Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Mai 1955-sase decenii de la despărtirea de George Enescu

Un creator de lume

Pornind de la o subtilă abordare programatică, existentă sau presupusă, ce se poate observa în subtextul multor opusuri enesciene, încă de la începuturile creatiei sale artistice, se constată modul în care muzicianul lasă posteritătii un mesaj emotional menit a tălmăci viziunea sa despre cum ar voi sar er trebui să fie lumea în care a trăit, de la momentul intrării în existentă si până la trecerea hotarului vesniciei. “N-am făcut altceva – spunea George Enescu – decât să traduc ceea ce auzisem cântându-mi în inimă”. Pentru artist, România a fost un tărâm menit a înfătisa oamenilor de pretutindeni o imagine inconfundabilă imagistic, etic, afectiv reprezentând propriile sale trăiri de-a lungul anilor. Drumul acesta începe cu Poema Română “… acolo, departe, pe plaiurile Moldovei...,am străbătut o cale anevoioasă, străjuită de copaci ce se pierd în zarea îndepărtată”, mărturiseste Enescu în anii săi târzii, ancorând în timp până la tărmul din Vox Maris. Această călătorie de creatie are un înteles personal, în comentarea muzicii enesciene, îngăduind contemporanilor să “vadă” lumea prin ceea ce putem intui că a fost formată de visul si orizontul personalitătii artistului.
În destăinuirile către Bernard Gavoty citim despre argumentele trecutului: "mama era, ca si tatăl meu, dintr-o familie de preoti ortodocsi", adăugând: "Iată-mă, deci de două ori pecetluit: ca om al gliei si ca mistic. Pământul si religia au fost cele două divinităti ale copilăriei mele. Le-am rămas credincios... Si dacă sentimentele mele religioase s-au schimbat cu timpul, am păstrat totusi cucernicia fată de religie, de tot ce este vrednic de ea".
Din perspectivă cronologică, marele succes al Poemei române la Paris, în concertele Colonne, acum peste 100 de ani (Théâtre Châtelet, 6 februaie 1898) l-a determinat, constatând evenimentul, pe Stan Golestan să comenteze, într-o corespondentă publicată în tară :”...ivirea pe orizontul muzical a unui nou soare”. Lucrarea semnifică una dintre primele exceptionale sinteze muzicale ale spiritualitătii românesti, sporindu-i importanta cosmogonică de care aminteam, pe plan universal. Ea cunună elemente specifice ale melosului popular si bizantin cu limbajul orchestral occidental. Contemporanii lui Enescu, la momentul Poemei, înteleg că principalele ei surse melodice sunt: doina, cântecul de joc si cântul bisericesc.
Decenii mai târziu, când lumina acestui „soare” apusese, muzicologul muzicologul Romeo Ghircoiasiu avea să-si îndrepte atentia (în Muzica, nr.5, din 1965) în special asupra acestei opere:”...materialul ei sonor si tonal brut, ce constituie baza unor motive latente, va reveni în noi si noi imagini de intonatie ce vor defini lucrările sale următoare .” În acest înteles, descifrăm forta lui George Enescu pentru a recrea din conceptie personală, un cosmos – boltă cerească, om, pământ si ape - ce îi este propriu. Compozitorul Mircea Chiriac consemna primordialitatea „semnelor” Poemei române pentru George Enescu, între cele două secole, confirmând ideea că poate fi considerată, cum o sugeram, un moment de tinerete al creatorului, existent cu consecventă de-a lungul anilor. La „capătul drumului”, eroul periplului a fost capabil, credem, să se oglindească în aceste pagini sonore juvenile. Cei care i-au urmat calea au fost, cum constată, si nu este singurul, Teodor Grigoriu, că au fost ”fermecati pentru tot restul vieti. Încă un motiv de a pleca pe ocean, ca un argonaut…”
Însăsi afectiunea purtată acestei creatii, pe care o investeste cu titlul de onoare de prim opus, pledează pentru o schimbare de atitudine în fata de actului componistic, din partea tânărului violonist virtuoz. Enescu se manifestă, în acest context, cu o vizibilă asumare de responsabilitate, atitudine ce îl va determina pe Paul Dukas să remarce, referitor la Poema română, că „din punct de vedere muzical, el pare mai vârstnic, iar în ceea ce priveste siguranta condeiului si dexteritatea instrumentatiei, el pare a fi ajuns la maturitate”. Ce traversa sufletul acestui tânăr de 16 ani ? După Viena, urmase Parisul, dar nostalgiile moldave nu se stinseseră (si nu se vor stinge niciodată), păstrându-si ecoul până în primăvara anului 1955...Simtea dorinta să se mărturisească, să arate de unde vine, iar mijlocul de adresare, mai complet decât un instrument, îi apare orchestra, prin intermediul formulării programatice, la intersectia poemului simfonic cu imaginile suitei simfonice. Totusi, să nu spunem că Enescu priveste spre trecut, epigonic, ci se bazează pe ceea ce exista înaintea lui, pe ceea ce îl impresionase ca tânăr, ceea ce îi era accesibil, în scopul de a schita ca proiect o lume personală, cu care să-si convingă contemporanii. Desi integrat Frantei, considera că Parisul nu-i cunoaste îndeajuns tara natală. Este prima dintre atitudinile constante ale vietii sale, această mereu aducere aminte în prim planul existentei artistului a tot ce este românesc si, în egală măsură, integrabil european. Poema română este primul gest explicit din multele care se vor succeda, de-a lungul timpului, forta de a crea o lume proprie după chipul si asemănarea plaiului natal si al omului ce-l locuieste.
Imnul Regal – spune Răzvan Apetrei, directorul artistic al Cameratei Regale, a cunoscut poate cea mai frumoasă învesmântare muzicală în Poema Română de George Enescu. Tânărul geniu moldav, la vârsta de numai 16, ani a avut extrem de inspirata viziune de a-l insera în deznodământul acestei capodopere… numerotată simbolic cu op. 1 în catalogul creatiei sale”.
George Călinescu observa că Ideea programatică inspiratoare – cu elemente de filieră romantică – este „o lirică a linistii si fericirii rurale, un horatianism” . Odată cu acumularea anilor, reluând ideea, poate mai subtil expusă, este notată cu aceleasi referiri, în Impresii din copilărie (lună, furtună, lăutar-doină, jocuri) sau în Suita III-a „Săteasca”(ulita, misterul noptii, jocurile). Desi mai apoi programatismul rămâne ca făgas al realizării dramaturgiei muzicale, compozitorul se va îndrepta spre versul eminescian din Simfonia a V-a („Mai am un singur dor..”), căpătând de-abia prin Vox Maris o dimensiune subliniat rezolvată tragic, ce ne aduce însă din nou la acea primă viziune a furtunilor enesciene din Poemă.
Atitudinea compozitorului nu se deosebeste foarte mult, dacă comparăm programul Poemei române cu cel privitor la Vox Maris. Suntem surprinsi de consecventa modului de imaginare poetică a întregii desfăsurări, de ceea ce îndrăznim a numi intergrarea în natură, cosmogonia enesciană, facerea lumii în spiritualitatea creaoare a artistului. Ambele aspecte, asa cum reies din convorbirile cu Bernard Gavoty reflectă, mai bine-zis, consecventa existentială a lui Enescu: ”O concepusem cu atâta dragoste si naivitate! Încercasem să evoc în această suită simfonică unele din amintirile mele din copilărie, transpuse sau, mai bine-zis, stilizate. Era o foarte îndepărtată evocare care reînvia imagini simple din tara mea natală, pe care o părăsisem de opt ani si care mă face si astăzi să-i regăsesc mireasma si privelistile... totul pornea din inimă !”
Chiar dacă George Enescu se afla departe de tară, îsi dorea să evoce o anume ambiantă. În creatia amintită isonul apare într-o formă foarte apropiată de cea întâlnită în muzica liturgică ortodoxă, cea care nu acceptă nici polifonia, nici armonia si nici acompaniamentul instrumental sau orchestral. Însotirea de clopote repetă traditia Axionului, imn închinat Maicii Domnului, cântat la Liturghie, pe fundalul clopotelor, în cele mai multe biserici, iar isonul se impune ca o ipostază a monodiei încredintate vocilor de bărbati, alternând cu forme antifonice de prezentare a melosului conceput în stil bizantin. Nu este nici aici cazul vreunei preluări întocmai. Enescu îsi „regizează” atmosfera fără a se baza pe structuri ale modurilor bizantine, dar efectul este convingător, ca si cum ar fi făcut-o. Nu suntem prea departe, deja, de universul Preludiului la unison.
Aceste înfăptuiri sunt rezultatul unui instinct ale trăirii care, în cazul Poemei, îl determină să apeleze tot la memoria afectivă si atunci când lasă să se contureze, abia bănuite, vechi cântări bizantine de strană. Poema română, adesea trecută cu vederea în enuntul capodoperelor, devine creatie de hotar nu numai în catalogul compozitorului dar si în istoria muzicii românesti.
Acum mai mult de un secol, Iosif Vulcan identifica în Poema română, prezentată în primă auditie, după Paris, la Bucuresti, în primăvara anului 1898, cântarea preotilor din altar. Chiar Enescu amintea de această cântare a preotilor, care se aude, în ecoul memoriei, după clopotele de la vecernie cu "usa deschisă larg".O prudentă discretie îl determină să nu insiste prea mult, dincolo de culoare, asupra prezentei timbrale a vocii, permitându-i doar să facă mai bogate sonoritătileDesigur, parcă devansând un moment de creatie nu prea îndepărtat, Enescu apelează si la citarea motivului folcloric (cel lăutăresc) în cea de a doua parte a Poemei române, „purtând în mod profund – spune compozitorul - amprenta trecutului din care am crescut...” Este, în expresia componistică, un exercitiu dus ,mai apoi, la măiestrie prin cele două Rapsodii române, idee de care nu se îndepărtează, chiar dacă gestul creatorului este mai elaborat, în „Săteasca” sau Uvertura de concert.
Încă din timpul prezentării Poemei române, dualitatea existentială virtuoz-creator îl va urmări insistent, nu neapărat ca o întrebare la care nu putea răspunde. Asa cum citim în confesiunile sale, rămâne o enigmă ce devenise obsedantă mai ales prin implicarea celor care, în epoca Poemei, îl înconjurau pe artist si căreia doar posteritatea i-a echilibrat componentele „Făceam o ucenicie destul de dureroasă – ne spune Enescu – căreia trebuie să ne supunem: faptul că acelasi om stăpâneste două mestesuguri displace multora...violonist...spuneau compozitorii, e compozitor spuneau virtuozii. De altfel existau si variante: Atentie! proclamau unii. Va fi un foc de paie! spuneau altii. În fond era acelasi refren.”
Revenind la imaginea pe care am propus-o, Poema română este un portret de tinerete al artistului ce-si doreste si se simte capabil să creeze lumea. Acele cuvinte ultime, care încheie simbolic convorbirile cu Bernard Gavoty, le recitim, având în memorie drumul compozitorului, care ni se înfătisa drept o promisiune, mai bine-zis un proiect împlinit, în care palpită cosmogonic, lumea începuturilor vietii sale: „ Povestea aceasta începe acolo, departe, pe plaiurile Moldovei...A fost lung, desigur, acest drum. Cât de scurt mi s-a părut.”








Grigore Constantinescu    5/1/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian