Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


De vorbă cu Vavila Popovici

De acum doi ani, pe adresa redactiei revistei romascane Melidonium poposeau mailuri cu texte purtând semnătura scriitoarei care ne trimitea gânduri, pagini si articole de departe, din Statele Unite, unde locuieste acum. Încet, timpul a statornicit o fructuoasă si benefică colaboratore cu revista din vechiul târg medieval al Moldovei. Citindu-i cu atentie eseurile, am remarcat o constantă umanistă si clasică în tot ceea ce primeam la redactie. Scriitoarea are o încredere nezdruncinată în tot ceea ce durează, în efortul omului ca fiintă creatoare, ordonatoare. Actul cultural reprezintă pentru acest scriitor o formă de rostuire a individului, dar si a unui neam. Scrierile sale propun cititorului un univers special si spontaneitatea creatoare ce poartă amprenta specifică celor care au scris în exil.

Emilia Tutuianu: M-a fascinat titlul uneia dintre cărtile dumneavoastră. Bănuiesc că intuiti care este aceasta. Am pătruns în lumea pe care cartea mi-a adus-o aproape ca într-un univers imponderabil. Am o mare nedumerire: lumea epico-literară a scriitoarei Vavila Popovici a fost determinată de ambianta morală si literară în care a trăit si trăieste, sau este rezultatul spontan al imaginatiei? Scriitorii pendulează mereu între realitate si imaginar, între Realia si transfigurarea acesteia în litera stacojie. Pentru dumneavoastră cum este această relatie dintre lumea adevărată si universul literar pe care, cu generozitate si bucurie, îl oferiti cititorilor?

Vavila Popovici: În primul rând, tin să vă multumesc pentru prietenia si încrederea pe care mi-ati acordat-o atunci când ati propus ideea acestui interviu. Sunt sigură că vă referiti la romanul Ultima piruetă care a apărut în 2003. Cred că lumea nu se trezise încă din cosmarul trăit după 1989, ororile acelui timp din vremea ocupatiei bolsevice fiind încă ascunse cu teamă si grijă, as putea spune. Eu purtam în suflet amintirile, mărturisirile oamenilor apropiati, trăirile lor. „Viata nu poate fi cunoscută rational, ci numai experimental”, spunea Dumitru Stăniloae. Prea mult timp tăcerea acoperise trecutul tării, adevărata ei istorie, asa încât m-am hotărât să scriu. Nu voi spune cât de apropiati mi-au fost acei oameni, nu acest lucru contează, desi multe întrebări de acest gen au apărut la lansarea cărtii. Pentru mine era important a scoate la lumină întâmplările, pentru a trezi constiinte. Este microromanul unei vieti, al luptei pentru supravietuire. A punctat bine scriitorul Ion Georgescu în cronica sa: „Marile situatii existentiale, la scara vietii unei femei, Laura, protagonista cărtii, sunt dezvoltate într-o linie epică ce ridică puncte dure de reflectie asupra a ceea ce suntem si a ceea ce trebuie să fim când fundamentul trăirii este dragostea”. Despre viata femeii în trecutul nostru nu prea îndepărtat am scris si în cărtile: Mai sunt bărbati buni, Cartea mamei. Am scris cu credinta că cititorul, la sfârsitul cărtii, îsi va pune întrebarea: De ce s-au întâmplat toate acestea? Din vina cui? Si cum va trebui să actionăm pentru a nu mai exista atâta suferintă?

Emilia Tutuianu: Prin urmare, cartea este o lume adevărată, sau asa ar trebui să deducem, asemănarea universului creat cu realitatea fiind foarte mare. O copie, cel putin, a acesteia, prin mimesis, oricum, mult mai filosofică decât istoria, dar nu mai tragică decât aceasta…

Vavila Popovici: Este o rememorare a unui timp, dublată de introspectie si analiză (aceasta din urmă lăsată mai mult în seama cititorului), fiindcă suferinta lasă urme în sufletul oamenilor, a femeii în special. Si mai cred că puritatea e o virtute care poate fi recucerită si din acest motiv am „ dezbrăcat” sufletul unei femei. Pentru fiecare roman am avut un proiect, uneori nu stiam prea bine unde mă voi opri cu constructia, cum voi sfârsi, fiindcă în afara proiectului, în timpul constructiei - cum îmi place să spun - lucra imaginatia împreună cu „cărămizile” (faptele) cunoscute, deci construiam cu amintiri, dar si cu imaginatia pe care unii o consideră „putere a sufletului”. Am construit clepsidric vietile în cele câteva romane, adică le-am lăsat să curgă din perioada copilăriei si, de multe ori, ajungând către sfârsitul vietii. As mai putea spune că se întâmplă, atunci când scrii amintindu-ti, să apară un gând al contrazicerii, al luptei, o competitie între amintirea ca vis si ratiunea ca realitate, ca un posibil echilibru, dacă vreti, între cele două forte ale sufletului creator. Poate aici intervine gândul moralizator al scriitorului. Totusi, o analiză a vietii nu poate fi decât justitiară. Alteori, în jurnale de exemplu, am plecat de la prezent si m-am raportat la trecut, la amintire.

Emilia Tutuianu: Există întotdeauna o întemeiere morală în romanele dumneavoastră, un gând superior care încheagă imaginile, visul si faptele trăite?

Vavila Popovici: Nu pot spune că am trăit într-o ambiantă specială, morală. Mereu m-am acomodat vremurilor si oamenilor, pentru a nu-i incomoda, dar în sinea mea a lucrat spiritul de observatie, logica unor actiuni; „cântarul” cât si visele. Mi-am imaginat vieti care pot fi corectate, salvate, cu speranta în bine. Romanele mele, ca de altfel ale multor scriitori, contin adevăr si fictiune, în proportii diferite. Cert este că au la bază un crez. Constructia vietii trebuie să se ridice pe o fundatie solidă. Unii însă ignoră rolul fundatiei, constructiile se ridică, dar se prăbusesc… Vrei, nu vrei, acel crez apare. Nu te poti ascunde nici de tine, nici de ceilalti.

Emilia Tutuianu: A fost greu drumul parcurs de dumneavoastră? Orice fiintă umană are nevoie, în decursul vietii sale, de mituri explicative pentru a se putea întelege pe sine si raporturile sale cu lumea. Ati crezut în Dumnezeu ...în destin?

Vavila Popovici.: Am crezut întotdeauna că deasupra noastră este Creatorul care veghează si de care nu trebuie să uităm în nici un moment al actiunilor noastre; o constiintă supremă, de la care a pornit totul, o „sământă” care rodeste continuu în timp si spatiu. Totodată mi-am format o idee despre destin, definit în dictionar ca soartă, viitor, pe care nu am abandonat-o: ne nastem pentru a călători pe un drum, functie de înzestrările cu care suntem creati. Acea călătorie este viata noastră, de care trebuie să avem grijă pentru a putea ajunge la sfârsitul ei. Căile sunt alese de noi si suntem ajutati, ori împiedicati de cei din jur. Este atât de importantă alegerea noastră personală si ajutorul celor de lângă noi! Dacă nu putem avea libertatea alegerii din cauza piedicilor, frânelor care ni se pun, sigur că nu putem merge pe drumul dorit, nici nu putem atinge scopul constientizat - de unii mai devreme, de altii mai târziu, si de altii chiar niciodată. Avem fiecare o existentă dată, un timp convenit „în secret” între Divinitatea cerului si trupul pământului, care include timpul si spatiul în care construim destinul, adică viata noastră. O construim cu interiorul nostru sufletesc prin actiunile noastre, cu ordinea bunului simt si a celei impuse de societatea în care trăim. Când gresim, suntem avertizati de constiinta noastră, fărâmă din Constiinta divină, ale cărei legi sunt de necontestat, precum si de legile făcute de cei care conduc societatea, inspirate si ele din Constiinta Divină, dar nu întotdeauna bine realizate. Libertatea umană există prin alegerea căilor de construire a vietii, căi bune sau rele. Judecata mintii precum si simtirile sufletului ne ajută în alegere. Abaterea de la calea bună are întotdeauna consecintele ei negative. Fie că este determinată de individ, fie de societate.

Emilia Tutuianu: Mi-a plăcut întotdeauna un gând al lui Aristotel din Poetica, cum că arta e tot istorie, e tot realitate, dar una net superioară celei din urmă, si mult mai filosofică, mai concentrată si prin urmare mai simbolică, făcând mai usor accesibil sensul, ideea. Dumneavoastră, în ce relatie vă plasati cu istoria ?

Vavila Popovici: Trecutul trebuie revăzut, reconsiderat si reasezat corect în filele istoriei. Istoria si literatura păstrează amintirile vietii, dar le abordează diferit si poate nu îndeajuns. Literatura, iată, vine în sprijinul istoriei. Sunt „zăcăminte de viată” cum le numeste Nicolae Iorga si ele trebuie să fie folosite de către istorici. Unele amănunte din cărtile mele scrise, cred că pot ajuta istoria. Credinta, adânc înrădăcinată în sufletul românesc, asigură respectarea legilor morale, dă stabilitate atât individului cât si societătii. Am trăit într-un timp istoric al necredintei, un timp în care nu au contat legile morale. Existenta Divinitătii ar fi trebuit mai mult intuită si mai putin explicată. Multi încercând să explice, s-au încurcat, s-au izbit de limitele cunoasterii noastre sau ale întelegerii si nu au mai găsit-o. Cred că trebuie să se înteleagă că Dumnezeu este absent pentru simturile noastre de care dispunem acum, dar este prezent, copleseste spiritul nostru, fiindcă îl putem gândi, îl putem intui, ne putem bucura de cele create si putem a urma căi bune în viată.

Emilia Tutuianu: Vă mărturisesc că atunci când v-am văzut prima dată chipul am tresărit... Aveam în fată un chip dăltuit de natură. Am intuit, am simtit că eleganta si sensibilitatea din spatele chipului nu puteau fi decât ale unei foste balerine. Nu stiam nimic din trecutul dumneavoastră, dar prin prisma experientei si a profesiei mele v-am ghicit destinul ,,frânt”. Exprimarea nonverbală a elegantei, a emotiilor, a gândurilor, a frământărilor omenesti prin limbajul trupului este posibilă doar anumitor oameni. Baletul este în foarte strânsă legătură cu termenul de catharsis si putini oameni pot să îl atingă. Am observat că există în scrierile dumneavoastră o lume nouă si un om nou, devenit ideal. Cât de mult v-a ajutat baletul să ajungeti la această formă de perceptie? Cu sigurantă, în momente dificile din viata noastră realizăm că destinul fiecăruia dintre noi nu poate fi... negociat. A existat un astfel de moment în viata dumneavoastră?

Vavila Popovici: Aveti dreptate în aprecierea dansului ca o artă nonverbală prin care exteriorizezi emotiile cu ajutorul trupului pe care ti l-a dăruit Dumnezeu. Dansând, încerci zborul. Desprinderea de pământ pentru câteva clipe te face să simti corpul usor, flexibil, învingi gravitatia. Senzatia de zbor este extraordinară! Spunea cineva: „în dans ai clipe când granita fiintei tale nu mai este atât de clară; te topesti si te contopesti cu Cosmosul”. Baletul este o artă si de efectul artei asupra individului s-au ocupat filozofi, scriitori. Aristotel, care a fost interesat si de artă si de functia ei filosofică, de termenii de mimesis si catharsis, ajunsese la concluzia că arta are efect purificator, adică are puterea de a anula suferinte, preocupări meschine si egoiste, si de a-l face pe om să trăiască în lumea fictiunii: „a-l elibera de pasiunile josnice”. Schiller a explicat în modul său: „Frumosul mediază între sensibil si rational, înaltă, eliberează”. Nietzsche nu credea decât într-un zeu care stie să danseze. De ce? „Pentru că dansul are multiplă încărcătură, el e nu doar un simbol, ci este viată, devenire, muzică”. Se spune că grecii întelegeau bine relatia între minte, corp si suflet si considerau că arta poate fi plăcută lui Dumnezeu, dar că poate fi si instrument al Diavolului. Aveau dreptate, fiindcă există, în special în zilele noastre, o deviere a adevăratului scop al artei, a frumusetii ei. Benedetto Croce considera că arta este o activitate prin acea fortă a pasiunii care alungă pasivitatea. În fine, eu cred că dansatorul este cel mai altruist om al artei, fiindcă lucrează cu trupul până la extenuare, pentru a-l bucura si a-l elibera pe spectator, a-l înălta spiritual. Poate de aceea, de câte ori am comentat un spectacol de balet, am spus că senzatia, la terminarea unui spectacol de balet, este aceea de plutire, de a te simti mai usor, mai bun. Sigur că aceleasi afirmatii pot fi valabile si pentru celelalte arte.





Emilia Tutuianu: Prin urmare, ati dansat si dumneavoastră, asemenea zeilor…

Vavila Popovici: Da, dansul a fost visul meu de adolescentă. Să fi fost o nebunie? De multe ori mă visam dansând în aer… Se spune că în viată trebuie să fii tenace, să insisti, dar si insistenta are motivatiile si limitele ei. Trebuia să văd realitatea, societatea în care eram obligată să trăiesc si să supravietuiesc împreună cu părintii mei. Răspunderea era cu atât mai mare, cu cât am fost singură la părinti si i-am văzut într-un moment când viata lor se schimbase din cauza regimului. Am avut o copilărie si o parte a adolescentei nespus de frumoasă, în care s-au născut visele! La început nu cunosteam greutătile vietii fiindcă eram obisnuită cu traiul lor fericit, iar când viata s-a schimbat, m-au ferit de traume (nu stiu cât de bine au făcut), mi-am dat însă seama singură, mai târziu. Din averea pe care mi-o pregătiseră nu s-a ales nimic, si pentru a putea pleca la examenul de admitere, a trebuit să facă niste vânzări de obiecte. Respinsă la examenul de admitere, în acel an 1952, am încercat realizarea visului, ca fiind singura cale posibilă de a merge „mai departe”. Nu, nu cred că a fost destinul, a fost conjunctura politică a tării noastre, când certificatul de noblete era „originea sănătoasă”, când pilele si relatiile începuseră să aibă pret si au putut să schimbe asa zisele „destine” ale multora. Unii s-au descurcat găsind câte o cale a compromisului. Cerând acceptul părintilor, m-am prezentat la concursul Operei pentru dansatori. Am fost cea mai tânără concurentă si mi s-a propus o scolarizare, pentru pregătirea de intrare în corpul de balet al Operei. Trebuia să-mi perfectionez tehnica dansului. Faptul că nu am obtinut acel certificat de sănătate necesar scolarizării, din cauza inimii, m-a trezit si mai mult din visul meu pentru cariera pe care o visam. Schimbând auto-biografia, am putut intra la Institutul Politehnic din Iasi. În acest oras m-am căsătorit si am terminat Institutul Politehnic din Galati. Si să vă răspund la ultima întrebare din acest mănunchi de întrebări. Mărturisesc că a existat un moment tragic în viata mea, când am crezut că a fost o lovitură a sortii, la pierderea prietenului de viată. Atunci am întrebat cerul: „De ce, Doamne”? Ca să ajung la concluzia că în drumul vietii noastre s-au pus bariere voite. Poate gresesc, nu pot fi o Vitoria Lipan pentru a descoperi adevărul. Dumnezeu stie! Fiecare îsi fundamentează viata prin justificări. Pentru unii, care nu au trăit sau nu au înteles acele vremi, sigur că justificările pot părea simple fantezii. Sunt scrise în volumul memorialistic „Preaplinul Tăcerilor – Viata în comunism”.

Emilia Tutuianu: Ce model din lumea artei, a baletului v-a fascinat?

Vavila Popovici: În copilărie, decupam fotografii ale balerinelor din revistele părintilor. Îmi făcusem un album cu dansatorii vremurilor de atunci. Îmi amintesc de Isadora Duncan care arăta ca o regină în fotografii. Mă impresionase tragica ei viată. Retinusem că fusese căsătorită cu poetul rus Esenin. Chiar dacă legătura lor nu a fost de durată, îmi închipuiam momentele înăltătoare pe care, probabil, le încercaseră amândoi, cuplul balerină – poet. Ginger Rogers, o actrită si dansatoare, cu partenerul ei de dans Fred Astaire. Apoi am început să dansez, am urmat paralel cu liceul teoretic, Conservatorul maghiar din Tg. Mures, clasele Pian si Balet. Mai târziu, în Iasi fiind, m-am angajat la Teatrul National ca dansatoare, din dorinta de a dansa, dar si pentru a mă putea întretine, întrucât părintii nu mă puteau ajuta. Bineînteles că nu era dansul pe care-l visam, erau scene de dans din anumite piese.

Emilia Tutuianu: Muzica si dansul sunt considerate arte sincretice, împreună cu poezia, în cazul poemului mitic, a textului ritualic. Ce relatie aveati cu muzica în acea vreme?

Vavila Popovici: Iubeam muzica, iar dansul era geamănul muzicii. Citisem si despre Ana Pavlova, aflasem despre viata ei, profesoara mea de dans fusese eleva Galinei Ulanova, supranumită „sufletul inefabil si geniul baletului rus” de către compozitorul Prokofiev. Profesoara îmi povestise că părintii Galinei, balerini fiind, nu au vrut ca fiica lor să îmbrătiseze o astfel de carieră, ci să aibă o meserie din care să poată să-si asigure existenta. Urma cursurile de balet, dar nu-i plăcea baletul si mai târziu s-a îndrăgostit de el si a dobândit marele succes. Ce capricioasă este viata noastră prin simtirile ei! Îmi povestise cât de minunată era: frumoasă si talentată. Mă rog, a fost un vis frumos, acela de a îmbrătisa această artă. Dar, ca orice vis prea frumos, s-a terminat foarte repede. Am scris în Popasurile vietii câte ceva despre visul meu de a deveni balerină.

Emilia Tutuianu: Fiinta umană, ipostaziată necurmat în acel eu personal care este ,,scena” pe care se desfăsoară viata fiecăruia dintre noi, destinul nostru oscilează permanent între propriile pulsiuni ce se vor satisfăcute imediat si presiunile pe care lumea exterioară sau ordinea morală le exercită asupra lui. În jocul acesta de lumini si umbre, de forte obscure, dionisiace, sau ordonatoare, apolinice, Eul îsi construieste propria sa existentă. Dacă ar fi să ne întoarcem în timp, cum vă amintiti casa în care ati văzut lumina zilei, unde ati făcut primii pasii, ati tesut primele vise si dorinte? Ce relatie aveti cu acel grund al vietii dumneavoastră?

Vavila Popovici: Nu-mi amintesc de primii pasi făcuti pe pământul dragii, dulcii noaste Bucovine. Doar din povestirile părintilor. Primele mele imagini, amintiri sunt din Ardeal, din localitatea Câmpeni, unde a poposit familia mea. Acolo eram în mijlocul naturii, părintii mă plimbau pe malul Ariesului, prin păduri, prin locurile din împrejurimi. Ceva mai târziu, au apărut primele vise, în orasul Alba-Iulia, poate si pentru că locuiam undeva la marginea orasului, treceam zilnic prin Cetate să ajung la scoală, umblam liberă pe coclauri după flori de câmp si fluturi… Acolo am dansat pentru prima oară; la serbarea de sfârsit de an, învătătoarea m-a îmbrăcat într-o rochie albastră, cu aripi, aveam rolul îngerului. Acolo am iesit prima oară singură pe scenă si am recitat o poezie. Mamele plângeau si eu eram asa de mică si nestiutoare! Nu întelegeam momentul istoric, nu stiam de ce plâng mamele. Am explicat în cartea Popasurile vietii. Si mai târziu au apărut si primele dorinte, cele ale iubirii, în orasul de peste Jiu, când acest sentiment fascinant, l-am exprimat în primele mele versuri. Acolo am dansat pe scenă, am început lectiile de pian, am început să practic sportul. Acolo am legat prima mea prietenie cu o colegă minunată, cu care mai târziu, prin plecarea mea, am pierdut legătura. Ajungând în orasul de pe Mures, dorintele mele deveniseră pasiuni: dansul si muzica. Eram singura din clasa liceului teoretic care frecventam „Conservatorul maghiar”, devenit ulterior „Scoala Populară de Artă”, în speranta unei cariere artistice. N-a fost să fie!

Emilia Tutuianu:Poezia dumneavoastră poartă amprenta trecutului si alunecă în prezent, ca o lumină caldă, aducătoare de iubire. As putea spune, citindu-vă versurile, că sentimentul de dragoste a fost cel care v-a călăuzit peste tot în lume... Acest sentiment v-a ajutat să vă salvati când erati în România?
Vavila Popovici: Da, dragostea de cămin, de partenerul de viată, de copii, de profesie. La mine dragostea s-a încununat cu sentimentul datoriei. Eram constiincioasă, munceam cu dăruire. Cred că am mostenit o parte din genele tatălui meu, care era punctual, corect, muncitor si înzestrat cu anumite talente. Avea în plus o imaginatie si o răbdare de invidiat. Intuiam că dragostea este creatoare de frumos, că lipsa ei poate distruge frumusetea vietii, iar indiferenta ne scoate din conditia de om. Dar, asa cum spunea si Octavian Paler, „dragostea nu este numai flori, zâmbete, iubire, ci înseamnă si lacrimi, dorintă, pasiune si de aceea putini au privilegiul de a-i descoperi puterea”. Nu stiu cum ar fi viata fără dragoste. Nici nu vreau să mi-o imaginez, fiindcă ar fi fost ca un desert lipsit de vegetatie, adică de alte minunate virtuti pe care le cheamă. Dragostea este călăuza vietii noastre, este steaua nevăzută a inimii. Octavian Paler spunea că „o viată fără dragoste este asemenea unui an fără primăvară”. În cartea de cugetări Fulguratii am scris despre dragoste că este bunul cel mai de pret al sufletului. Si am mai scris că dintre toate mările pământului, Marea Dragostei are cea mai mare întindere si adâncime.
Emilia Tutuianu: Realizările profesionale din tară au fost evidente si totusi v-ati desprins de tară si... ati plecat. Evenimente din tară nu au cântărit în decizia dumneavoastră?

Vavila Popovici: Decizia mi-a apartinut când am primit invitatia copiilor. Am considerat că locul meu este lângă copii, făcând abstractie de spatiul îndrăgit până atunci si de prietenii pretiosi pe care i-am avut si pe care, din fericire, îi mai am. Aveam o vârstă destul de înaintată, rămăsesem singură, pierdusem partenerul de viată si la scurt timp si părintii. Am intuit că mult timp nu va fi bine în tara mea, după cum se porniseră lucrurile, spre o viată abuziv de materialistă si negustorească, în spre care au năvălit multi oameni fără valoare în functiile cheie din economie, politică si nu numai. Dar nu acesta a fost motivul plecării mele, după cum v-am spus. Eram de acum pensionară, aveam o oarecare libertate. Când am ajuns aici, am regretat faptul că am o vârstă înaintată si că nu am făcut acest pas mai devreme, să mă pot integra în ritmul vietii de aici. Dar, poti sti când trebuie făcut si cât de bine este să ai o mare schimbare în viată?

Emilia Tutuianu: La dumneavoastră credinta izvorăste din convingere, iar poezia izvorăste din meditatie. Cum si de ce ati ajuns la această viziune despre lume si despre artă?

Vavila Popovici: Meditatia înseamnă a asculta cerul, Divinitatea. Asa se spune. Este o practică ce duce la cunoasterea de sine, elimină agitatia mintii si tensiunile interioare. În acea stare de meditatie coboară inspiratia - sunetul care „Se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”, după cum spunea Petre Tutea. Scriam din si pentru sufletul meu. Meditam câteva clipe si scriam. Poezia se scrie în tăcere si în singurătate, ceea ce îngăduie meditatia. Este, de altfel, primul pas, după care imaginezi un dialog, cu tine însuti sau cu o fiintă imaginară, fiindcă ai descoperit o stare de conflict în gândurile tale. Poezia izvorăste din partea cea mai intimă a fiintei noastre si de cele mai multe ori se asemuieste cu rugăciunea. Uneori vine ca un refren. Pentru că o consider regina scrierilor, am definit-o cândva: „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântată/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmoră de Carara/ dăltuită de Michelangelo./ E pirueta Anei Pavlova”.

Emilia Tutuianu: Credeti în prejudecata că există poezie si poezie feminină?

Vavila Popovici: Da! Există un filon de durere în sufletul fiecărei femei, poate mai putin existent la bărbati. Ei scriu altfel poezia, sunt mai telurici, noi femeile - mai cosmice. Mircea Eliade în cartea Oceanografia scria: „Avem lângă noi oameni foarte destepti, foarte originali si foarte eruditi, cărora le lipseste, totusi, stilul, adică viata proprie, ierarhică, ritmică, a adevărurilor adunate. [...] Dacă găsim adevăruri vii, vom găsi si stilul vietii adevărate, care e ritmică, armonică cosmicizată”. Cred că are mare dreptate! Când există „adevăruri vii”, trăite intens de femeie, ele definesc un stil, fermecătorul stil poetic. Mai rar un poet ca Lucian Blaga, în poezia căruia iubirea mistuitoare are o combustie cosmică si exemplific poezia „Noi si pământul”: „În zori când ziua va aprinde noaptea,/ când somnul noptii o să piară dus/ de-un vânt spre-apus/ în zori de zi as vrea să fim si noi/ cenusă,/ noi si pământul”. Orice poet se mărturiseste în scris cuiva, în tăcerea si singurătatea pe care le caută si le găseste. Poate, citindu-i versurile, câte o fiintă îsi alină tristetea, dorul, fiindcă poezia relevă parfumul celor mai frumoase flori din gândul lui.
Emilia Tutuianu: Viziunea dumneavoastră despre poezie ne mărturiseste nu numai bogătia spirituală a Poetului, dar ea poartă si aura si frumusetea locului de unde ati plecat, de unde v-ati desprins. E adevărat că ducem cu noi, în momentul iesirii din matricea geografică reală, o matrice stilistică profundă, personală, asa cum credea Lucian Blaga? Există un imaginar colectiv care ne urmează, care ne însoteste destinic până la final? V-ati atins de ,,Pasărea măiastră” a lui Brâncusi? Cum au fost anii petrecuti peste ocean?

Vavila Popovici: O, da! Matricea inconstientului nostru denumită de Lucian Blaga „matricea stilistică”, caracteristică spiritului, trece cu pasi tăcuti în activitatea noastră creatoare. Ea dă un sens întelegerii noastre, o nuantează diferit. Probabil am purtat această matrice! Deduc că ati citit cele scrise în Jurnal american, după vizitarea Muzeului Metropolitan din New York. Nu am avut voie să ating Pasărea, decât cu ochii si cu inima. As fi dorit să o cuprind cu bratele asa cum cuprinzi un copac, cu credinta că el te simte. Nu stiam dinainte că există un spatiu amenajat pentru lucrările lui Brâncusi si când am ajuns în acel spatiu si am văzut întâi Pasărea Măiastră, numită si Pasărea în văzduh, marmura ei strălucind, înăltându-se spre cer, apoi Muza adormită, Portretul lui Nancy Cunard, ambele din bronz, am avut o stare de exaltare, pe care nu mi-am putut-o ascunde. În acele momente am consumat o mare parte din energie, a trebuit să mă asez pe un scaun, să pot privi în continuare, să pot medita. Păstrasem până atunci în minte lucrările lui din Tg. Jiu, orasul altei părti a copilăriei mele. Tatăl meu îmi vorbise mult despre Brâncusi, explicase copilului care eram pe atunci, semnificatia lucrărilor artistului. Printre altele, mi-am amintit si de răspunsul lui Brâncusi la întrebarea care a fost ideea de la care a pornit la înfăptuirea operei Pasărea măiastră: „Am slefuit materia pentru a afla linia continua si când am constatat că n-o pot afla, m-am oprit. Parcă cineva nevăzut mi-a dat peste mâini”. Am scris despre lucrările lui în Popasurile vietii.

Emilia Tutuianu: Există un scriitor sau un citat care v-a călăuzit drumul?...sau o poveste pe care nu o puteti uita?

Vavila Popovici: Drumul în literatură mi l-am făcut singură, cu greu si destul de târziu. Nu am avut timp de relatii în lumea scrisului. Ele au fost putine si, poate, prea putin semnificative pentru drumul poeziei. I-am trimis două poezii lui Marin Sorescu si mi le-a publicat de îndată în revista sa. M-am bucurat în acel moment. Încrederea însă în poezia scrisă mi-au acordat-o mai multi oameni. Primul care a crezut în poezia mea a fost sotul meu, iubitor de literatură, muzică, istorie si în primul rând de profesia sa, cu care m-am căsătorit la vârsta de 21 de ani si care mi-a urmărit evolutia. Al doilea a fost vărul lui, poetul Marcel Gafton, care avea un sarm deosebit, mă întreba mirat dacă stiu ce am scris într-o anume poezie… si-mi spunea, tot entuziasmat si glumind: „dă-mi mie acest vers”… Al treilea a fost poetul Nicolae Ioana care mi-a apreciat versurile si a scris un articol elogios. Dar când am încercat să public, materialul a fost refuzat de marile edituri din Capitală, iar manuscrisul a fost pierdut. În sfârsit, povesti urâte, sau oameni urâti?

Emilia Tutuianu: Fiecare tară are cultura sa, iar oamenii ei au o anume viziune despre lume si despre viata. Cât de greu sau cât de usor a fost să vă adaptati la un nou stil de viată?

Vavila Popovici: Greu! cu tot entuziasmul si bucuria mea, a fost greu. Poate si pentru că aveam o vârstă destul de înaintată la sosirea mea pe acest alt continent, dar în compensatie, mi-am lărgit orizontul cunoasterii, am avut conditii favorabile scrierii si publicării. M-am izbit de altă mentalitate, alt comportament, alte obiceiuri. Am avut de învătat. De fapt, omul învată toată viata, dacă vrea, bineînteles! Am mai vizitat si alte tări, am văzut că fiecare tară este altfel, are alte legi după care se conduc oamenii, asa ca într-o familie unită, dar pe acest continent mi s-a părut totul mult mai deosebit. Trebuie să fii pregătit, să ai deschidere pentru a primi noul, pentru a te adapta, dar porti în sufletul tău, mult mai pregnant, „casa” din care ai plecat. Contactul cu o altă lume îti îmbogăteste cunoasterea, te obligă să privesti viata în profunzimea ei pentru a o întelege. Poti citi multe, poti auzi multe, dar ceea ce vezi cu ochii tăi, cu simturile tale, te apropie de adevăr.

Emilia Tutuianu: Roiuri de impostori bat azi la poarta politicului pentru a-si satisface ambitiile de parvenire. Unii sunt lasi, dar nu renuntă la parvenire, altii aleg trădarea, minciuna, si din nefericire, lista ar putea continua. Si aceasta doar pentru a reusi. Demnitatea a devenit ceva rar... Cum vă imaginati România peste 30 de ani?

Vavila Popovici: România parcurge o criză economică, politică, socială, dar si una profundă, o criza morală, care ne afectează pe toti, la nivelul individului, familiei si chiar al natiunii. Cred că ceea ce ar trebui acum, ar fi crearea unei solidarităti, în nevoia de schimbare, în primul rând a mentalitătii, cu scopul compensării regresului ultimilor ani si al obtinerii unui progres. Am mai scris despre această cerintă în eseurile mele. Oamenii trebuie să muncească, nu să chirdosească timpul cu vorbe, promisiuni, aranjamente numai în interes personal. Multi s-au orientat spre politică, tocmai de a scăpa de muncă, crezând că astfel se pot îmbogăti si conduce multimea. O schimbare a mentalitătii se face cu energie si de această energie beneficiază tinerii care trebuie să fie dispusi să o consume pentru binele acestei tări, tinând cont de sfaturile întelepte ale oamenilor cu experientă si judecată. Conducătorul va trebui să detroneze mentalitatea mafiotă a politicienilor, cu rădăcini în mentalitatea comunistă. Numai cu un conducător respectabil putem avea un viitor luminos. Poporul român nu s-a dezmintit decât atunci când a fost tiranizat, când a avut conducători nedemni. Din acele perioade a stiut cu întelepciune să iasă la lumină. Românii sunt răbdători, pasnici, dar si răbdarea lor are o limită, asa încât ei intuiesc momentul când trebuie să actioneze si în ce mod. C. Rădulescu Motru vorbea de oamenii de vocatie care deschid calea generatiilor noi: „Atât pretuieste un popor, cât pretuiesc oamenii săi de vocatie. Suntem un neam bogat în însusiri sufletesti. Locuim pe un pământ mănos si unitar din punct de vedere geografic […] Oamenii de vocatie nu ne lipsesc”. Istoria tării noastre a cunoscut năvăliri si pustiiri periodice în urma războaielor de cotropire si a confruntărilor de interese între diverse puteri, poporul a fost deseori amenintat de politica si telurile expansioniste ale unor mari imperii, dar a supravietuit datorită calitătilor sale. Trebuie să stim ce si cât datorăm celor dinaintea noastră care au luptat pentru mentinerea fiintei românesti. „Ei, înaintasii nostri, dau aplecări, întorsături de spirit, îndemnuri si putinte de fapte”, scria Nicolae Iorga. Având în vedere această tenacitate a poporului, putem întrezări viitorul luminos al unei Românii Mari. Nu sunt cuvinte mari, cred că tara mea le merită!

Emilia Tutuianu: Ati publicat mai multe volume de versuri si proză. În România aproape nu se găsesc aceste cărti. Foarte putini români cunosc opera poetei si scriitoarei Vavila Popovici, dar sunteti foarte cunoscută în străinătate, unde ati primit importante premii. As dori să rememorăm aceste momente importante din viata dumneavoastră.

Vavila Popovici: M-ati determinat să număr cărtile. Sunt 19 cărti de proză si 14 de versuri, în total 33 de cărti. Sper să-mi dea Dumnezeu zile si sănătate, să mai pot scrie. Sper! Nu mă pot lăuda cu multe premii, fiindcă nici nu am participat la multe concursuri. Se spune că pentru a câstiga la loterie, trebuie întâi să joci! Uneori din lipsă de încredere în cei care puteau juriza productiile literare, dar de cele mai multe ori din lipsă de încredere în mine. Vă mărturisesc că toată viata am avut îndoieli, sunt o fire prea putin optimistă cu privire la rezultatele pe care le obtin, dar poate uneori e bine să fii mai pesimist, să pui răul înainte, pentru a nu avea dezamăgiri socante. Viata m-a învătat acest lucru. Uneori credeam în valoarea scrierilor mele, alteori le găseam prea modeste, poate este un punct slab al sufletului, dar niciodată nu am simtit sentimentul înfrângerii totale. M-a ajutat puterea sufletului. Stiam că neîncrederea totală te poate anula ca scriitor. Am fost constientă de faptul că trebuia să nu public toate poeziile scrise, sau că trebuia să le mai revizuiesc, continutul prozei s-o mai pieptăn, dar eram nerăbdătoare să văd cartea publicată, mi-era teamă de fiecare dată că se poate întâmpla să nu o mai pot publica. Deci, asupra stilului trebuia să mai veghez, dar aveam în minte si spusele lui Mircea Eliade, cum că în zilele de astăzi (astăzi la vremea lui si mai abitir acum!) nu se mai tine seamă atât de mult de stil, constienti de scurtimea vietii, de problemele ei multe, trebuie să ne grăbim. Mi-au plăcut frazele: „Trebuie să privim adevărul în fată: că toate ostenelile noastre pe acest pământ sunt pieritoare, că nu merită nici o revenire si nici o perfectionare după ce a trecut ceasul care le-a cerut… […] Perfectiunea scrisului îsi avea un rost numai când se credea, încă, în „stil”. Pe atunci autorul îsi lucra fiecare pagină, îsi ordona cartea, îsi transcria de sapte ori manuscrisul”.
Primul meu premiu a fost obtinut în 1983, „Premiul Editurii Eminescu”, în tara noastră. Dintr-o „revărsare torentială” a sute de manuscrise (ca să mă laud!), au fost selectionati 13 poeti si a apărut cartea cu acest titlu. Am aflat rezultatul mult mai târziu, mult după aparitia cărtii în 1988. Era momentul unei cumpene din viata mea. În anul 2004 am primit „Premiul pentru literatură al revistei Arges”; în 2008 - Premiul I „Femeia în cultură”- concurs „Femina 2008” editia X-a, jubiliară (judet Arges); în 2011 - premiul pentru activitate literară, cu titlul de „Fiică a Argesului”. Alte premii de care m-am bucurat foarte mult, a fost premiul international al Academiei „Il Convivio” din Italia, „Primo Premiu Absoluto” obtinut de curând, în vara anului 2014, pentru volumul de versuri „Love Story”; recentul premiu al Presei Românesti Nord-Americane „ First Place Culture 2014” si Diploma de excelentă a ziarului Arges din România pentru întreaga activitate desfăsurată pe meridianele lumii, dăruită chiar de ziua mea, 24 ianuarie 2015.

Emilia Tutuianu: Citind numai titlurile volumelor dumneavoastră: Nopti albe, Dragostea mea cea mare, Dincolo de noapte, Piticul din ceasca de cafea (mărturisesc că mi-a plăcut mult acest titlu), Ultima piruetă, cititorul este provocat să vă citească. Aceste titluri de carte încorporează atâtea trăiri încât esti tentat să scormonesti după ele. Când vom găsi cărtile dumneavoastră în librăriile din România?

Vavila Popovici: Nu stiu, chiar nu stiu! Editurile cu care am colaborat au avut mici posibilităti de a încheia contracte cu librăriile din tară. Editura „Carminis” din Pitesti reusise să încheie un contract cu librăria „Eminescu” din Capitala tării - Bucuresti, si acolo a existat, cred că mai există, exemplare din Cartea mamei. Librăriile din Pitesti au primit câteva din cărtile mele. Cât am fost în tară, m-am interesat să ajungă cărtile la Biblioteca „Dinicu Golescu” din orasul Pitesti si la Biblioteca Natională din Capitală, trimise de edituri. De asemenea stiu că Biblioteca din Tg. Mures are câteva exemplare din cărtile mele. De curând am trimis Bibliotecii Nationale câteva exemplare ale penultimei cărti apărute în acest an - Articole si eseuri vol. IV” - rugând conducerea Bibliotecii să-mi confirme primirea prin e-mail si să dispună înregistrarea lor. Nu am primit nici un răspuns.

Emilia Tutuianu: Adevărat, îmi amintiti iarăsi de cuvintele lui Petre Tutea: „Se aude, nu se caută, se ia, nu se întreabă cine dă…”, evoluăm extrem de greu…Dar să rămânem în registrul poesis-ului: Cum este toamna la poalele Muntilor Apalasi? Seamănă cu magia culorilor de acasă sau ele sunt numai acasă?

Vavila Popovici: Natura este darnică si frumoasă în multe locuri ale globului. Sigur că duc dorul locurilor pline de farmec vizitate în tară, si au fost multe, dar acum încerc să mă bucur de splendoarea locului în care mă aflu. Aici, în Statele Unite, multe case se află în păduri, printre copaci, uneori aproape nici nu le zăresti trecând pe autostrăzi. Este ceva sălbatec, dar fascinant! Casa în care locuiesc are o grădină, nu prea mare, cu copaci - brazi, stejari, ziua ascult uneori cântul păsărilor, diferit de cel al păsărilor noastre, văd poposind pe crengi, dar si topăind prin iarbă, Pasărea Colibri, Pasărea Cardinal pictată în rosu - simbolul statului Carolina de Nord -, alte păsări colorate în albastru si galben, fluturi de toate culorile, câte o broască testoasă rătăcită îsi găseste loc printre ulucile gardului, veveritele escaladează copacii în căutarea hranei, câte o căprioară sau cerb se culcuseste în spatele curtii, seara broscutele din copaci îsi încep concertul, alteori licuricii străbat spatiul grădinii… Este frumos, pentru cine are timp să privească si să se bucure.
Frumusetea acestui anotimp, toamna, este cu adevărat a pădurii. Lantul muntilor Apalasi (Appalachian), munti vechi ai planetei, nu foarte înalti, ce se întind din Canada până în sud-vestul Americii, desfăsurându-se paralel cu coasta de est a Americii de nord, e presărat cu variate soiuri de copaci, predominând stejarul si la înăltimi mai mari, bradul. Am descris-o în cartea File de jurnal – Însemnări din lumea nouă, atunci când am vizitat acesti munti. Muntii sunt la o distantă destul de mare de orasul nostru, cam la aceeasi distantă fiind si Oceanului Atlantic, dar excursia s-a putut face în timpul unei zile, dus si întors. Pornind de dimineată, am străbătut drumul cu masina, ne-am mai oprit si am mers pe cărările muntilor si am ajuns pe vârful Muntelui Mitchell, la o altitudine de peste 2000 metri. Am privit de acolo apusul soarelui în spatele muntilor si reflexele luminii descompuse în culori. Mi se părea că soarele nu voia să apună, mai voia să privească frumusetea muntilor, în acea zi linistită de toamnă. Fiindcă obisnuiesc să încep orice capitol cu un moto, descrierea din carte a avut cuvintele lui Pascal: „Prin spatiu, universul mă cuprinde/ si mă înghite ca pe un punct;/ prin gândire eu îl cuprind”.

Emilia Tutuianu: Vă multumesc pentru acest ,,zbor” în spatiul astral al versurilor izvorâte din prea plinul sentimentelor, si împărtăsirea impresiilor dvs. de viată Vă doresc mult succes si vă mai asteptăm în paginile revistei Melidonium.















Emilia Tutuianu    5/1/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian