivel intuitiv dependenta masei particulelor elementare de viteză
m = m0 / (1 - v /c )
având în vedere că în timpul miscării configuratia unui dipol vortex se modifică, mai precis, intensitatea fluxului de gravitoni creste odată cu cresterea vitezei dipolului vortex fată de un sistem de referintă inertial.
Acest cadru conceptual permite tratarea unitară a câmpurilor electromagnetic si gravitational, dar si o abordare la nivel intuitiv a unor enigme ale existentei - precum postulatul invariantei vitezei luminii în vid din teoria relativitatii restrânse sau relatiile de incertitudine ale lui Heisenberg din teoria cuantică. De fapt, configuratiile de dipoli vortex elementari determină interactiunile fundamentale ale materiei si structurarea acesteia pe diverse nivele de organizare.
Un alt argument în favoarea teoriei dipolilor vortex îl reprezintă teorema lui Noether din mecanica analitică, care permite prin operatii de simetrie deducerea unor legi importante de conservare a unor mărimi fizice, pe baza proprietătilor de omogenitate si izotropie ale spatiului, precum si de uniformitate a timpului. Mai precis, din invarianta functiei lui Lagrange fată de translatiile infinitezimale în spatiu, rotatiile spatiale infinitezimale si translatiile infinitezimale în timp, rezultă legile de conservare ale impulsului mecanic, momentului cinetic, respectiv energiei mecanice totale. Este sugestiv faptul că legile de variatie sau de conservare ale unor mărimi fizice capătă o semnificatie intuitivă în teoria dualitătii existentei, având în vedere că modificarea parametrilor fizici ai unui sistem material nu este posibilă decât în cadrul unor interactiuni care schimbă configuratia de particule universale implicate în dipolii vortex.
În prezent, se consideră că fotonii sunt particule elementare pentru transmiterea câmpului electromagnetic, iar gravitonii, desi nu au fost descoperiti, sunt particule-mesager care intermediază interactiunile gravitationale. Este interesant de analizat legătura dintre cele două tipuri de particule, având în vedere unele similitudini dintre câmpurile electromagnetice si gravitationale.
Un argument deloc neglijabil în favoarea teoriei dipolilor vortex îl reprezintă posibilitatea descifrării enigmei gravitonului, prin identificarea pe cale teoretică a acestuia. Pentru demonstrarea acestei afirmatii, punctul de plecare îl reprezintă legea lui Coulomb si legea atractiei universale, care sugerează modul de definire a sarcinii electrice si a inductiei electrice, respectiv a masei si a intensitătii câmpului gravitational pentru dipolii vortex prin care se modelează particulele elementare. Mai precis, sarcina electrică si inductia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proportionale cu intensitatea fluxului de fotoni, respectiv cu densitatea intensitătii fluxului de fotoni printr-o suprafată închisă în care se află dipolul vortex asociat, iar masa si intensitatea câmpului gravitational sunt proportionale cu intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv cu densitatea intensitătii fluxului de gravitoni printr-o suprafată închisă în care se află dipolul vortex asociat.
Având în vedere că gravitonii, care intră într-un dipol vortex, prin polul convergent din Universul nostru, ies ca fotoni prin celălalt pol din Universul complementar, rezultă că fotonii si gravitonii - precum si antiparticulele acestora–coincid, deci pot fi identificati prin conceptul unitar de particulă primordială.Într-o exprimare concisă, fotonii sunt particule primordiale care ies dintr-un vortex din Universul nostru, iar gravitonii sunt particule primordiale care intră într-un vortex din Universul nostru. În acest context, răspunsul la întrebarea firească “de ce gravitonii nu au fost descoperiti până în prezent?” este că nu au fost identificati cu fotonii care intră în vortexurile din Universul nostru. Fiinta umană are acces doar la structurile materiale din Universul nostru, pentru că, spre deosebire de fotonii care ies din dipolii vortex, gravitonii sunt fotoni care intră în dipolii vortex, deci nu pot să transmită informatii la organele de simt sau aparatele de măsură. Într-o exprimare sugestivă, structurile din Universul complementar sunt “transparente” pentru fiinta umană asa cum este un geam de cristal care lasă să treacă toate radiatiile monocromatice la incidentă normală. În această viziune, se poate afirma că universul nostru si Universul complementar coexistă, întreaga existentă fiind modelată printr-un spatiu cvadridimensional dual având în comun axa timpului.
Este firesc să considerăm că rolul si statutul fiintei umane nu reprezintă un simplu “trecător prin existentă”, iar moartea trupului nu înseamnă si moartea spiritului. S-ar putea ca matricea spirituală a fiintei umane să existe în Universul complementar. Altfel, totul pare lipsit de sens... Împreună cu stiinta si filosofia, credinta oferă o modalitate veritabilă de raportare integrată la existentă, care dă sens si valoare manifestării vietii.
Faptul că sarcina electrică Qv a unui vortex din Universul nostru este pozitivă sau negativă este corelat cu cele două sensuri de rotatie a fotonilor în jurul axelor proprii perpendiculare pe directiile de deplasare. Se impune ca si masa Mv a unui vortex din Universul nostru să fie corelată cu cele două sensuri de rotatie a gravitonilor în jurul axelor proprii perpendiculare pe directiile de deplasare. Mai precis, trebuie făcută distinctie între sarcina vortex pozitivă Qv (fp) – generată de fotonii fp - si sarcina vortex negativă Qv (fn), care este generată de fotonii fn, respectiv, între masa vortex pozitivă Mv(gp) – generată de gravitonii gp – si masa vortex negativă Mv(gn), care este generată de gravitonii gn. Din analiza semnelor intensitătilor fluxurilor de particule universale implicate în dipolii vortex, se constată că gravitonii gp sunt fotoni fn care intră în vortex-uri, iar gravitonii gn sunt fotoni fp care intră în vortexuri.
Sarcinile electrice vortex, respectiv masele vortex, sunt mărimi fizice scalare aditive:
Qv = Qv (fp) + Qv (fn),
Mv = Mv(gp) + Mv(gn)
Din modul de definire a sarcinii electrice vortex si a masei vortex se pot deduce relatiile acestora cu sarcina electrică Q si masa M asociate particulelor elementare, mai precis: Qv = Q, respectiv ׀ Mv׀ = M (în conceptia actuală, masa fiind considerată o mărime fizică pozitivă).
Sarcina electrică vortex si masa vortex pot fi integrate într-un parametru de stare unitar
Pv = kQv + ik’Mv
unde i este unitatea imaginară, i2= -1, iar constantele k si k’ sunt legate de pemitivitatea electrică absolută a vidului ε0 = 8,854·10-12 F/m si de constanta atractiei universale γ = 6, 673·10-11N· m2/ kg2 prin relatiile:
k = (1/ 4πε0)1/2, k’ = γ1/2
Diversele tipuri de interactiuni electrice si gravitationale dintre doi dipoli vortex – aflati la distantă r unul fată de celălalt - pot fi analizate succint prin termenii care apar în expresia
Pv1 Pv2/r2 = [k2 Qv1Qv2 - k’2 Mv1 Mv2 + i kk’ ( Qv1M v2 + Q v2 M v1) ] / r 2
Se observă că în aceată relatie, pe lângă termenii reali, apar si termeni imaginari, a căror interpretare presupune o extindere a legilor lui Coulomb si Newton.
Este semnificativ faptul că teoria dipolior vortex oferă noi disponibilităti pentru a explica unitar si coerent, nu numai interactiunile electrice si gravitationale în cadrul materiei obisnuite, ci si cele care se exercită în cadrul materiei aflate în stări speciale, precum: gaură neagră, gaură albă, materie neagră, energie neagră, pulsari, quasari etc. Într-o exprimare sugestivă, relatia precedentă reprezintă “codul vortex“ pentru studiul interactiunilor si structurării materiei la nivel microcosmic, prin analogie cu “codul genetic“, care descifrează mecanismele vietii la nivelul cromozomilor din celulele organismelor vii. Pe de altă parte, teoria dipolilor vortex nu contrazice modelul standard actual pentru descrierea particulelor elementare, ci îl aprofundează. Celor sase quarcuri (up, down, charm, strange, top si bottom) le corespund dipoli vortex de bază, ale căror combinatii – rezultate prin interactiuni fundamentale - formează dipolii vortex complecsi prin care se modelează diversele tipuri de particule elementare cunoscute în prezent sau care vor mai fi descoperite de cercetători.
Pentru a evalua sarcina specifică ׀ qu / mu ׀ a particulei universale, unde ׀ mu ׀ = hν/c2, se consideră două vortexuri divergente ideale, aflate la distanta r unul de celălalt, din care ies în unitatea de timp, din fiecare, acelasi număr N de fotoni, respectiv două vortexuri convergente ideale, aflate la distanta r unul de celălalt, în care intră în unitatea de timp, în fiecare, acelasi număr N de gravitoni. În acest caz, modulul fortelor electrice de interactiune dintre VD coincide cu modulul fortelor gravitationale de interactiune dintre VC. Din această conditie, se deduce pentru modulul sarcinii specifice a particulei universale expresia
׀ qu / mu ׀ = (4π γ ε0)1/2
valoarea obtinută fiind o veritabilă constantă universală.
În cazul vortexurilor reale - asociate particulelor elementare - participă diverse combinatii de fotoni si gravitoni, fortele electrice si gravitationale generate, având, în general, valori diferite.
Faptul că două vortexuri divergente - asociate unor particule electrice – pot interactiona între ele prin forte electrice de respingere, dar si prin forte electrice de atractie, se justifică la nivel intuitiv astfel: vortexurile divergente de acelasi tip sunt “opace”, adică resping fotonii emisi de unul spre celălalt, iar vortexurile divergente de tip diferit sunt “transparente”, adică lasă să treacă fotonii emisi de unul spre celălalt, altfel spus, în cel de-al doilea caz, fotonii emisi de un vortex devin gravitoni pentru celălalt vortex.
Ecuatiile următoare din teoria clasică a câmpului electromagnetic


pot fi transcrise în teoria dipolilor vortex sub forma

la care se adaugă ecuatia de continuitate,
unde fq reprezintă densitatea medie a intensitătii fluxului de sarcină electrică pentru fotonii implicati în dipolii vortex, iar este timpul mediu de interactiune dintre fotoni si dipolii vortex.
Similar, ecuatiile cu derivate partiale din mecanica clasică pentru câmpul gravitational

pot fi transcrise în teoria dipolilor vortex sub forma

la care se adaugă ecuatia de continuitate,
unde fm reprezintă densitatea medie a intensitătii fluxului de masă pentru gravitonii implicati în dipolii vortex, iar ’ este timpul mediu de interactiune dintre gravitoni si dipolii vortex. Teoria dipolilor vortex permite o abordare interesantă a undelor electromagnetice, care pot fi descrise prin vectorul Poynting,
Y = E× H= n h ν’v
unde n reprezintă concentratia de fotoni, h = 6, 626 . 10-34 Js este constanta lui Planck, ν’ este frecventa cuantei de energie ε = h ν’, iar v = 1/( ) este modulul vitezei de propagare a undelor electromagnetice într-un mediu omogen si izotrop caracterizat prin permitivitatea electrică absolută si permeabilitatea magnetică absolută .
Spre exemplificare, vectorul Poynting pentru unda electromagnetică plană - care se propagă cu viteza v pe directia axei Ox - este descris printr-o relatie vectorială de forma
Y =Y0 sin2 2 (t/T – x/ ) = n0 h ν’ v sin2 2 (t/T – x/ )
unde T si λ = vT reprezintă perioada, respectiv lungimea de undă pentru componentele câmpului electromagnetic
E =E sin 2 (t/T – x/ )
B = B sin 2 (t/T – x/ )
De remarcat că în unda fotonică plană configuratia particulelor universale este exprimată printr-o functie dublu periodică, care variază în timp cu perioada T0= T/2, iar în spatiu, cu perioada
λ0 = λ/2, concentratia de fotoni având expresia
n = n0sin2 2 (t / T – x / ) = n0 [1 – cos 4 (t / T – x / )] / 2
Pe de altă parte, spre deosebire de unda mecanică, în care particulele mediului oscilează sub actiunea unor forte de tip elastic în jurul unor pozitii de echilibru - miscarea oscilatorie propagându-se din aproape în aproape fără transport de masă - în unda electromagnetică fotonii implicati se deplasează cu viteză constantă, egală cu viteza luminii în vid.
Faptul că viteza c a fotonilor poate să difere de viteza v a undelor electromagnetice se explică prin interactiunile fotonilor cu dipolii vortex. Doar în vid viteza undelor electromagnetice coincide cu viteza de deplasare a fotonilor. Conceptul de vid nu reprezintă un spatiu lipsit de materie, ci o entitate nestructurată de fotoni, omogenă si izotropă.
Spatiul, timpul si materia în miscare si transformare sunt intrinsec legate între ele, legătura fiind asigurată de particulele primordiale indestructibile. În teoria relativitătii generalizate, spatiul, timpul si gravitatia sunt corelate între ele în cadrul geometriei Universului cvadridimensional, numit spatiu Riemann, având metrica
ds2 = · d · d
unde x1 = x, x2 = y, x3 = z, x4 = ict, iar gij reprezintă componentele tensorului metric, care sunt dependente de concentratiile de masă.
Visul lui Einstein - de unificare a teoriei câmpului gravitational cu teoria câmpului electromagnetic - este realizabil în cadrul teoriei dipolilor vortex. În cadrul conceptual si operational al acestei noi teorii, modelarea geometrică a Universului nostru este descrisă printr-un spatiu cvadridimensional neeuclidian în care componentele gij ale tensorului metric sunt dependente local de concentratiile nfp, nfn, ngp si ngn de particule universale primordiale.
Asa cum am mai afirmat, Universul nostru si Universul complementar nu sunt “paralele”, ci coexistă, având axa timpului comună. Lansez provocarea fascinantă pentru cei interesati de enigmele cunoasterii să reflecteze la posibilitatea identificării particulelor universale primordiale prin “cuante spatio-temporale” pentru materie, energie si informatie, ipoteză care ar justifica pe deplin manifestarea existentei ca “unitate în diversitate” la granita dialectică dintre cauzalitate si întâmplare, libertate si necesitate, actualitate si potentialitate.
Astronomia contemporană retine în circulatie două ipoteze despre aparitia si evolutia Universului, si anume: ipoteza "Big Bang” (Marea Explozie) si ipoteza "expansiunii-contractiei”. Prima ipoteză apartine astronomului american Edwin Hubble, care a studiat deplasarea spre rosu a radiatiilor primite de Terra de la galaxiile îndepărtate ale Universului. Pe baza efectului Doppler, Hubble a tras concluzia că sursele de lumină se îndepărtează una fată de alta, viteza expansiunii Universului fiind exprimată analitic prin celebra relatie
v= Hr
unde H reprezintă constanta lui Hubble, iar r este distanta fată de un observator terestru a galaxiei în miscare.
Adeptii acestei teorii presupun că aparitia materiei, spatiului si timpului au la origine o singularitate primordială, deosebit de fierbinte si densă, din care a apărut Universul nostru prin Big Bang, în urmă cu circa 13,7 miliarde de ani. Stephen W. Hawking se află în prima linie a fizicienilor care caută o teorie unificatoare pentru explicarea întregului Univers. Împreună cu Roger Penrose a explicat semnificatia găurilor negre si a demonstrat că, în conformitate cu relativitatea generală, spatiul si timpul trebuie să fi avut un început în Big Bang. De mentionat că premiul Nobel pentru Fizică în 2011 a fost decernat cercetătorilor Brian Schmidt, Adam Riess si Saul Perlmutter pentru descoperirea expansiunii accelerate a Universului, fapt care a condus la introducerea în stiintă a termenului de “energie întunecată”.
În teoria dualitătii existentei, expansiunea Universului nostru se explică prin bilantul pozitiv de particule primordiale care trec prin dipolii vortex, Universul complementar fiind în contractie. Găurile negre reprezintă megavortexuri complexe care se manifestă la scară cosmică prin interactiuni între dipolii vortex componenti.
Pentru a da un răspuns la un scenariu posibil în explicarea devenirii Universului, se pleacă de la variatia relativă în unitatea de timp a expansiunii, definită prin relatia

Concis, relatia precedentă se poate transcrie astfel
e = (1/V) dV/dt =d (ln V) /dt
În elaborarea modelului matematic pentru Universul dual sunt esentiale relatiile de tip undă
e1 = A sin [2π( t / T - r / λ) + φ1]
e2 = A sin [2π( t / T + r / λ) + φ2]
corespunzătoare expansiunii spatio-temporale a Universului nostru (e 0), respectiv a Universului complementar (e 0). Pentru unda rezultantă, după calcule simple, se obtine expresia
e = e1 + e2 = 2 A cos [2π r / λ + ( φ2 - φ1) /2 ] sin [2π t / T + (φ1 + φ2) / 2]
sistemul de referintă fiind centrat pe Big Bang, concept care are semnificatia de început al devenirii Universului nostru.
Undele stationare se caracterizează prin ventre si noduri succesive în punctele pentru care amplitudinea are valori maxime, respectiv se anulează. Distanta dintre două ventre consecutive este egală cu distanta dintre două noduri consecutive, valoarea comună fiind egală cu o semilungime de undă. De remarcat că oscilatiile sunt în fază între două noduri successive, iar faza acestora se schimbă cu π rad la trecerea printr-un nod.
S-a ajuns astfel la o undă cosmică de tip stationar pentru modelarea devenirii existentei la scară globală, având amplitudinea
A’ = 2 A cos [2π r / λ + ( φ2 - φ1) /2 ]
variabilă în spatiu cu perioada λ , factorul temporal, sin [2π t / T + (φ1 + φ2) / 2] având perioada T. Prin analiza undei rezultante, se pot deduce valorile pentru fazele initiale φ1 = π / 2 , φ2 = - π / 2.
Referitor la valoarea perioadei T, aceasta poate fi aproximată cu dublul timpului mediu de viată al Universului în care trăim, valoare extrem de mare. Se poate afirma că Universul observabil este relativ tânăr, aflându-se într-o fază de acceleratie a expansiunii sale.
Volumul maxim pe care îl poate atinge Univerul nostru prin expansiune se poate calcula astfel:

unde s-au utilizat substitutiile φ1 = π / 2 , φ2 = - π / 2, λ = cT, r = ct.
Rezultă V = V0 eAT/2, valoare care depinde de ampitudinea A si perioada T.
Desigur, modelul matematic prezentat anterior pentru explicarea devenirii Universului este doar sugestiv, unda progresivă si unda regresivă fiind de tip sferic, în realitate trebuie corelate cu conceptiile actuale si de perspectivă despre forma Universului. Este bine de precizat că în teoria dipolilor vortex, undele cosmice de transformare sunt generate initial de Big Bang si modelate apoi de diferenta de concentratie, n = n2 - n1, dintre particulele universale din Universul nostru si din Universul complementar. Desi Universul nostru se află în prezent într- un stadiu de expansiune accelerată, este posibil ca după foarte mult timp să treacă într-un stadiu de contractie, prin inversarea dipolilor vortex si transformarea materiei în antimaterie.
În acest cadru conceptual, se constată că tot ce există "in actu” si "in potentia” se manifestă într-un Multivers dual, Universul nostru împreună cu Universul complementar fiind doar o componentă duală a unei existente fără limite spatio-temporale, aflată în permanentă miscare si transformare. Altfel spus, Universul nostru împreună cu Universul complementar, reprezintă doar una dintre posibilitătile infinite de manifestare dialectică a existentei prin universuri duale paralele.
La granita dintre componentele duale ale Multiversului pot să apară procese cosmice de anihilare a materiei si antimateriei, cu transformarea acestora în radiatie electromagnetică. Aceste zone active reprezintă sursele îndepărtate care emit fluxuri intense de radiatii în diverse domenii spectrale ale undelor electromagnetice. Se stie că la limita orizontului cosmologic accesibil fiintei umane au fost puse în evidentă surse foarte intense de radiatie electromagnetică - denumite quasari (quasi-stellar radio source). Termenul este impropriu, deoarece un quasar nu trebuie identificat cu un corp cvasi-stelar, ci reprezintă o zonă activă, cu raza de 10 până la 10.000 de ori mai mare decât raza Schwarzschild a găurii negre supermasive din galaxie, alimentată prin discul de crestere.

II. Abordarea axiomatică a teoriei dipolilor vortex
Teoria dipolilor vortex poate fi construită pe cale axiomatică, având ca postulate ipotezele de bază, iar ca notiuni primare conceptele de “dipol vortex”, “particulă universală primordială” si “Univers complementar”. Acesti termeni nu au fost introdusi în mod arbitrar, fiind sugerati de teoremele lui Gauss pentru câmpul gravitational si câmpul electric, care pun în evidentă surse de tip convergent (puturi) si divergent (izvoare) pentru particulele universale de tip gravitoni si fotoni.
Semnificatia abstractă a notiunilor primare rezultă din următoarele ipoteze de bază:
1) Dipolul vortex este un model fizic pentru unitatea dialectică “particulă-antiparticulă”, prin care se face schimb de particule universale primordiale între Universul nostru (format din materie) si Universul complementar (format din antimaterie).
2) Dipolul vortex are două stări posibile, si anume:
-starea normală, în care particula se află în Universul nostru, iar antiparticula corespunzătoare se manifestă în Universul complementar;
-starea inversată, în care polii vortexului au locatia schimbată fată de cazul normal.
Spre deosebire de starea normală, care este mai mult sau mai putin stabilă, cea inversată este instabilă, având în Universul nostru o probabilitate foarte mică de realizare în conditii obisnuite.
3) Particulele universale primordiale pot fi identificate prin particule elementare din modelul standard care coincid cu antiparticulele corespunzătoare, nu au masă de repaus, ci doar masă de miscare, au un timp mediu de viată infinit (sunt indestructibile) si se deplasează cu viteza luminii în vid. Fotonii si gravitonii sunt particule universale primordiale care ies, respectiv intră în dipolii vortex.
Particulele universale primordiale nu interactionează între ele, ci doar cu dipolii vortex, fapt confirmat si de principiul din optica geometrică care exprimă independenta mutuală a fasciculelor de lumină.
Se poate afirma că particulele universale primordiale sunt cuante, nu numai pentru energie, masă, sarcină electrică sau informatie, ci si “cuante spatio-temporale”, altfel spus, în devenirea existentei, spatiul si timpul sunt indisolubil legate între ele si de materia în miscare.
4) Pe lângă dipolii vortex simpli – de tip convergent, divergent sau mixt – există combinatii ale acestora mai mult sau mai putin stabile, rezultate prin interactiuni fundamentale ( electromagnetice, gravitationale, tari, slabe) în procesul de structurare a materiei pe diverse nivele de organizare.
5) Câmpurile de fortă (ca de exemplu, cele electromagnetice sau gravitationale), precum si undele asociate acestor câmpuri sunt configuratii de particule universale primordiale.
6) Universul nostru si Universul complementar “nu sunt paralele”, ci coexistă în sens dialectic, având în comun axa timpului, întreaga existentă fiind un univers cvadridimensional dual.
Evident, notiunile primare nu au echivalent la nivelul cunoasterii stiintifice actuale. Alegerea denumirii de “dipol vortex”, s-a bazat pe considerente de analogie intuitivă, având în vedere că primul cuvânt face trimitere la “puntea dialectică de legătură” dintre Universul nostru si Universul complementar, iar cel de-al doilea cuvânt exprimă legătura intrinsecă a structurilor materiei cu miscarea si transformarea (un vortex nu poate exista în repaus). Faptul că proprietătile particulelor elementare sunt reflexia “în oglindă” a proprietătilor antiparticulelor corespunzătoare, poate fi explicat prin raportare la dipolul vortex în cele două universuri, în care particulele universale implicate intră (sau ies) printr-un pol si ies (respectiv intră) prin celălalt pol cu sensuri de miscare opuse.
Desigur, nici conceptul de “particulă universală primordială” nu trebuie confundat cu cel de particulă elementară, putând fi interpretat formal ca un dipol vortex în care particula si antiparticula coincid, altfel spus, nu se poate manifesta simultan în cele două universuri. Este firesc să presupunem că dipolii vortex asociati particulelor universale primordiale sunt “vortexuri cuantice închise”, care se deplasează în vid cu viteza luminii.
În acest cadru conceptual, mărimile fizice cunoscute capătă o încărcătură fascinantă de semnificatii. De exemplu, sarcina electrică si inductia câmpului electric pentru o particulă elementară sunt proportionale cu intensitatea fluxului de fotoni, respectiv cu densitatea intensitătii fluxului de fotoni printr-o suprafată închisă în care se află dipolul vortex asociat, iar masa si intensitatea câmpului gravitational sunt proportionale cu intensitatea fluxului de gravitoni, respectiv cu densitatea intensitătii fluxului de gravitoni printr-o suprafată închisă în care se află dipolul vortex asociat. Mai mult, se poate afirma că particulele universale primordiale sunt cuante, nu numai pentru energie, masă sau informatie, ci si “cuante spatio-temporale”, ipoteză care ar justifica pe deplin manifestarea existentei ca “unitate în diversitate” la granita dialectică dintre cauzalitate si întâmplare, libertate si necesitate, actualitate si potentialitate. În cadrul acestui demers cognitiv, expansiunea Universului nostru capătă o explicatie intuitivă - prin bilantul pozitiv la scară globală de particule universale primordiale care trec prin dipolii vortex, Universul complementar fiind în contractie.
Se pune firesc întrebarea: ce este Universul complementar? Dezlegarea acestei enigme presupune stabilirea tipului de corespondentă dintre structurile materiei din Universul nostru si structurile antimateriei din Universul complementar. În acest scop, se utilizează un sistem de referintă diferit de cel cartezian pentru localizarea spatio-temporală a dipolilor vortex, care să fie corelat cu interactiunile dintre acestia.
Într-o geometrie configuratională, dipolii vortex sunt caracterizati prin intensitătile fluxurilor de particule universale implicate, precum si prin distantele relative dintre acestia. În demersul cognitiv este mai convenabil ca sistemul de referintă cartezian - format din trei axe concurente – să fie înlocuit cu trei puncte de referintă distincte. Cunoasterea distantelor ri1, ri2 , ri3 ale unui dipol vortex ( i) fată de cele trei puncte de referintă permite localizarea spatială nu numai a pozitiei sale, ci si a imaginii simetrice fată de planul determinat de punctele reper. Pe de altă parte, energia potentială Uij de interactiune dintre doi dipoli vortex ( i) si ( j) depinde de distanta rij dintre acestia, deci poate reprezenta un veritabil parametru de localizare spatială a dipolilor vortex si calculul interactiunilor electromagnetice si gravitationale.
Având în vedere că în orice dipol vortex particulele universale care intră printr-un pol ies prin celălalt pol cu viteze egale în modul, rezultă că energia potentială U(r) de interactiune dintre două particule identice din Universul nostru este egală în modul, dar de semn schimbat, cu energia potentială U’(r’) de interactiune dintre antiparticulele corespunzătoare din Universul complementar. Din punct de vedere analitic, această constatare importantă se poate transcrie formal prin relatia r’ = - r, unde r’ si r reprezintă parametrii pentru exprimarea distantelor relative dintre dipolii vortex în cele două universuri.
Relatia precedentă poate fi dedusă si pe baza ipotezei că particulele universale sunt primordiale, fiind cuante spatio-temporale. La nivelul unui dipol vortex, particulele universale implicate în expansiunea locală a Universului nostru cu volumul V= 4πr3/3 au contribuit la contractia Universului complementar cu volumul V’ = 4π r’ 3/3. Este interesant că în ansamblu se obtine ecuatia de bilant
r’ 3 + r3 = 0
având ca solutii: r’ = - r, r’ = r( 1 + i√3 )/2 , r’ = r( 1 - i√3 )/2 .
Se retine deocamdată doar solutia reală, r’ = - r, care satisface si conditia pentru energia potentială, desi solutiile complexe ar putea să dezvăluie alte enigme ale existentei.
Se poate afirma că, pentru reflectarea realitătii obiective de către fiinta umană, Universul complementar - în care distantele dintre dipolii vortex sunt exprimate prin numere negative - este un univers virtual care coexistă cu Universul nostru. Este interesant că acest univers aflat în contractie permanentă reprezintă nu numai o sursă permanentă de particule primordiale, ci poate fi considerat de tip informational, deoarece este corelat cu schemele de bază ale devenirii existentei, iar în sens filosofic face trimitere la dialectica materie-spirit si oferă o tulburătoare deschidere către religie.
Referitor la conceptiile stiintifice actuale, geometria configuratională este diferită de “teoria grafurilor” si “teoria corzilor”, deoarece unele din notiunile utilizate si modul de operare cu acestea au cu totul alte semnificatii. De fapt, acest model cognitiv de abordare a existentei decurge firesc din postulatele de bază ale teoriei dipolilor vortex, care constituie platforma de integrare, aprofundare si evaluare a diversitătii conceptiilor din stiintă, filosofie si religie – pe care le corelează transdisciplinar, prin aducerea la numitor comun, fără să le contrazică în totalitate .

III. Cuantificarea spatio-temporală
Teoria dipolilor vortex oferă un nou model de interpretare a realitătii obiective, având în vedere că fotonii si gravitonii reprezintă cuante spatio-temporale care asigură expansiunea, respectiv contractia Universului în care trăim. Pentru a justifica această afirmatie, vă propun un experiment imaginar în care presupunem că în Universul nostru s-ar afla doar două vortexuri convergente corespunzătoare unor particule de mase m1 si m2.
În sistemul de referintă al centrului de masă (SCM), analiza miscării relative a celor două particule se poate face plecând de la ecuatia vectorială diferentială
mr d2r/dt2 = F
unde mr = m1m2/( m1 + m2) este masa redusă, r = r1 - r2 reprezintă vectorul de pozitie al particulei m1 fată de particula m2, iar F = - γ m1 m2 r / r3 este forta gravitatională.
În general, traiectoriile celor două particule sunt de forma unor elipse, fiind descrise prin vectorii de pozitie r1 = m2 r / (m1 + m2) , respectiv r2 = - m1 r / (m1 + m2). În particular, dacă vitezele initiale ale particulelor au aceeasi directie cu r , atunci ele se apropie una fată de cealaltă cu acceleratia d2r/dt2 = - k/r2, unde k este o constantă.
Cum intensitătile fluxurilor de gravitoni prin dipolii vortex sunt constante, se deduce că influenta fiecărei particule asupra celeilalte se manifestă prin modificarea în unitatea de timp a vitezei cu o valoare invers proportională cu r2, altfel spus, acceleratia relativă este invers proportională cu r2. Desi contractia spatiului se poate produce local, la scară globală are loc expansiunea Universului nostru datorită ponderii mai mari a dipolilor divergenti fată de cei convergenti. Desigur, la nivelul macroscopic - accesibil fiintei umane - un observator situat în SCM nu poate pune în evidentă pe cale experimentală dacă apropierea accelerată a celor două particule a avut loc într-un spatiu absolut sub actiunea fortelor gravitationale, sau, dimpotrivă, spatiul este relativ, fiind legat de configuratiile de particule universale primordiale.
În mod similar, fără a mai intra în detalii, se poate analiza - printr-un experiment imaginar - legea lui Coulomb pentru două particule electrice modelate prin vortexuri divergente, cu mentiunea că fotonii implicati au ca efect expansiunea spatiului din Universul nostru. În realitate, dinamica geometriei Universului în care trăim este extrem de complexă, având în vedere structurarea infinită a materiei pe diverse nivele de organizare.
În continuare, vom urmări, în demersul cognitiv, corelarea teoriei dipolilor vortex cu teoria relativitătii si mecanica cuantică. Cuantele spatio-temporale trebuie raportate la trecerea particulelor universale prin dipolii vortex, mai precis, au semnificatia de extindere sau diminuare cu valori discrete ale spatiului în intervale de timp corespunzătoare timpilor de tranzitie a particulelor universale prin dipolii vortex.
Dacă se notează cu τ timpul mediu de tranzitie a unei particule universale prin dipolul vortex, atunci, prin aplicarea teoriei relativitătii restrânse, se poate deduce valoarea medie a dimensiunii liniare pentru cuanta spatio-temporală λ = c τ. De fapt, aceeasi valoare se obtine si în cadrul teoriei cuantice, prin aplicarea relatiilor de incertitudine ale lui Heisenberg, rezultat care confirmă justetea teoriei dipolilor vortex, precum si posibilitătile de corelare a acesteia cu stiinta actuală.
Pentru argumentare, se porneste de la relatiile x · px = /2, W · t = /2, în care se fac înlocuirile p= mc, W= mc2, x = λ, t = τ, iar după calcule simple, se obtine λ = c τ.
Cuantificarea spatio-temporală oferă demersului cognitiv noi posibilităti de aprofundare a semnificatiei particulelor universale, ca entităti universale primordiale care, desi nu interactionează între ele, ci doar cu dipolii vortex, configuratiile acestora modelează întreaga existentă. Faptul că interactiunile electromagnetice si gravitationale dintre dipolii vortex se transmit în vid cu viteză constantă - indiferent de sistemul de referintă si directia de propagare - trebuie interpretat ca viteză unică de schimbare a configuratiior materiei prin schimbul de fotoni si gravitoni între Universul nostru si Universul complementar. În acest mod, se poate justifica, chiar si la nivel intuitiv, principiul invariantei vitezei luminii în vid din teoria relativitătii.
Este fascinant că teoria dipolilor vortex permite scheme de rationament care pun în evidentă legătura profundă dintre configuratiile de particule universale primordiale cu spatiul, timpul si materia în miscare si transformare. Se poate astfel realiza o “scientia nova” cu deschidere largă către filosofie si religie.

IV. Aplicarea TDV la studiul radiatiei
În optica ondulatorie, se consideră că lumina reprezintă unde electromagnetice având lungimile de undă pentru domeniile vizibil, infrarosu si ultraviolet cuprinse în intervalele aproximative: (4·10-7 – 7,6· 10-7) m, (7,6·10-7 – 10-3 ) m, respectiv (6 · 10-10 – 4·10-7) m . Frecventele mai mari corespund radiatiei X ( sau Röntgen) si radiatiei γ (sau nucleare), iar frecventele mai mici corespund microundelor si radioundelor.
În teoria dipolilor vortex, lumina reprezintă o configuratie modulată de fotoni, fiind descrisă prin vectorul Poynting
Y = E× H= n h ν’ v
unde n reprezintă concentratia de fotoni, h = 6, 626 . 10-34 Js este constanta lui Planck, ν’ este frecventa cuantei de energie ε = h ν’, iar v = 1/( ) reprezintă modulul vitezei medii de propagare a undei într-un mediu omogen si izotrop. Pentru unda fotonică plană, care se propagă în vid cu viteza constantă
c = 1/( 0 0) pe directia si în sensul axei Ox, se obtine o relatie vectorială de forma
Y =Y0 sin2 2 (t/T – x/ ) = n0 h ν’ c sin2 2 (t/T – x/ )
unde T = 1/ ν este perioada de modulare a undei fotonice, iar λ = cT reprezintă lungimea de undă, parametrii care corespund cu cei asociati componentelor câmpului electromagnetic din teoria clasică.
Frecventa ν = 1/T a modulării radiatiei poate să coincidă sau nu cu frecventa ν’a fotonilor, în functie de modul de generare a undelor fotonice.
Fotonii sunt particule universale primordiale aflate în miscare cu viteza luminii în vid, care nu interactionează între ele, ci doar cu dipolii vortex. Afirmatia poate fi justificată prin rationamentul reducerii la absurd: “În ipoteza că fotonii interactionează între ei, atunci viteza acestora nu ar mai fi constantă“.
Spre deosebire de conceptia actuală, vidul reprezintă o configuratie nestructurată de fotoni, mai precis, fără dipoli vortex. Faptul că viteza luminii într-un mediu transparent structurat este mai mică sau cel mult egală cu viteza luminii în vid, se explică prin întârzierile cauzate de interactiunile fotonilor cu dipolii vortex. În esentă, un flux de fotoni incidenti pe un ansamblu de dipoli vortex are ca efect trecerea unora în Universul complementar si restabilirea echilibrului configurational prin emiterea altor fotoni – cu respectarea legilor de conservare pentru mărimile fizice.
La nivel macroscopic, viteza luminii se obtine prin mediere temporală si poate fi diferită de viteza invariantă a fotonilor. Timpii de interactiune dintre fotoni si dipolii vortex pot fi interpretati ca timpi de relaxare în restabilirea echilibrului configuratiilor la perturbatii, fiind dependenti de frecventa radiatiei si de natura dipolilor vortex. Astfel se explică fenomenul de dispersie, adică dependenta indicelui de refractie absolut, n = c / v, de lungimea de undă a radiatiei. În cazul dispersiei normale, indicele de refractie absolut creste cu scăderea lungimii de undă, dar în domeniul frecventelor de rezonantă pentru medii absorbante se manifestă fenomenul dispersiei anomale în care indicele de refractie absolut scade odată cu lungimea de undă.
În acest cadru conceptual, se poate justifica chiar si la nivel intuitiv principiul lui Huygens: orice punct de pe o suprafată de undă poate fi considerat la un anumit moment dat centrul unei unde elementare secundare, astfel încât înfăsurătoarea acestora coincide cu suprafata de undă la un moment ulterior. În demersul cognitiv, este suficient să asociem dipolii vortex cu centrele de emisie a undelor fotonice elementare secundare pentru a justifica acest principiu din optica ondulatorie - care permite demonstrarea fenomenelor de reflexie, refractie, interferentă, difractie etc.
Polarizarea luminii se poate explica prin orientarea momentului cinetic de spin al fotonilor într-un plan perpendicular pe directia de deplasare. În cazul reflexiei luminii, momentul cinetic de spin al fotonilor este preponderent perpendicular pe planul de incidentă, iar în fenomenul de refractie, spinul este preponderent paralel cu planul de incidentă.
Fenomenul de absorbtie a luminii, în care unii din fotonii radiatiei incidente trec progresiv în Universul complementar fără aparitia unor fotoni emergenti, poate fi analizat cantitativ prin identificarea coeficientului de absorbtie k cu probabilitatea de absorbtie a unui foton de către dipolii vortex aflati pe unitatea de lungime a directiei de propagare. Pentru variatia infinitezimală a intensitătii radiatiei incidente pe un strat absorbant de substantă cu grosimea dx se poate scrie relatia diferentială
dI/ I = - k dx
Prin integrare se ajunge la legea obtinută experimental în anul 1729 de către Bouguer
I = I0 e – kx
Interactiunea radiatiei cu dipolii vortex asociati electronilor din substantă poate produce si alte procese, ca de exemplu, efectul fotoelectric extern si efectul Compton. În cazul efectului fotoelectric extern, cuanta de energie a fotonului absorbit de către electron serveste partial pentru extragerea acestuia din substantă, iar restul se regăseste ca energie cinetică a fotoelectronului, bilantul energetic fiind exprimat cantitativ prin relatia lui Einstein
hν = L + mv2/2
unde L este energia de extractie, iar m si v sunt masa si viteza fotoelectronului.
Efectul Compton este un exemplu sugestiv pentru interpretarea interactiunii fotonilor din radiatia X cu dipolii vortex. Prin aplicarea legilor de conservare a energiei si impulsului se obtine relatia pentru calculul variatiei lungimii de undă Δλ a fotonilor emergenti sub unghiul θ fată de cei incidenti pe electronii din pătura periferică a unor atomi grei
Δλ =2 Λ sin2 θ/2
unde Λ = h/m0c reprezintă lungimea de undă Compton.
Relatia precedentă a fost obtinută în conceptia că efectul Compton reprezintă la nivel structural un proces de ciocnire elastică foton - electron, altfel spus, fotonul incident se transformă prin interactiune cu un electron într-un foton emergent cu altă lungime de undă. În TDV, efectul Compton este interpretat astfel : “Fotonul incident cu energia hν0 trece prin dipolul vortex asociat electronului în Universul complementar producând o perturbatie configuratională, restabilirea echilibrului având loc după un timp de relaxare prin emisia de către dipolul vortex a unui foton suplimentar cu energia hν, astfel încât întreg procesul să respecte legile de conservare a energiei si impulsului”.
Această interpretare confirmă “statutul” fotonilor de particule universale primordiale care sunt indestructibile si imuabile, cuanta de energie având valori discrete. De fapt, raza de lumină nu poate fi în substantă traiectoria unui singur foton, ci este o succesiune de segmente rectilinii – delimitate prin dipoli vortex asociati microparticulelor - pe care fotoni diferiti se deplasează cu viteză constantă.
Radiatia – ca undă modulată de fotoni – este emisă sau absorbită în diverse procese de transformare a materiei – de la reactii nucleare si tranzitiile electronilor între nivelele energetice ale atomilor, la procesele cosmice legate de quasari, pulsari, supernove, găuri negre etc. Este firesc să presupunem că radiatia poartă informatia pentru evenimentele din Universul nostru. Fotonii sunt entităti primordiale imuabile care pot fi considerati cuante de informatie în structurarea si devenirea materiei. Lansez provocarea pentru cercetarea stiintifică fundamentală, să analizeze ipoteza că modelul standard pentru structurarea materiei la nivelul microcosmosului poate fi justificat prin cuantificarea frecventei cuantei de energie, deci si a masei de miscare a fotonilor, precum si a momentului cinetic de spin. Pentru exemplificare, este sugestiv să reflectăm la relatia lui Bohr, hν’mn = Em - En, pentru tranzitia electronilor între nivelele energetice ale atomilor, care face trimitere la valorile discrete ale cuantei de energie. De fapt, fotonii sunt cauzele care determină tranzitiile cuantice în structurarea configuratională a materiei. Faptul că spectrele atomice sunt formate din linii spectrale având o anumită lărgime, poate fi interpretat prin “trenurile de undă” formate din fotoni cu diverse orientări ale spinului în planul perpendicular pe directia de miscare, care sunt generate prin reconfigurarea configuratiilor electronice ale atomilor, frecventa ν de modulare a radiatiei variind continuu în intervale centrate pe frecventele discrete ν’ ale fotonilor.
Ce pot să spun: “Fiinta umană are acces doar la evenimentele din Universul nostru format din materie, dar schemele devenirii existentei se află la granitele interactiunii cu Universul complementar”. Fiecare fiintă înzestrată cu constiintă are propriul Univers cognitiv, comportamentul interactiv si corelat cu alti indivizi fiind descris la nivel general si abstract prin corespondente complexe de tipul morfismelor studiate în matematică.
Oare, Universul complementar este “Lumea de dincolo”, din care Spiritul ne influentează devenirea prin lumină?! Dacă da, atunci Dumnezeu este în noi si trebuie căutat prin credinta în Lumină. S-ar putea ca “spectrul Universului” – continut de fotoni - să reprezinte cheia pentru identificarea divinitătii.
Cu sigurantă, existenta se manifestă într-un spatiu cvadridimensional dual având în comun axa timpului, iar Universul nostru reprezintă subspatiul în care se derulează destinul fiintei umane. Fotonii sunt particulele primordiale care asigură legătura intrinsecă între cele două universuri.

V. Modelul dinamic al nucleului
În prezent, pentru a explica structura si proprietătile nucleului atomic sunt utilizate cu precădere trei modele nucleare, si anume: cel denumit sugestiv “picătură de lichid”, cel al păturilor nucleare, respectiv modelul generalizat.
Modelul picăturii se bazează pe caracterul saturat al fortelor nucleare, care permite analogia dintre nucleu si o picătură de lichid incompresibil. Nucleonii de la suprafată sunt atrasi spre interiorul nucleului, având ca efect aparitia unor forte de tensiune superficială - care fac ca picătura să capete forma unei sfere al cărei volum este proportional cu numărul de nucleoni.
Desi acest model este util pentru a interpreta corect procesul fisiunii nucleare si expulzarea nucleonilor din nucleu, nu poate să explice stabilitatea deosebită a nucleelor formate din grupări de 2 protoni si 2 neutroni, mai ales în cazul numerelor 2, 8, 20, 28, 50 si 126, numite numere magice.
Pentru a depăsi acest impas în demersul cognitiv, a fost conceput modelul păturilor nucleare, în care se consideră că fiecare nucleon se miscă independent în câmpul mediu creat de restul nucleonilor. Protonii, respectiv neutronii, sunt dispusi - ca si electronii din atom - pe nivele energetice nucleare, în care nu se pot afla decât doi nucleoni identici cu momentele de spin orientate antiparalel. Modelul păturilor nucleare permite descrierea comportării nucleelor usoare si explică existenta numerelor magice, izomeria nucleară, precum si tranzitiile nucleare radiative.
Modelul generalizat al nucleului este o combinatie a modelelor precedente, în care se consideră că nucleul este alcătuit dintr-un miez de tip picătură, având pături nucleare complete, înconjurat de nucleoni exteriori cuplati între ei, dar si cu miezul. Miscarea nucleonilor exteriori produce deformarea miezului, ceea ce determină fluctuatii de potential, având drept consecintă aparitia unui moment electric cvadripolar.
Modelele nucleare descrise anterior, desi permit interpretarea unor procese intranucleare si a unor date experimentale, nu dau un răspuns credibil la următoarea întrebare esentială: de ce nu există nuclee cu A ≥ 2 formate numai din protoni, având în vedere că interactionează prin forte nucleare de atractie mult mai intense decât fortele electrice de respingere?

Fig. 5.1

În fig. 5.1 este prezentată distributia neutronilor si a protonilor în nucleu, N = f(Z ), în cazul real, N ≥ Z, prin comparatie cu cazul imaginar, N = Z. Dacă la începutul sistemului periodic sunt stabilite acele elemente pentru care N este aproximativ egal Z, cu cresterea numărului de ordine, pentru asigurarea stabilitătii este necesar un exces din ce în ce mai mare de neutroni. Se impune o analiză critică a mecanismului fortelor de schimb care se manifestă la nivelul nucleului.
În conceptia actuală se consideră că fortele nucleare sunt forte de saturatie cu raza de actiune de ordinul 10-15m, care nu depind de sarcina electrică a nucleonilor, ci doar de orientarea spinilor acestora, fiind realizate prin schimb de pioni virtuali între nucleoni după schemele următoare:
p ↔ n + π+, n ↔ p + π-, p ↔ p + π0, n ↔ n + π0
Pionii au fost prezisi încă din anul 1935 de către fizicianul japonez Yukawa si au fost descoperiti (1937) în radiatia cosmică de către Anderson, având masele de repaus de circa 270 de ori mai mari decât cea a electronului.
În modelul standard, interactiunile la distantă dintre fermioni se realizează prin intermediul unor bosoni, si anume: fotonul, pentru interactiunile electromagnetice, bosonii vectoriali intermediari, pentru interactiunile slabe, gluonii, pentru interactiunile tari, gravitonul, pentru interactiunile gravitationale.
Vă propun să reflectati la analogia sugestivă în domeniul macrocosmic, care este utilizată în prezent pentru a ilustra la nivel intuitiv mecanismul interactiunilor fundamentale prin particule de schimb, cu scopul de a pregăti cadrul motivational pentru lansarea unor ipoteze novatoare.
* Pentru fortele de respingere: doi copii (fermioni), care stau fată în fată pe câte o barcă pe un lac, îsi aruncă unul altuia câte o minge (boson). După ce o prind, fiecare din ei are iarăsi în mână câte o minge si repetă succesiv experimentul, efectul interactiunii fiind îndepărtarea accelerată (respingerea) bărcilor una fată de cealaltă.
* Pentru fortele de atractie: doi copii (fermioni), care stau spate în spate pe câte o barcă pe un lac, îsi aruncă unul altuia (de fapt, în directia opusă) câte un bumerang (boson). După ce fiecare bumerang se reîntoarce si este prins de celălalt copil, fiecare din ei are iarăsi în mână câte un bumerang si repetă succesiv experimentul, efectul interactiunii fiind apropierea accelerată (atractia) bărcilor una fată de cealaltă.
Pentru a modela interactiunile nucleare, se tine seama că nuclele atomilor cu A ≥ 2 nu pot exista decât în combinatie de protoni si neutroni, precum si de faptul că neutronul este instabil, dezintegrându-se după schema, n → p + e- + ν ̃ , unde ν ̃ este simbolul pentru antineutrinul electronic.
Din punct de vedere energetic, transformarea precedentă a neutronului este exoenergetică si este firesc să presupunem că în câmpul fortelor de interactiune din interiorul unui nucleu este si reversibilă. Timpul mediu de viată pentru neutronii în stare liberă este de circa 103 s, dar această valoare poate fi mult mai scurtă în stările legate din nucleele atomice. Un argument îl constituie faptul că, protonul, desi în stare liberă este o particulă elementară stabilă, în dezintegrarea β+ a nucleului se transformă într-un neutron, un pozitron si un neutrin electronic.
În acest cadru cognitiv, sunt suficiente date pentru a emite ipoteza că electronul emis în transmutatia neutronului în proton reprezintă “cheia” pentru interpretarea fortelor nucleare. Mai departe se face o analiză novatoare a mecanismului fortelor nucleare în cazul deuteronului - nucleu al atomului de deuteriu, format dintr-un proton si un neutron. Sunt trei etape succesive care trebuie luate în considerare, si anume:
(n + p)→ (p + e- + p)→ (p + n)
Din punct de vedere al interactiunilor electrice, spre deosebire de stările 1 si 3, care sunt pasive, starea 2 reprezintă o etapă tranzitorie activă, deoarece apare un electron între doi protoni cu care interactionează prin forte electrice de atractie, având ca rezultat apropierea accelerată a acestora în intervalul de timp până când se reface configuratia de proton si neutron a nucleului de deuteriu. În acest mod, se poate da o interpretare simplă pentru fortele de atractie dintre componentele unui nucleu si caracterul de saturatie al acestora, raza de actiune pentru rezultanta fortelor electrice fiind de ordinul 10-15 m. Mai mult, dacă se ia în considerare si transmutatia β+, posibil reversibilă, în care protonii se transformă în neutroni si pozitroni, dar si procesele de captură electronică, atunci se poate explica faptul că, nucleele atomilor cu A ≥ 2 nu pot exista decât în anumite combinatii stabile de protoni si neutroni. Trebuie precizat că probabilitătile de manifestare a proceselor mentionate anterior sunt diferite, conditia de echilibru dinamic fiind îndeplinită doar pentru anumite valori ale numerelor atomice si de masă, care corespund elementelor chimice existente, mai mult sau mai putin stabile.
În principiu, pentru electronii din atom se pot distinge două tipuri fundamentale de interactiune , după modul de localizare a acestora – în exteriorul, respectiv în interiorul dipolului vortex complex prin care se modelează nucleul. Pentru exemplificare, se face trimitere la o analiză comparativă dintre atomul de hidrogen si neutron, microparticule neutre din punct de vedere electric asociate unor dipoli vortex complecsi în care electronul este localizat în exteriorul atomului, respectiv în interiorul combinatiei cu protonul. În primul caz, dipolul vortex este de tip compus, electronul având o existentă reală, iar în cazul al doilea dipolul vortex este de tip integrat, electronul având doar o existentă virtuală.
Spre deosebire de învelisul electronic al atomului, care are o influentă redusă asupra nucleului, configuratia electronică a atomului este determinată în principal de sarcina electrică a nucleului, exprimată prin relatia Q = + Ze. Având în vedere că proprietătile chimice ale atomilor sunt legate de configuratia învelisului electronic al atomilor, se poate afirma că diversitatea structurilor substantei are o cauză profundă la nivelul interactiunilor nucleare si interactiunilor nucleului cu electronii. Din păcate, modelele matematice actuale nu oferă solutii exacte decât pentru atomul de hidrogen si ionii hidrogenoizi, în rest, se aplică diverse procedee matematice de aproximare – mai mult sau mai putin exacte – care pot să fie procesate pe calculator.
Analiza la nivel subatomic a interactiunilor fundamentale dintre componenetele elementare ale materiei, face trimitere la cuantificarea mărimilor fizice la nivelul structurilor materiale din microcosmos. Într-o abordare cuantică initială, mai mult sau mai putin riguroasă, se poate lua în considerare valoarea medie a energiei potentiale de modelare aproximativă a interactiunilor dintre particulele componente ale nucleului pentru studiul mărimilor fizice caracteristice si compararea valorilor acestora cu datele experimentale.
Evident că, în analiza dipolilor vortex asociati microparticulelor, trebuie să se tină seama de modelul standard, în care nucleonii sunt considerati sisteme de trei quarcuri, p(uud), respectiv n(udd). Mai departe, vom determina numărul de quarcuri u si d pentru un nucleu cu numărul de masă A, format din Z protoni si N = A- Z neutroni. În acest scop, se pleacă de la relatia
Zp + (A-Z) n = Z( 2u + d) + (A-Z) (u+2d) = (A+Z) u + (2A-Z) d
din care rezultă că nucleul este configurat prin Y= A+Z dipoli vortex u si W = 2A-Z dipoli vortex d.
Prin calcule simple, se obtin relatiile: A = Y-Z, N = Y – 2Z. Aceste rezultate oferă o nouă interpretare a configurării materiei din microcosmos.
Spre deosebire de numărul de masă A,numărul atomic Z are valori succesive strict crescătoare si stă la baza realizării tabelului elementelor chimice în care izotopii (nuclizii) sunt trecuti în aceeasi căsută. Este fascinant că pentru izotopii cu timpul mediu de viată semnificativ, numărul Y are valori successive crescătoare si poate fi utilizat – împreună cu Z - pentru realizarea unui model generalizat de configurare a nuclizilor. În acest cadru conceptual, prin utilizarea notatiilor X (Z)(Y), vă prezentăm următoarele exemple:
n(0(1), H(1)(2, 3, 4), He(2)(5, 6), Li(3)(9, 10), Be(4)(11, 12, 13, 14), B(5)(15, 16), C(6)(17, 18, 19, 20), N(7)(20, 21, 22), O(8)(23, 24, 25, 26), F(9)(27, 28, 29), Ne(10)(30, 31, 32), Na(11)(33, 34, 35), Mg(12)(35, 36, 37, 38, 39), Al(13)(39,40, 41), Si(14)(42, 43, 44, 45), P(15)(45, 46, 47), S(16)(48, 49, 50, 51), Cl(17)(52, 53, 54), Ar(18)(54, 55, 57, 58) , K(19)( 58, 61) etc.
Electronii din atom sunt grupati în pături (identificate prin valorile numărului cuantic principal), care la rândul lor sunt formate din subpături (identificate prin valorile numărului cuantic orbital). Pentru stabilirea configuratiei electronice a unui atom se aplică două reguli, si anume:
- principiul lui Pauli – într-un atom nu poate exista decât cel mult un electron caracterizat prin acelasi set de patru numere cuantice (n, l, m, ms).
- principiul stabilitătii – stările atomice cele mai stabile sunt stări de energie minimă.
Configuratiile electronice ale atomilor determină comportamentul acestora, periodicitatea proprietătilor chimice fiind corelată cu periodicitatea numărului de electroni din subpătura periferică. Se constată că numărul Y prezintă un salt semnificativ la nuclizii potasiului, fapt care poate fi corelat cu schimbarea ordinii de completare cu electroni a stărilor cuantice, la trecerea structurării materiei de la argon la potasiu, configuratia electronică a potasiului fiind K(1s22s22p63s23p64s1) = ( Ar)4s1 si nu (1s22s22p63s23p6 3d1) = (Ar)3d1.
Modelul standard are la bază 6 leptoni si 18 quarcuri. Prin generalizare, numărul Y= A+Z poate fi asociat tuturor particulelor de tip hadroni - nucleoni, hiperoni si mezoni. În reactiile nucleare, pe baza legilor de conservare a sarcinii electrice Q = Ze si a numărului de nucleoni, A = Z+ N se poate introduce o lege generală de conservare a numărului de quarcuri u, deosebit de utilă pentru analiza transformării materiei la nivelul microcosmosului.
Un parametru important de evaluare a stabilitătii nucleelor este energia de legătură pe nucleon, care creste cu numărul de masă în cazul nucleelor usoare, atinge valoarea de aproximativ 8,5 MeV la nucleele de mase intermediare, după care scade la nucleele grele până la circa 7,5 MeV. Sugerez specialistilor analiza dependentei energiei de legătură pe nucleon în functie de numărul Y.
Numerele Z si Y fac trimitere la modul de structurare a materiei la nivel atomic si nuclear, mai precis, pentru obtinerea majoritătii nuclizilor, inclusiv a celor naturali, se pleacă de la H(1)(2) si se cresc sucesiv numerele Z si Y, care permit determinarea numărului N de neutroni, precum si configuratia învelisului electronic.Trebuie avut în vedere că atomul este neutru din punct de vedere electric, numărul protonilor fiind egal cu numărul electronilor, ambele tipuri de particule electrice având timpul mediu de viată infinit în stare liberă, spre deosebire de neutron care are timpul mediu de viată de circa 887 s.
Este firesc să presupunem că, în devenirea materiei după Big Bang, la început au fost fotonii care au generat dipolii vortex de tip quarcuri, apoi protonii, după care materia s-a structurat succesiv la nivelul microcosmosului, de la particule elementare la atomi si molecule din ce în ce mai complexe. Unii cercetători consideră că elementele cu masele cuprinse între cele ale heliului si fierului s-au format în procesele nucleare din stele, iar elementele mai grele decât fierul au fost generate prin explozia unor supernove. Se presupune că radiatia de fond din Univers provine din Marea Expolozie care a avut loc cu aproximativ 13,73 miliarde de ani în urmă.
Într-o abordare dialectică, evolutia stelelor si a galaxiilor este legată de procesele de geneză si structurare a dipolilor vortex asociati microparticulelor.Interiorul stelelor reprezintă un reactor termonuclear în care “focul stelar” generează în Universul nostru, nu numai energie, ci si o mare diversitate de nuclizi. În stelele “mai mici si mai reci”, precum Soarele, se produce ciclul proton-proton, în care, la formarea fiecărui nucleu de heliu din patru protoni, se degajă o energie de 24 MeV. Ciclul proton-proton se derulează în trei etape:
2( H + H) 2( H + e+ + ν)
2( H + H) 2( He + γ)
He + He He + 2 H
În stelele mari si fierbinti predomină ciclul carbon-azot, în care initial se formează un nucleu de azot prin fuziunea unui proton cu un nucleu de carbon, iar în ultima etapă (a sasea) se reface carbonul si se formează un nucleu de heliu din patru protoni intrati în reactie în decursul ciclului.
În ultimă instantă, codul structurării materiei la nivelul microcosmosului este legat intrinsec de numerele Z si Y, cu consecinte asupra schemelor devenirii existentei la nivele superioare de organizare a materiei. Este suficient să amintim formarea stelelor din praful si gazul interstelar prin concentrare gravitatională, destinul acestora fiind marcat de procesele de fuziune nucleară din interior - prin dinamica dintre presiunea radiatiei si gravitatie. Chiar si viata pe Terra se află sub semnul stelar, Soarele fiind sursa primară de energie din care derivă majoritatea surselor energetice terestre. Este fascinant că nucleele atomilor din organismele vii provin de la Soare sau de la o altă stea de pe bolta cerească.
Pe lângă procesele cosmice care au marcat devenirea geochimică a Terrei, se pot mentiona si dezintegrările radioactive naturale, dar si posibilitătile fiintei umane de a produce transformarea nuclizilor prin reactii nucleare prin intermediul acceleratoarelor de particule sau reactoarelor nucleare. Radioactivitatea naturală este procesul de emise spontană a radiatiilor (nuclee de heliu), (electroni sau pozitroni), (radiatii electromagnetice cu lungimea de undă mai mică decât 10-12 m). Transformările radioactive sunt procese aleatoare (întâmplătoare), care se desfăsoară după schemele:
+ (dezintegrare )
+ (dezintegrare -- )
+ (dezintegrare + )
* + (dezintegrare , X* - nucleu în stare excitată).
Descresterea în timp a numărului de nuclee instabile, se exprimă analitic prin legea dezintegrării radioactive în forma diferentială, dN= - N dt, sau integrală, N=N0 e - t , unde este constanta radioactivă.
O sursă inepuizabilă de energie, practic nepoluantă, o constituie reactia de fuziune, care constă în unirea nucleelor usoare pentru a forma nuclee de masă intermediară mai stabile. Interesanti din punct de vedere energetic sunt izotopii hidrogenului, si anume, deuteriul (D= H) si tritiul (T= H), care interactionează astfel:
H+ H He+ n+3,27MeV (ramură neutronică)
H+ H H+ H+4,03MeV (ramură protonică)
Heliul si tritiul rezultati pot interactiona la rândul lor cu deuteriul, rezultând reactiile:
H+ H He+ n+17,6MeV
He+ H He+ H+18,3MeV
Neutronii rapizi obtinuti ar putea fi folositi la regenerarea tritiului în urma unor interactii cu litiul:
Li+ n He+ H+4,6MeV
Dar, pentru ca procesele de fuziune nucleară să fie produse si controlate în instalatiile pilot de pe Pământ, este necesar ca, pe lângă temperatura înaltă, combustibilul nuclear în stare de plasmă să îndeplinească următoarele conditii: să fie foarte pur, să fie îngrădit (confinat) în capcane magnetice pentru a nu se împrăstia, iar densitatea sa (n) să fie corelată cu timpul de viată ( ) al plasmei fierbinti, conform criteriului lui Lawson, n (n )min.
Pentru obtinerea plasmei se folosesc diverse metode, precum: descărcările electrice în gaze, excitarea si ionizarea termică, excitarea si ionizarea cu radiatii electromagnetice (în particular cu fascicule laser de mare putere), bombardarea unor tinte cu fascicule de particule accelerate, injectia particulelor încărcate în capcane magnetice, ionizarea prin unde soc etc. Există speranta ca în viitorul apropiat reactia de fuziune controlată să-si găsească utilizarea firească la rezolvarea definitivă a crizei energetice a omenirii, în conditiile epuizării zăcămintelor de petrol, gaze naturale sau cărbune.
Bibliografie
Este dificil de prezentat o anumită selectie a unor lucrări stiintifice de reper pentru teoria dipolilor vortex, deoarece este un model gnoseologic transdisciplinar, aflat la frontierele cunoasterii actuale, pe care nu o contrazice în totalitate, ci doar o completează - prin dezvăluirea unei fascinante încărcături de semnificatii. Pentru bibliografie am ales următoarele lucrări:
1. E. Chpolski, Physique atomique, Ed. Mir, Moscou, 1977
2. V. A. Fock, Teoria spatiului, timpului si gravitatiei, Ed. Academiei, Bucuresti, 1962
3. R. Hubert, Răbdare în azur, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993
4. L. Landau, E. Lifchitz, Mécanique quantique, Ed. Mir, Moscou, 1980
5. V. Lapcik, The vortex theory of Matter and Energy, Madding Crowd Publishing, 2007
6. M. S. Longo, Fundamentals of Elementary Particles Physics, Mc.Graw-Hill, 1973
7. P. Mittelstaedt, Probleme filozofice ale fizicii moderne, Ed. Stiintifică, Bucuresti, 1971
8. Ed. Nicolau, Introducere în electromagnetismul teoretic modern, Ed. Academiei, Bucuresti, 1974
9. V. Novacu, Electrodinamica, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1966
10. A. Pal, V. Ureche, Astronomie, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1982
11. St. Hawking, O mai scurtă istorie a timpului, Ed. Humanitas, Bucuresti, 2007
12. I. M. Popescu, Fizică, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1982
13. E. Segre, Nuclei and Particles, W. A. Benjamin Inc., New York, 1965
14. V. Tudor, Alma Lux, Ed. Agora, Călărasi, 2001
15. V. Tudor, The vortex theory of existence, Ad Astra, 2011
16. R. Titeica, I. Popescu, Fizică generală, vol. I, II si III, Ed. Tehnică, Bucuresti, 1971, 1973, 1975
17. S. Titeica, Curs de mecanică teoretică, Tipografia Universitătii din Bucuresti, 1978
18 V. Ureche, Universul, Ed. Dacia, Cluj-Napoca,1987
19. M. Vasiu, Electrodinamica si teoria relativitătii, Ed. Didactică si Pedagogică, Bucuresti, 1980


E-mail: protelisav@yahoo.com





Prof. Vasile Tudor     5/5/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian