Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Fragment din Cartea " Departe de Tara de Dor ".

Într-o zi caldă si însorită de octombrie, eram cu soțul meu, Marin, în Canada, bucurându-ne de natura generoasă, de culorile ruginii ale pădurii în lumina soarelui, de frunzele rosii de arțar si de adierea vântului. Eram, asadar, martori la desfrunzirea pădurii, în Algonquin Park, o rezervatie naturală, situată lângă o apă curgătoare. Râusorul îmi amintea de Râul Negru, ce trecea prin fața casei bunicii din Sălistea Sibiului. Constat că râusorul i-a atras atenția si lui Marin, căci îl aud spunând: “Dă-mi un râu si nu-mi mai trebuie nimic altceva”. Pe el gândul îl purta la Oltet, care trecea aproape de casa în care a copilărit el, în Vâlcea. Absorbiti cum eram de privelistea superbă, nu ne-am dat seama că mai erau si altii în preajmă, când auzim pe cineva spunând în spatele nostru: “This river reminds me of...” (“Râul ăsta îmi aminteste de... ”). Mă întorc si văd o doamnă în vârstă, mergând în urma noastră pe potecă. Râul îi aducea aminte de tatăl si bunicul ei, tăietori de lemne, care transportau bustenii pe râu: “Pe vremea aceea bustenii nu se puteau transporta decât pe apă”, ne-a spus ea. Marin si cu mine ne-am uitat unul la altul, zâmbind. Acest loc stârnise amintiri dragi, esentiale, în fiecare dintre noi. Memoria afectivă ne purta însă pe fiecare în altă parte. Pe fiecare, la el acasă.


“Eu mi-s umblată precum porttța grădinii, putin încoace si puțin încolo”, mi-a spus odată Lita Nuta. Nu pot spune dacă se referise doar la faptul că se-nvârtise mai toată viata în jurul casei sale din Sălistea Sibiului. Poate că se referise si la faptul că, pe oriunde ar fi umblat, tot în realitatea de lângă casă era ancorată, căci toate se învârt în jurul stâlpului grădinii sau al casei tale. Bănuiesc că fiecare dintre noi a pus o ancoră undeva, fiecare are un loc esential, de reper, un loc pe care-l poartă în suflet oriunde s-ar afla. Despre mine stiu că oriunde as fi făcut umbră pământului, tot acasă am rămas, gravitând în jurul stâlpului casei, înfipt nu departe de portita grădinii Litei Nuta. Mai stiu că am purtat, neîncetat, întrebări despre mine si despre noi, despre ce suntem, încotro ne îndreptăm si ce am putea deveni. Am gândit, astfel, răspunsuri la aceleasi întrebări din unghiuri diferite, influentată de perspectiva locului de unde am privit.

La Poiana

În satul mamei, Poiana Sibiului, oamenii îsi dădeau binețe cam asa: „La Vadu mereti?" "La Vadu!". Vadu e inima satului, locul de întâlnire, lângă biserică si primărie. La Vadu se ține si piața de dumineca, de acolo se ia si rata, dar mai ales acolo se intâlnesc fetele cu ficiorii înainte de joc. În zile de sărbătoare, femeile si fetele, primenite ca florile, se duc la horă, îmbrăcate româneste, Sălisteneste, cu surțele si iile impecabile, si cu pahiolul pe cap. Pe ficiori si bărbați îi vezi în cioarecii albi, cu cămesile brodate negru pe alb in "ciocănele", cu clop-ul negru, inconfundabil. Ce mândri sunt ei, Doamne, si ce faine le sunt fetele si muierile! La joc merge tot satul să vadă cine cu cine joacă. Sub ochiul atent al mamelor, fetele stau de-o parte si ficiorii în altă parte a sălii. Tinerii îsi fac cu ochiul, invitându-se la joc din priviri. Mie mi s-a spus să nu mă duc la joc, ca n-as stii face cu ochiul....si nici nu stiam.
Cum coboram Vlasinul spre Vadu, pe dreapta era fotograful, si acolo vedeai poze de la toate nunțile din ultimii ani. Toate păreau una ca alta, miresele si mirii erau "luati" în aceeasi pozitie, în acelas costum popular (Sălistenesc), alb-negru, aceleasi zâmbete pe fete. Mie mi se părea că mirii semănau foarte bine unii cu altii, mai mult, semănau si cu toti unchii mei. Poienarii păreau să semene între ei, toți cu mustăcioară, un clop tradițional, toți mândri tare. Când mai îmbătrâneau, Poienarilor le stătea bine cu burtă, stiu asta pentru că toti aveau una peste brăcinari. Nevestele li se împlineau si ele, si asa cum erau îmbrobodite cu “cârpa” (basmaua), păreau mai coapte decât atunci cînd îsi purtau portul, costumul național, adică. Le sedea asa de bine în portul tradițional, că la nunta mea mi-am dorit ca Poienarii să vină toți primeniti în haine românesti... Doar eu mă măritam cu un oltean si tare am mai vrut să mă fălesc cu neamurile mele venite tocmai din Mărginimea Sibiului. Doamne, ce învârtite si hategane au mai jucat ei la restaurantul Doljana din Craiova. Au cam luat orasul pe sus cu portul lor, cu veselia si pofta lor de viată molipsitoare. Doar ei nu puteau fi trecuti cu vederea pe străzile capitalei oltene. Ba chiar si circulatia s-a oprit, să se uite lumea mai bine la ei. Eu mi-o aduc aminte cel mai bine pe Mama-mare, mama mamei, care a venit cum îi sedea dânsei cel mai bine, în costum alb-negru, cusut de mână, cu surtele țesute tot de dânsa, si cu danteluta splendid crosetată. De la dânsa am primit cadou un strai gros, superb, de lâna săină, în carouri, pe care l-am luat cu mine la plecarea de-acasă.

Aud că mai nou, ciobanii din Poiana, de acuma domni, si-au cam vândut oile. Desi fac nunti mari si au dare de mână, mirii nu se mai îmbracă româneste, ci se îmbracă precum actorii de la Hollywood când merg pe carpeta rosie, cu haine scumpe de firmă. Mie mi se strânge inima când aud că îsi dau frumusețea lor, numai a lor, să fie ca altii. Eu am văzut frumusete neegalată in traditia clădită durabil de-a lungul timpului. Nici nu cred că există oameni mai frumosi decat poienarii îmbrăcati româneste, nici cântări mai faine ca cele “zise” din fluieră de Mosu’ (bunicul matern), nici învârtite si hategane mai aprige ca cele din Jina, Poiana, Rod, Tilisca, Gales si Săliste. Din mărginime, adică.

Vizitele mele recente la Poiana se opresc mai totdeauna pe la neamuri, să mai aflu de nepotii născuți de când am plecat, să mă bucur de bunăstarea verisorilor, să mai spun o vorbă bună câte unei mătusi singure, să ne mai întâlnim la câte un botez sau la câte un parastas, după cum e cazul. Nu e vizită însă să nu trec pe la cimitirul din deal, unde “hodihnesc” bunicii si alte neamuri, si unde mă opresc să fac o rugăciune la bisericuta de lemn, veche de sute de ani, care pentru mine e chezasa traditiei poinăresti. Urc de fiecare dată in turnul bisericutei, în clopotnită, un obicei pe care îl am de când eram mică, si de acolo admir podisul Transilvaniei, la picioarele muntilor.

La imaginea asta din Poiana, mama se uită zilnic, pe calculatorul ei din Toronto. Asa-si alină ea dorul, cu poza familiară a podisului Transilvaniei, în lumina apusului de soare. Acolo văzusem eu, pe o costisă, un cal splendid ce-si scutura coama în bătaia vântului. Nu am o fotografie si nici nu am nevoie de una. E imaginea pe care mi-o aduc aminte de câte ori mă găndesc, de departe, la satul mamei, Poiana Sibiului.


Toronto ON

Nota Obs.
Cartea " Departe de Tara de Dor " a doamnei Milena Munteanu, a fost lansata la intalnirea grupului de la Observatorul din !5 Ianuarie 2015.





Milena Munteanu    2/28/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian