Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Atitudini ; Vina, „bat-o vina”!

„Caracteristica vinovatilor este nelinistea.”
– Seneca

Abaterea de la ceea ce este considerat a fi drept, bun se defineste ca vină, ea se hotărăste în justitie, implicând si pedeapsa respectivă. Fapta comisă de cel vinovat o numim vinovătie, un sentiment pe care îl încearcă cel vinovat si care poate fi simtit cu intensităti diferite, sau poate chiar lipsi. Este o stare emotivă negativă si dureroasă, se manifestă în mai multe feluri, având si cauze diferite: omul simte că a încălcat un cod moral sau anumite valori etice, a rănit pe cineva, nu a făcut ceva ce trebuia făcut etc., se analizează, ajunge la concluzia că este vinovat si se auto-pedepseste, sau este învinuit si pedepsit. Dacă nu-i pasă, adică nu simte îndeajuns, va trece peste aceste emotii si va fi dispus si altădată să treacă tot cu atâta usurintă peste ele. Sau, săvârseste o altă vină – minte! Normal ar fi să se pornească de la adevărul că oamenii sunt supusi greselilor, că se poate ceva învăta din ele, că trebuie să fim moderati în concluzii si actiuni, deoarece sentimentul de culpabilitate nelinisteste sufletul. Ne victimizăm sau suntem victimizati si suferim. Vinovătia strică echilibrul energetic al organismului, afectează judecata si repercusiunile sunt uneori dramatice.

Într-un articol al doctorului si psihologului austriac Alfred Adler (1870-1937) intitulat Vina si sentimentele de vinovătie, se specifică că „vina este atrasă de comiterea unui act interzis de către legile societătii, legi stabilite pentru a proteja indivizii de actiunile semenilor lor”, mentionând totodată că „ele au fost notate în Cele 10 Porunci, care reglementează punctele esentiale ale comportamentului dintre oameni. Caracterul de « liber arbitru » imanent în conceptul de responsabilitate, face individul răspunzător pentru alegerea comportamentului său; dacă această alegere contravine legilor traiului în comun, dacă este o alegere antisocială, atunci efectul unei asemenea actiuni poate conduce la facerea persoanei vinovată de o infractiune, delincventă sau păcat”. Este momentul de a ne aminti din Decalog, porunca VI-a – „Să nu ucizi”; porunca VIII – „Să nu furi”; porunca IX – „Să nu mărturisesti strâmb împotriva aproapelui tău”; porunca X-a – „Să nu poftesti nimic ce este al aproapelui tău”.

Omul trăieste după niste legi, care sunt de două feluri”: legi dumnezeiesti si legi omenesti. Legile dumnezeiesti sunt vesnice, morale si firesti, dată tuturor făpturilor înzestrate cu judecată si voie liberă. Despre legea vesnică ne vorbeste Sfânta Scriptură: „Eu am fost din veac întemeiată de la început, înainte de a se fi făcut pământul” (Pilde 8, 23). Deci, fiecare om are o lege interioară, naturală, universală, nescrisă dar înscrisă în minte si inimă. Există si legi obligatorii de conduită în societate, ele nefiind vesnice ci temporare, se schimbă si evoluează odată cu societatea „pentru a-si păstra valoarea practică”. Constiinta morală fiind o componentă existentială a omului, emite judecăti si îl îndeamnă să se conformeze legii morale. „Limitele interioare sunt nespus mai dureroase, ca cele exterioare”, ne spune filozoful român Constantin Noica; si peste ele nu putem trece, fiindcă rănim constiinta. Ea actionează în hotărârile noastre si tot ea ne judecă ulterior. Cu alte cuvinte ne apartine, ne îndeamnă, dar nu ne obligă. Alegerea este a noastră, cu repercusiunile ei. Optiunea de a trăi o viată interioară echilibrată, poate fi doar o decizie personală, ea însumându-se deciziilor unei societăti. Regele României Mihai I a afirmat un mare adevăr: „Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credintă si fără memorie”.

Vinovătia, se spune, a fost prima emotie dăunătoare simtită de om, comportamentul lui Adam si al Evei schimbându-se imediat după comiterea păcatului: „Ei s-au ascuns de Fata Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină” (vers. 8). A fost sentimentul fricii si al rusinii. Pe lângă frică si rusine, ei au simtit si tristete, mai ales după ce au constientizat consecintele neascultării de Dumnezeu. Cauză si efect! Cuvintele folosite de Adam au fost: „Femeia, pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine…”, cele folosite de Eva: „Sarpele m-a amăgit…”. Iată cum vinovătia generează mecanismul de aruncare a vinei asupra altuia sau de justificare a comportamentului prin aducere de argumente. Învinovătirea altora nu duce la rezultate bune, vina trebuie asumată si căutată eliberarea de vinovătie. Psihanalistul vienez Sigmund Freud (1856-1939), întemeietorul psihanalizei, a folosit termenul de „proiectie” ca un mecanism de apărare, sustinând că oamenii pun vinovătia lor pe seama altora sau găsesc argumente pentru a-si usura sentimentul de vină. El a introdus conceptele de Sine - componenta guvernată de principul plăcerii -, Ego-ul - principiu al realitătii care înfrânează impulsurile Sinelui si care spune stop!, nu acum! si Super ego-ul - instanta supremă, valoarea morală. Deci constiinta este o reflectare psihică a realitătii, păstrând un echilibru între cerintele etice si morale. Kant spunea că etica se fondează în jurul răspunsului: „ce trebuie să fac?”, ulterior reformulată ca: „ce trebuie să stiu despre ce trebuie să fac”. Conflictul se iveste în cazul egocentrismului si al egoismului, situatii în care omul or se simte a fi centrul universului si atunci nu simte nici o vină care i se atribuie, or ascunde vina, mintind, pentru a-si putea satisface în mod egoist plăcerile; are liberul arbitru de a alege atitudinea, comportamentul, relatia cu lumea exterioară.

Scriitori de seamă ai lumii au scris despre acest sentiment al vinovătiei, au analizat stările conflictuale, încercând să facă lumină în întelegerea sufletului omenesc.
Dacă ne gândim la dramaturgul si poetul William Shakespeare (1564-1616), considerat cel mai mare scriitor de literatură engleză, la tragedia Hamlet, în care printul Danemarcei este pus în fata dovezilor faptului că unchiul său – Claudius - i-a omorât tatăl, în mod egoist, crud si fără remuscări, devine obsedat să dovedească vinovătia unchiului si de a se răzbuna. Având un deosebit simt pentru cinste si corectitudine, este revoltat de purtarea nevrednică a mamei sale Gertruda, de faptul că nu a simtit îndeajuns durerea pentru moartea tatălui său si a comis rusinoasa căsătorie. Printul e cuprins de o adâncă tristete, îsi pierde toată bucuria, veselia si obisnuinta pentru lectură, jocuri si sporturi potrivite tineretii sale; lumea-i pare o gradină părăginită în care florile sunt năpădite de buruieni. Nu-l frământă faptul că a fost înlăturat de la tron - mostenirea sa de drept -, ci faptul că mama sa a uitat asa de repede pe tatăl său care fusese pentru ea un bărbat bun si iubitor si se măritase cu fratele bărbatului, o căsătorie împotriva legii din pricina înrudirii, precum si graba necuviincioasă cu care se făcuse această căsătorie. Sufletul lui era sfâsiat si mintea întunecată. Shakespeare aduce în prim plan povestea stranie cu fantoma tatălui care apare la miezul noptii, văzută de ostasi si de prietenul lui - Horatiu, fapt ce îl determină să dorească să vadă si el aparitia spiritului. La întâlnire află cum s-a produs moartea tatălui, trădătorul frate vărsându-i în ureche un suc otrăvitor. Hamlet devine si mai frământat, nemultumit de situatia din propria-i familie, sentimentul rusinii este coplesitor, considerând că imoralitatea se poate repercuta asupra tării sale, asupra unei lumi întregi. Vinovătia unchiului este inacceptabilă, Hamlet actionează grăbit si impulsiv. Este alegerea lui. Iată cum, în functie de alegerea personală, pedepsirea vinovătiei poate avea si partea ei distructivă. Groaza-i cuprinde simturile, chipul său ia o înfătisare sălbatică, purtare anacronică, dragostea din suflet pentru Ofelia dispare, adoptă un aer de nebun si o dojeneste. Tristetea accentuată este vecină cu nebunia reală, plănuieste aflarea adevărului, darea lui în vileag, răzbunarea. Pregăteste o piesă cu o actiune asemănătoare, la care asistă regele, pentru a urmări reactia regelui. Adevărul iese la suprafată, el neputând fi îngropat. Răzbunarea însă aduce numai nenorociri: moartea Ofeliei, moartea reginei, moartea chiar a lui Hamlet - printul bun, iubitor si care ar fi putut fi un vrednic si desăvârsit rege al Danemarcei… Tragedia pieselor lui Shakespeare te pun pe gânduri, te fac să discerni binele de rău, să doresti o viată morală acestei lumi, pentru a nu strica armonia ei.

Despre Feodor Dostoievski (1825-1881), unul dintre cei mai importanti scriitori rusi vesnic în căutarea armoniei sociale si umane, Deborah Martinsen, profesor de literatura rusă la Universitatea din Columbia, spune: „Scriitorul transmite mesaje nu doar pentru mintile si inimile noastre, el stârneste un amalgam de emotii - de la vinovătie până la respect si iubire”. Vorbeste de faptul că în scrierile lui există o bază morală profundă, reusind să imprime imagini de neuitat în mintile si inimile cititorilor: „Rusinea în opera lui Dostoievski, de exemplu, tine de experienta noastră comună a izgonirii din paradis. Cu totii suntem căzuti, suntem înstrăinati fată de noi însine, fată de ceilalti si fată de Dumnezeu. Cu totii luptăm să înfruntăm acest sentiment de înstrăinare si să ne întoarcem la starea de comuniune”. În cartea Fratii Karamazov, de exemplu, dacă fiecare dintre frati are o personalitate aparte interesantă: Dmitri - pasional, senzual, Ivan - lucid, rational, aparent ateu, Aleosa –simbol al trăirii spirituale si al apropierii de Dumnezeu, tatăl, în schimb - Feodor Pavlovici - este un „exponent pur al sadismului karamazovian”, constituind nucleul si simbolul acestei lumi descompuse, om imoral care duce o viată desfrânată, lipsit de ideal, „animalul rapace fără acces la remuscare, ultima expresie a înstrăinării de umanitate”, după cum îl caracterizează scriitorul, eseistul din România Ion Ianosi. Feodor Pavlovici nu face altceva decât să-si savureze viata, într-un un mod animalic, propriu individualismului, eliberat de orice norme si retineri morale, plăcerea fiind unicul scop al existentei sale, de dragul ei fiind gata să distrugă pe oricine, chiar pe proprii săi copii. El nu-si asumă nici o vină, nu are nici un fel de remuscări. Conform viziunii lui Freud, el rămâne la stadiul sinelui dezvoltat si precumpănitor. Dar, iată, lumea nu este constituită numai din acesti indivizi, ci si din acei pentru care ego-ul si super ego-ul îsi au interventia lor binefăcătoare si Dostoievski stie să sară de la o gândire imorală, la una morală îmbrătisată de iubire, precum în romanul Crimă si pedeapsă: diabolicul Raskolnikov are simptome de grandomanie, considerându-se persoană înzestrată cu calităti deosebite, îsi simte justificată decizia de a ucide, după crimă sentimentul remuscării îl macină; este salvat prin dragostea survenită pentru o tânără curată sufleteste, obligată să se prostitueze pentru a-si salva familia si care ajutată de credintă, găseste energia necesară pentru a-l călăuzi, în ciuda propriei sale suferinte. Este tema preferată a lui Dostoievski, cea a salvării prin suferintă.

Toate emotiile negative dăunează organismului fiecăruia în parte, dar si întregii societăti, precum: vinovătia, ura, furia, mânia, răzbunarea, teama, toate sunt sentimente opuse compasiunii, iubirii, acceptării, iertării, încrederii, iubirea fiind sentimentul cel mai puternic pozitiv care poate redresa totul, atât în interiorul nostru cât si în afara noastră. De aceea atât de frumos ne grăieste Biblia: „Dacă iubire nu e, nimic nu e!” si „Cel ce nu iubeste n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (Ioan 4, 8). Religia care propovăduieste binele acestei lumi, trebuie apreciată. Dar ca să întelegem o religie, ea trebuie cunoscută cu adevărat, pentru a-i vedea acel sâmbure de omenie si de iubire, care trebuie găsit, apreciat si nu denaturat. Oamenii au dreptul să aibă credinta în religia aleasă de sufletul lor si să respecte valorile ei. Dacă respecti, vei fi la rândul tău respectat. Este ca legea ofertei, cea care exprimă relatia dintre ofertă si pret: oferi lipsă de respect, trebuie să prevezi pretul plătit. Din nou, spun: fiecare efect are o cauză, iar ratiunea si simtirea este necesar a le cunoaste si a gândi asupra lor!

Vinovătia este o stare implantată parcă în mintile oamenilor de astăzi. Valorile morale sunt date la o parte si consecintele sunt dezastruoase. Tineri fără experientă de viată, în absenta unor explicatii logice a binelui, devin încrâncenati, au o singură idee în cap, un drum ales periculos, nedrept si distrugător al armoniei pentru care ne nastem si pe care trebuie să o cultivăm. Egocentrismul cuprinde fiinta, cel din afară este vinovatul, tu esti cel integru, nestiind că remuscarea pândeste si că ea poate duce la dărâmarea fiintei. O vinovătie imaginară sau reală induce dorinta de răzbunare cu cele mai crude mijloace, uitând complet de sentimentele umane, pentru care oamenii s-au străduit atât amar de vreme să si le însusească. Pentru unii oameni politici - fie bărbati, fie femei - cocotati în functii de decizie, nu mai contează ce este moral, lăcomia pentru satisfacerea propriilor plăceri, propriilor interese primează si nu interesează cât de mult îi afectează pe cei din jur atitudinea si actiunile lor. Când sunt învinuiti, se folosesc de acea „proiectie”, ca mecanism de apărare, în loc să-si recunoască vina. A recunoaste vina însemnă a tine cont, măcar în ultimul ceas, de legile morale, atât cele vesnice cât si cele elaborate la momentul respectiv de către societatea în care trăim, adică a face un pas spre maturizarea constiintei, a aduce lumină în suflet. A trece peste linia de demarcatie a binelui, înseamnă a te înscrie în zona răului, a fi vinovat, iar vinovătia atribuită cuiva trebuie bine cântărită bine, după aceleasi legi, pentru a nu avea vinovati fără vină.

Cuvintele poetului latin Plaut (195 i. Cr.) „Homo hominis lupus”(Omul e lup pentru om) au ajuns vestite; ele au arătat lăcomia sălbatică ce îi transformă pe unii oameni în fiare fată de semenii lor, egoismul naturii umane. Filozoful roman Seneca (4 i.Hr.-65 d.Hr.) a formulat replica: „Homo res sacra homini” (Omul e ceva sfânt pentru om). Ar trebui să fie!


Railegh - Carolina de Nord





Vavila Popovici    3/2/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian