Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Scrisoare pastorală

Scrisoare pastorală
Foaie periodică, gratuită a Parohiei Malovăt-Mehedinti

Dragii mei enoriasi!
Ierusalimul din noi. Se apropie cu pasi grăbiti marea Sărătoare a Învierii Domnului. Cu o săptămână înainte, respectiv în Duminica Floriilor, comemorăm Intrarea în Ierusalim a Domnului Iisus. Fiindcă această sărbătoare are o semnificatie importantă în viata noastră sufletească, vom zăbovi putin asupra ei în cele ce urmează.
Mântuitorul venise în lume cu un scop precis: să se aducă pe Sine jertfă nevinovată pentru păcatele omenirii. Nimeni nu întelegea aceasta. Nici chiar ucenicii lui. Deducem aceasta din întrebările pe care I le pun, din discutiile pe care le poartă cu El. Oamenii din Palestina se împărteau în două grupe mari. O grupă o formau oamenii de rând, nevoiasii, săracii, bolnavii, care-L însoteau pe Domnul Iisus pretutindeni, care-L ascultau când le vorbea, care-L rugau să-i vindece si să le vindece bolnavii. Acestia erau de ordinul miilor. A doua categorie o formau mărimurile zilei: politicieni, arhierei, ofiteri si soldati, învătati, functionari. Acestia formau două forte mari: puterea politică si cea religioasă. Se stie că pe vremea Mântuitorului Palestina era sub stăpânire romană. Romanii nu se atingeau de religia popoarelor subjugate si nici de conducătorii religiosi ai acestora, dar tineau sub atentă observatie pe oricare dintre cei care ar fi putut deveni conducători politici, instigatori la răscoală. Dovadă că si Domnul Iisus Hristos este urmărit pas cu pas. În cele patru Evanghelii care ni s-au păstrat întâlnim spioni ai stăpânirii, care-I pun întrebări mestesugute, menite să-L atragă în cursă, doar-doar va rosti vreo vorbă împotriva stăpânirii. Pe lângă aceste mentiuni avem rapoartele, pe care le trimiteau guvernatorii Palestinei împăratului de la Roma, unde mentionau faptele, vorbele, până si culoarea părului si a ochilor lui Iisus. La un moment dat, chiar împăratul îsi manifestase dorinta de a-L cunoaste personal pe Domnul Iisus, după ce aflase atâtea despre faptele si puterea Sa. Romanii nu vedeau cu ochi buni popularitatea Mântuitorului, fiindcă se temeau că va ridica poporul la răscoală împotriva lor.
Cea de-a doua fortă din Palestina, ostilă Mântuitorului, o forma clerul evreilor, respectiv arhiereii si rabinii sau preotii lor. Nu toti Îl dusmăneau pe Domnul Iisus. Întâlnim cazuri, când clerici importanti, precum Iair, ,,mai marele templului”, adică un fel de protopop din religia noastră, apelează la Mântuitorul să-i vindece fiica. Întâlnim, de asemnea, si din rândul arhiereilor, pe Nicodim, membru în sinedriu(adică un fel de sinod din religia noastră), care vine noaptea la Iisus si stă de vorbă cu El. Cu toate acestea, grosul clerului Îl urau pe Mântuitorul. Când ajungea El într-o localitate, sinagogile rămâneau goale; lumea alerga la Iisus. El crescuse în umbra templului, învătase carte la templu, îsi însusise toate rânduielile si învătăturile din religia mozaică si, totusi, învătătura Lui se deosebea de aceea. Era altceva. Din cauza aceasta, clerul se temea că va înfiinta o sectă sau chiar o religie nouă si din cauza aceasta voiau cu orice pret să se descotorosească de El.
La intrarea în Ierusalim, Mântuitorului I se face de către popor o primire triumfală, ca de rege. La aceasta contribuise mult ecoul stârnit de învierea lui Lazăr din satul învecinat Betfaghe. În Ierusalim venise multă lume, fiindcă peste câteva zile era Pastele lor si asa era obiceiul, să vină si să se roage la templul lui Solomon, cel mai important locas de cult al religiei lor. În cele ce-I strigau lui Iisus era si afirmatia ,,Fiul lui David!”. David fusese cel mai mare împărat al evreilor si reprezentase epoca de glorie a acestui popor. A-L recunoaste pe Iisus ca descendent al lui David, os domnesc, era un mesaj politic foarte periculos. Iisus ar fi avut dreptul la conducerea poporului, ca atare stăpânirea romană era avizată că are în El un oponent notoriu, în care populatia îsi pune speranta eliberării din robia romană. Peste câteva zile,când va fi înăltat pe cruce, deasupra capului Îi vor scrie vina: ,,Iisus Nazarineanul, regele iudeilor”. Asadar, strigătul poporului din ziua Floriilor este retinut ca acuzatia cea mai puternică pe care I-o aduceau romanii. Aceasta viza o lege numită ,,les majestate”, adică lezarea sau sfidarea împăratului si pedeapsa pentru încălcarea ei era moartea.
Asadar, poporul în naivitatea lui, Îl ovationa cu sinceritate pe Iisus si se bucura copilăreste; politicienii, arhiereii, puternicii zilei spumegau de ură în cetate. Domnul Iisus nu se bucura. Era trist. Stia ce-L astepta peste câteva zile. În ziua de Florii auzim strigându-I ,,Osana”; vineri, în aceeasi săptămână, auzim strigând ,,Să se răstignească! Să se răstignească!” iar duminica următoare îi auzim rostind cu bucurie: ,,Hristos a înviat! ,,Adevărat a înviat!” Ciudată opinie publică!
Meditând asupra situatiei de mai sus, o întrebare vine în mod instinctiv: nu cumva fiecare dintre noi suntem un Ierusalim de altădată? Duminica Floriilor este ziua în care primim Taina Sfântului Botez. Atunci Îl primim pe Mântuitorul în cetatea sufletului nostru cu bucurie sinceră, asemenea bucuriei copiilor din Evanghelie. Urmează pentru cei mai multi o Săptămână a Patimilor, adică propria noastră viată. Primele zile(luni, marti si miercuri) sunt zilele copilăriei noastre, când faptele noastre nu sunt nici bune, nici rele, nu sunt cântărite din punct de vedere moral-religios. Mântuitorul umblă nestingherit prin cetatea sufletului nostru. Abia joi, adică la maturitatea noastră începem să-L judecăm pe Iisus si apoi să-L răstignim. Fiecare păcat al nostru, fiecare patimă sau viciu este asemenea unui cui, pe care îl înfigem în Iisus ca să-L crucificăm. Dacă ,,reusim” să-L răstignim, să-L ,,ucidem” si să-L ,,îngropăm” în sufletul nostru, putini avem puterea să-L si înviem. Pentru aceasta nu ni se cere decât să ne spovedim si să ne împărtăsim, pentru ca El să învieze si să fie din nou cu noi. Să ne ajute Dumnezeu ca să fim cât mai multi care să-L avem pe Domnul Hristos înviat în sufletele noastre si să trăim bucuria trecerii de la Săptămâna Patimilor la Săptămâna Luminată a vietii noastre în comuniune cu Domnul Hristos!
*
Iluzii si realităti. Viata e ca un balansoar, care ne poartă între iluzie si realitate, între sperante desarte si realităti dureroase. Si asta din copilărie până la adânci bătrânete. E un fel de joacă mai mult sau mai putin constientă, care dă culoare vietii. E nevoie să trăim în iluzie câteodată, ca să evadăm din realitate; e nevoie să revenim în realitate, fiindcă iluziile nu ne dau de mâncare. Am putea spune că sunt cele două fete ale realitătii, cele două fete ale zeului Ianis din antichitate.
Copiilor le plac povestile, care le dau iluzia unei alte lumi în care orice este posibil, dar în care Binele învinge oricând Răul. Sunt de preferat, fată de o realitate nu tocmai prielnică, în care întâlnesc restrictii la tot pasul, uneori pălmute, urecheli, nevoi, necazuri, lacrimi, unde trebuie să meargă la scoală, să învete.
Tinerilor le plac iluziile, fiindcă le dau avânt, optimism si viata nu mai este dificilă, obstacolele nu mai sunt de netrecut. Îsi fac iluzii si vise privind viitorul lor, familia lor, cariera lor si totul pare trandafiriu, aureolat, strălucitor. Iubita este Ileana Cosânzeana, iubirea este eternă, fericirea va poposi în sufletul si în casa lor si nu va mai pleca niciodată; petrecerile se tin lant, discotecile sunt pline până către dimineată, părintii sustin cu sacrificii numai de ei stiute toate escapadele si nebuniile tineretii lor. Perioada de euforie se termină repede si atunci apare adevărata realitate: greutătile si lipsurile, insuccesele în carieră, neîntelegerile în familie. Nu întotdeauna au fost pregătiti suficient pentru a lupta cu toate si a avea reusită. La inaugurarea Universitătii Babes-Boliay din Cluj-Napoca, regele Ferdinand, în cuvântarea rostită cu acel prilej, spunea : ,,Copii, făceti-vă cât mai multe iluzii, ca să aveti ce pierde si să vă mai si rămână!” Interesant îndemn !
Adultilor le plac iluziile, când se gândesc la o bătrânete fericită, în mijlocul copiilor si nepotilor, iubiti, ajutati, stimati, ascultati. Pentru asta muncesc din zori si până-n noapte să câstige cât mai mult, să facă avere, să lase la copii de toate, să ,,trăiască ei mai bine de cum am trăit noi !” Renuntă la concedii si multe bucurii ale vietii, fac economii ,,la sânge” ca să tină copiii în scoli, să le asigure toate cele necesare, să le construiască ba una, ba alta, să le cumpere masini si câte toate, să poată să se distreze si să fie fericiti. Ar fi frumos să fie asa! Din păcate, de multe ori realitatea este cu totul alta. Atâtia bătrâni sunt părăsiti de proprii lor copii la vreme de boală si neputere. Atâtia copii uită să mai fie recunoscători fată de proprii lor părinti, să le ofere minimum necesar, pentru ca viata acestoa să fie cât de cât suportabilă! Multi părinti sfârsesc uitati prin vreun azil, fiindcă domnii fii si doamnele fiice nu pot suporta mirosul, văicărelile, neputintele, bolile părintilor. Singurul lucru care-i interesează este mostenirea!
Între iluzie si realitate am trăit si în viata socială de când mă stiu. Eram în scoală când se făcea colectivizarea si ni se spunea că va fi raiul pe pământ; ce-a fost în realitate nu mai spun. Ni se spunea că pe o anumită treaptă de dezoltare socială va dispare statul si dreptul, fiindcă constiinta se va dezvolta într-atâta, încât oamenii nu vor mai avea nevoie de reglementările autoritătilor; constat cu durere că infractiunile se înmultesc de la o zi la alta în tară si în lume, că autoritătile se simt uneori depăsite de situatie, că puscăriile au devenit demult neîncătătoare. Si au trecut deja cincizeci de ani!
Ne bucuram ca niste copii la Revolutie de libertate, de perspectivele ce se întrezăreau pentru fiecare în parte si pentru toti laolaltă; după un sfert de veac vedem că industria a cam devenit o amintire, că agricultura e în agonie, că somajul e tot mai mare, că tineretul ne pleacă peste mări si tări să-si câstige pâinea, că populatia tării e tot mai putină si tot mai îmbătrânită, că escrocii si hotii au supt nestingheriti vlaga tării si a neamului, că optimismul se risipeste de la o zi la alta!
Ne-am entuziasmat ca niste copii când au apărut megaescrocheriile numite jocuri de noroc ale lui Stoica si Vântu. Iluzia unei îmbogătiri peste noapte i-a cuprins frenetic pe foarte multi dintre noi. Fiecare se vedea un Ali-Baba călare pe comori fără număr. Pentru asta trebuia doar să-si dea ultima lescaie economisită pentru înmormântare sau pentru colivă, casa, apartamentul si ce mai era pe acolo. Realitatea a fost neiertătoare si parcă toate păcatele mosilor si strămosilor au fost ispăsite de ,,jucăusi”, fiindcă nici astăzi nu si-au mai revenit din cădere.
Ne-am iluzionat din patru în patru ani, când a fost vorba să votăm. Ne-am lăsat coplesiti de pupăturile candidatilor, de zâmbetele lor, dar mai ales de promisiunile lor, ca să nu mai vorbim de cele câteva firimituri ce ni le-au aruncat acolo(bere, făină, zahăr, umbrelute, pungute, sepcute si alte jucării); i-am votat si apoi ne-au uitat! I-am recunoscut mai târziu pe unii dintre ei pe la televizor, cum sedeau la coadă pe la DNA, cu cătusele la mâini, cum erau înghesuiti în dubă si dusi la puscărie. Ne-am trezit la realitate si ne-am înfiorat când am aflat de sumele astronomice si averile colosale, pe care alesii nostri reusiseră să le fure în cei câtiva ani de mandat.
Ne-am făcut iluzii că bătrânetea a fost alungată si niciodată nu se va mai întoarce la noi. Cel putin la femei. Ele vor rămâne tot tinere si frumoase. Pentru asta si-au vopsit părul în mult mai multe culori decât are curcubeul. Toate arată de parcă ar avea... sub treizeci de ani. Rar mai vezi câte una cu părul alb! Unele si-au luat si lentile de contact în ton cu părul, cu poseta, cu pantofii, cu unghiile. Astfel, observi că dacă până ieri erau cum erau, azi au ochii negri, verzi, galbeni, portocalii, albastri, rosii, după culoarea partidului din care fac parte!
Ne-am făcut iluzii că valorile moral-religioase vor triumfa si se va face voia lui Dumnezeu ,,precum în cer, asa si pe pământ”. Ne îngrozim azi când vedem atâtea atentate teroriste săvârsite în numele religiei, când pretutindeni miroase a praf de puscă, când state în care a fost propovăduită Evanghelia de aproape două mii de ani legalizează căsătoriile între bărbati si căsătoriile între femei, când credinciosii unei religii ard sau decapitează credinciosii altei religii si le distrug bisericile si simbolurile religioase, când viata de aici si cea de dincolo au ajuns o marfă ca oricare alta ce se poate negocia!
Ne-am făcut iluzii, socotind că stiinta va rezolva toate problemele privind alimentatia si sănătatea. Astăzi constatăm îngroziti că au fost otrăvite pământul, apa, aerul, plantele, animalele, oamenii. Nu mai stii ce să mănânci si ce să bei neotrăvit cu tot felul de substante chimice. Bolile grele si nevindecabile fac ravagii, oamenii sunt tot mai vlăguiti, mai anemici, mai dezgustati de tot si de toate.
Rezumând, am putea spune că pe afară-i vopsit gardul, înăuntru-i... realitatea!
Cele câteva repere de mai sus nu au menirea de a ne alunga speranta. Dimpotrivă. Toate cele de mai sus nu sunt decât biete ,,sperante”, mai bine-zis iluzii, pe care ni le-am pus în oameni. O singură formă de sperantă este valabilă si nu ne va însela niciodată: speranta în Dumnezeu.
*
Sfaturi părintesti. Din cartea Părintelui Arsenie Boca, Cărarea împărătiei, mai spicuim:
,,PORUNCILE Sl LIBERTATEA(continuare). ,,Primul chip al nasterii lasă putintă ca cei născuti să încline spre păcat, dacă nu vor să traducă în faptă potenta înfierii sădită în ei, fiind împătimiti de cele trupesti. Căci hotărârea vointei este aceea care întrebuintează un lucru. Potenta înfierii e ca o unealtă, care rămâne nefolosită, dacă vointa nu se hotărăste să o întrebuinteze. După chipul acesta al nasterii e cu putintă, asadar, ca cei născuti să păcătuiască; după al doilea însă e cu neputintă, odată ce înclinarea vointei si hotărârea sunt îndumnezeite. Încă demult Sf. Pavel scria Romanilor: ,,Firea întreagă suspină, asteptând cu nerăbdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu, prin care să se izbăvească de stricăciune si să se bucure de libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu”. Iar peste multe veacuri, în zilele noastre, Blondei scrie: ,,Aspiratia noastră spirituală nu se iveste printr-un fel de generatie spontanee; ea are rădăcini în jos prin toată miscarea universului si a vietii, care este deja un avans divin, făcut cu scopul de a pregăti venirea spiritelor; ea are rădăcini în sus prin pătrunderea (infuzia) transcendentei divine care luminează mintea si consimte să se facă căutată chiar prin insuficientele ordinii imanente si contingente”. Iată, prin urmare, că încercările si nelinistile vremii au si ele un rost: ne provoacă la găsirea sensului ce-1 avem în Dumnezeu, ca ultimul reazim etern al linistii, iar pe de altă parte ne conduc la găsirea de noi însine, ca făpturi renăscute în Dumnezeu si ajunse la libertatea spiritului. Toată cărarea de la porunci la cunoastere, de la ascetică la mistică, nici un pas n-o facem singuri. Cei iesiti din ,,Cale” ar fi niste iesiti din Cuvânt. ,,Viata pământească a lui Hristos e astfel o permanentă actualitate, repetându-se cu fiecare din noi, asa cum un dascăl însoteste fiecare copil pe care-1 creste în toate stadiile sporirii lui în învătătură. Fiecare din noi poate fi, dacă vrea, contemporan cu toată viata lui Hristos, sau, mai bine-zis, El se face contemporan cu fiecare din noi, ba chiar mai mult decât contemporan: părtas intim la întreaga traiectorie a vietii noastre. Am spus că mai degrabă Hristos se face contemporan cu noi, întrucât viata fiecăruia din noi îsi are unicitatea ei, pe care nu si-o pierde. Iisus însă, participând la toate suferintele vietii noastre si usurându-le, duce cu noi lupta cu ispitele si păcatele noastre, se străduieste împreună cu noi după virtute, iese la iveală în fiinta noastră pe măsură ce iese la iveală adevărata noastră fire de sub petele păcatului.” Sf. Maxim Mărturisitorul spune: ,,Până la sfârsitul lumii pătimeste tainic pururea cu noi, pentru bunătatea Sa si după măsura suferintei aflătoare în fiecare.” Noi stim că există un schimb de comuniune de la om la om; că oamenii, pe măsura interesului ce si-1 poartă, îsi trec unul altuia în chip tainic poverile, durerile si bucuriile; că unul poate să simtă toate stările celuilalt, primindu-1 pe acela în sine, sau pătrunzând el în acela. Dacă omul ajunge prin sensibilitatea dragostei să cunoască si să înteleagă pe semenii săi, cu atât mai mult o poate face Iisus, Omul culminant, Omul desăvârsit în dragostea de oameni, Omul căruia puritatea desăvârsită fără de păcat, de egoism si nepăsare, îi dă o sensibilitate unică. El e aproape de toti, sesizează cu finete supremă starea ce este în toti si participă generos - deci fără păcat - la vibratiile tuturor inimilor, la năzuintele lor bune si la luptele lor împotriva răului, fortificându-le. Chiar înainte de a fi pornit cineva cu hotărâre pe drumul unei vieti ce duce la mântuire, El îl urmăreste si îl atrage la Sine, asteptând orice prilej, folosind orice mijloc bun. El ,,urmăreste - zice tot Sf. Maxim Mărturisitorul - în toate zilele pe toti cei ce se vor mântui, pentru a-i câstiga.” Iată Cine-i ascuns în comoara de mare pret, cea ,,îngropată în fiecare tarină omenească. Comoara dezgropată, tarina răscumpărată, iată omul pus în valoarea lui Dumnezeu, sau ,,un duh cu Domnul.”
Iată cum Ziditorul făpturii, Mântuitorul nostru, îndură o micsorare a Sa în Duh, pe potriva măsurilor noastre omenesti, cu fiecare vârstă, cu fiecare rând de oameni, până la sfârsitul veacului. Si se sileste, ca un mare smerit, să ne înduplece, prin alegerea cea de bunăvoie, să suim la măsura Sa dumnezeiască. Se micsorează pe Sine la măsură omenească, dându-Se mintii noastre să-I semuiască pretul, si, dacă îl va afla, să ridice firea omenească la măsura dumnezeiestii Sale smerenii, adică să fim dumnezei după dar. Iată mărturia Sf. Maxim Mărturisitorul: ,,Prin darul bunurilor de peste veacuri si de peste fire... prin acestea Dumnezeu se face neîncetat om în cei vrednici. Fericit este deci cel ce L-a prefăcut în sine, prin întelepciune, pe Dumnezeu în om. Căci după ce a împlinit înfăptuirea acestei taine, pătimeste prefacerea sa în Dumnezeu prin har, iar acest lucru nu va înceta de a se săvârsi în continuu.”
Iată pe Dumnezeu cârmuind lumea si totusi, cu mare smerenie, bătând si asteptând la poarta zidirii Sale, să I se deschidă si să fie primit... într-unii se naste, într-altii sporeste cu vârsta si cu întelepciunea, într-altii propovăduieste, într-altii minuni săvârseste si în sfârsit într-unii se schimbă la fată în lumină dumnezeiască; iar într-altii - foarte multi de acestia - neasemănat se chinuieste...”
*
Săptămâna Patimilor se apropie. Se cuvine să recităm si noi una din poeziile lui Traian Dorz, intitulată Doamne, săptămâna asta, pentru a putea mai bine să intrăm în atmosfera evenimentelor:

,,Doamne,-n Săptămâna asta grea a Patimilor Tale,
fă să-Ti suferim alături, când Tu sui a Crucii cale,
să simtim si noi cum Crucea ne apasă si ne doare,
să simtim cum arde biciul peste sânge si sudoare.

Doamne, să-Ti simtim alături fiecare lovitură,
să răbdăm aceeasi hulă, si batjocura, si ura,
să plătim cu-aceleasi lacrimi si cu-acelasi sânge toate,
să simti si Tu că ne doare c-am trăit cândva-n păcate.

Doamne, ia-mă si pe mine să-mi pun umărul sub cruce,
măcar partea mea de vină să-Ti ajut să mi-o poti duce,
măcar sarcina mea, Doamne, să m-apese si pe mine,
e de-ajuns câti ani din viată Ti-am făcut si eu rusine.

Sus pe Golgota, Iisuse, când pe Cruce-au să Te-ntindă,
fă si firea mea cea veche răstignirea s-o cuprindă
si, privindu-Ti agonia, s-o văd si pe ea cum moare,
Tu să Te cobori de-acolo, dar ea-n veci să nu coboare.

Iar în clipa Învierii, piatra când se dă-ntr-o parte,
să se vadă că din groapă ai iesit Tu fără Moarte,
sfintele mironosite si-ai Tăi ucenici să vadă
si-ale mele semne-alături, si-nvierea mea s-o creadă.

Atunci stiu că si-n a doua Fericită Înviere
as veni si eu cu Tine în Mărire si-n Putere,
– căci, dac-am răbdat alături, în batjocuri si-n rusine,
vom fi-alături si-n Mărire, să împărătim cu Tine.”


Pasti cu sănătate, pace si bucurii!





Pr. Al. Stănciulescu-Bârda     4/7/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian