Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


V. G. Paleolog – cãrti, prieteni, scrisori

1) Dintre criticii de artă, V. G. Paleolog îl stima extrem de mult pe Herbert Read. Acesta în cartea Istoria Sculpturii Moderne (1963) îi făcuse lui Brâncusi deplină dreptate, acordându-i cel mai important si întins loc în carte si în istoria sculpturii. Acest fapt m-a determinat, ca mai târziu, în cartea mea Banchetul (Ed. „Cartea Românească”, Buc., 1984) să scriu capitolul Herbert Read – perspectiva eroică a subiectivitătii estetice, urmărindu-i conceptia filosofică, întemeiată pe datele nespeculative ale psihologiei genetice, despre originea formei în artă. „Brâncusi nu are nevoie de cubism, cum încearcă să îl prezinte profesorul Read, nu-i asa? – îmi spunea Bătrânul –, ori el i-a pus piatra de început cu Rugăciunea si Sărutul, cu un an si ceva înaintea invidiosului Picasso, cu al său Cap de fetită. Si după o clipă: Read trece peste asta ca să-l pună în lumina de deasupra curentelor.”

2) Unul din bunii săi prieteni era Geo Bogza. Scrisese câteva poeme în proză despre Brâncusi. „Bogza a fost stegarul lui Brâncusi de pe reduta noastră. Au fost multi… Tudor Arghezi, Ion Vinea… Si eu am publicat, pentru un cerc de amici, trei poeme filosofice si caligrame, pe care mi le-a ornat feciorul meu, Dyspré – Presentation bibliophile et realisation technique, Buc., 1947. I-au închinat poeme Ion Barbu, Lucian Blaga…Acum Ion Caraion a strâns de pe toate meridianele lumii psalmii scrisi pentru Brâncusi, nu-i asa?, o carte de laude, pe care se cuvine s-o citim cu genunchii plecati”.
Se cuvine citat inimitabilul portret făcut Bătrânului de Geo Bogza, în Contemporanul (27 aprilie 1973):

Horstul

Trăieste la Craiova, cunoscut si în acelasi timp nu îndeajuns de cunoscut, un om pe cât de încărcat de rare, nepretuite amintiri, pe atât de original si plin de farmec, apartinând cu totul si cu totul altei lumi decât cea de azi, un octogenar bărbos si vajnic, pe care de câte ori am prilejul să-l întâlnesc nu mă satur să-l ascult. V. G. Paleolog se bucură de marele privilegiu de a fi fost multi ani de zile prieten cu Brâncusi, spunându-si unul altuia pe nume si mai mult decât atât – după cum îi scapă din gură în focul povestirii – spunându-si unul altuia „mă”. Mi se pare că niciun titlu de glorie nu-l poate întrece, într-o ordine sentimental românească pe acela ca Brâncusi să-ti fi spus „mă”. Pe vremea lui Stefan cel Mare, tot asa se vor fi mândrit moldovenii cărora, într-o clipă dulce si de neuitat pentru ei, voievodul le va fi scăpat un „mă” prietenos si intim.
Pentru că Brâncusi este de multă vreme un mit, pentru că multi, care s-au aflat fată de el la distantă de ani lumină, trăiesc acum din substanta acestui mit, vorbind, scriind, dialogând, conferentiind, fotografiind, filmând, comentând, teoretizând, si tot ce se mai poate face despre un om si o operă, când orice vorbă pe care el a rostit-o devine oracol, când fierăstrăul si toporul lui sunt privite ca uneltele unui demiurg, mi se pare ciudat că la usa lui V. G. Paleolog – unul dintre primii apologeti ai lui Brâncusi pe tărâmurile noastre, unul dintre primii care i-au închinat o carte – nu-i o năvală de oameni care să asculte nemaipomenitele-i amintiri. „Modigliani trăgea cu coada ochiului la Brâncusi, dar într-o zi i-am spus: – Sculptura nu-i de tine. Apucă-te de pictură!” I-a spus? Nu i-a spus? S-ar putea să-i fi spus. Cert este că acest om, care acum trăieste la Craiova – după ce mai înainte rătăcise cu o saretă trasă de un cal prin diferitele sate ale Olteniei, spre a preda copiilor de tărani limba franceză – l-a cunoscut bine pe Modigliani, cert este că amintirile lui reînvie, din cel mai lăuntric unghi, o întreagă epocă, un ev al artei, a cărui amintire se stinge chiar pe malurile Senei.
Vatra pe care Brâncusi îsi pregătea prânzul rustic a devenit o piesă de muzeu. Dar amintirile extraordinarului bătrân de la Craiova? Cineva, un om sau mai multi, ce si-ar propune să afle cum a fost o lume care a dispărut de mult, ar trebui să le culeagă, să le păstreze, să lase o mărturie despre acest horst omenesc, martor al altor vremi, al altor ere. Dacă ar fi după mine, zile întregi as sta să-l ascult. Sau, mai degrabă, o mie si una de nopti.
Toti am fost, de îndată ce am început să luăm cunostintă de opera lui Brâncusi, izbiti de noutatea si misterul acelui straniu ovoid de bronz, ce se numeste „Domnisoara Pogany”. Toti am fost tulburati, obsedati, de esentiala, cosmica domnisoară. Dar octogenarul de la Craiova a sta cu ea la masă.
Si tot el l-a auzit pe Brâncusi, când Pogany plecase de mult din Paris, spunând într-o seară, cu vocea înăbusită: „– Mă, să stii că am iubit-o!”

Într-o preafericită zi a vietii Sânzianei Pop se întâmplă ca în casa lui F. Brunea-Fox, cu prilejul aniversării acestuia, să fie prezent V. G. Paleolog, iar prietenul comun Geo Bogza să-i zică: „Mult stimată Sânziana Pop, eu văd ce lucrezi si hărnicia dumitale îmi place. Te stimez mult pentru munca pe care o faci, dar te voi stima si mai mult dacă vei întreprinde tot ce se poate pentru a obtine un interviu de la acest Foarte Mare Bărbat, care este V. G. Paleolog”.
Si prin ochii ei: „Foarte Marele nostru Bărbat sedea pe scaun, în fata mea. Un dumnezeu nespus de frumos, ca în icoanele noastre de tară, îmbrăcat în cămasă de in, cu plete albe si barbă bogată, cu ochi luminosi, prinsi ca în două cercuri de piatră de amintirile unei vieti de aproape un veac. Am promis că voi călători la Craiova spre a-l afla pe V. G. Paleolog în universul domestic pe care îl stăpâneste si l-am aflat: un univers cât o chilie de pustnic, zidit între cărti, populat de putine obiecte din lumea de altă dată si de câteva rândunele aclimatizate pe geam. Când Foarte Marele Bărbat intră în odăită, spatiul se revarsă pe fereastră ca apa, si tot ce mai încape alături este umbra de argint foarte vechi si de perlă a doamnei prea-subtiri Clelia. Ea ne strecoară cu mâini de madonă sirop de trandafiri în apă cu gheată si când pleacă se dispersează ca aburul”.
Ceea ce a ascultat s-a adunat în două mari pagini ale revistei Luceafărul (16 iunie, 1973), iar ca titlu nu puteau să poarte decât cuvintele Propuneri pentru paradis.

3) - O scrisoare citită sub lacrimile cerului. La Unitatea Militară 01191 de la Lipova luasem cu mine cărtile lui V. G. Paleolog, Tineretea lui Brâncusi si Brâncusi. În februarie începuse Centenarul Brâncusi. Eu prezentam în Unitate, la orele de educatie politică, sub protectia maiorului Achim, din Arad, opera lui Brâncusi, după cărtile lui V. G. Paleolog, după informatii de-ale sale, altele din diferitele studii (ale lui Petru Comarnescu, Petre Pandrea, Sidney Geist), după fotografii si după un set de 33 de diapozitive date de Bătrân. V. G. Paleolog, a cărui ultimă dorintă era să ajungă să trăiască si să vorbească despre Brâncusi cu ocazia Centenarului acestuia, răspundea la invitatii după invitatii. El, mai bătrân si mai tânăr decât toti, alerga neostenit din oras în oras pentru a vesti mesajul brâncusian, căci nici o durere sau neajutorare fizică nu erau mai mari decât bucuria că prin el se netezeste adevărata cale pentru a descoperi urmele Geniului tutelar al artei moderne, si al nostru. Am fost si sunt convins că cine i-a văzut ochii si i-a ascultat cuvintele, a avut privilegiul să-l vadă si să-l audă pe Brâncusi. Nimic nu poate să mă abată de la gândul că prin ochii săi privea Brâncusi, că uriasa sa mână, când o cuprindea pe a mea, mă înfiora crezând că prin ea mă atingea mâna sculptorului. Cum să fi gândit altfel, când decenii de-a rândul Criticul i-a stat în preajmă si Sculptorul îi spunea atât de simplu: frate Vasile!
La trecerea în anul centenar al lui Brâncusi, i-am trimis din armată urări de sănătate si putere cuvântului său de a-l sluji pe Brâncusi. Scrisoarea de răspuns am citit-o cu lacrimi în ochi si sub lacrimile cerului:

“29. XII. 975

Dragul meu ostas poet,

Eliberându-mă din Spital, am găsit Urările d-tale si m-am bucurat; acu stării mele de sănătate îi trebuie.
Îti urez ostăsie fericită, – si ea slujindu-ti în viată – cred că putin or mult va folosi chiar fizicului nu numai spiritualitătii d-tale, iubirea de Tară fiind ozonul de care nimeni nu se poate lipsi, zică cine or ce-ar vrea.
În asteptarea re-întâlnirii, te asteaptă mai bătrânul D-tale amic,

V. G. Paleolog”

La 12 martie 1976 m-am liberat din armată. Am plecat direct spre Craiova, la bătrânul meu prieten. Mi-a deschis usa, după câteva clipe de asteptare, acelasi urias munte. La îmbrătisare, mi-a zis: „Usor, că dreptul nu mai tine!”Eu am închis usa, iar el s-a înapoiat agale si s-a asezat pe largul scaun de la masa de lucru din mijlocul camerei. A ridicat cu greu piciorul drept si l-a întins pe scăunelul de alături, pe care era o pernută. Si-a ridicat pantalonul de pânză alb-gălbuie până la genunchi. „Priveste ce mi-au făcut doctorii. Mi-au pus piciorul strâmb, nu-i asa?” L-am privit cu uimire. De curând fusese dat jos ghipsul, iar piciorul era strâmb, usor curbat spre interior, cu talpă cu tot. „Trebuie să merg cu grijă ca să nu-l lovesc pe cestălalt”.
– Dar ce-ati pătit? l-am întrebat.
– Cu voiosia din tinerete, am colindat celelalte orase, dar am pătit-o în Craiova mea. M-au chemat la Liceul „Tudor Arghezi” să le vorbesc copiilor despre Brâncusi. Cum să nu mă duc, când Arghezi între primii intuise si scrisese despre geniul lui Costache, nu-i asa? La plecare m-au petrecut copiii până la poartă, dar neslăbiti de clopotel s-au întors. Pe trotuarul plin de gheată si zăpadă, am alunecat. Si piciorul ăsta bătrân cum să tină greutatea mea!? S-a rupt de deasupra gleznei. Doctorii si-au făcut treaba, cotit. De, au zis poate că sunt bătrân.
– Si acum ce-i de făcut? l-am întrebat.
– Să-l rup din nou, ca să-l îndrepte – si a început să râdă – să cosească, poate. Dar întâmplarea asta m-a îndârjit. Cu el în ghips, am străbătut multe orase. Cu Ambulantă de Crucea Rosie m-au luat ungurii la Sf. Gheorghe, la Târgu Mures. Le-am povestit ungurilor, ca unul care am cunoscut-o bine, despre Margit Pogany, ca pictorită, femeie, ca „model” si tainică iubire a lui Brâncusi, despre unicul ei tărâm ce era sinea feminină, rezonând în anima sculptorului. Stii eseurile mele: Ochii Domnisoarei Pogany fac iarăsi înconjorul pământului (din Tribuna, 1973) si Margit Pogany, ori X, Popescu (din Tribuna, nr. 49, 1973) si cel sintetic, Ochii Domnisoarei Pogany, cuprinzător pentru Brâncusi-Brâncusi II. Pe acestea l-am rostit ungurilor pentru miracolul lor feminin trimis, nu-i asa?, în întâmpinarea lui Brâncusi.
– Sânzianei Pop o descrieti astfel: „O femeie cu bratele mult prea lungi, care nu stia să-si afle tinuta, cu picioare mari si umflate, cu o alură apăsată de bărbat. Dar femeia asta avea un defect căruia i-as spune «mare» pentru cât era de ciudat: avea pleoapele străvezii. Când închidea ochii i se vedeau ca sub sticlă. Cred că pe Brâncusi ochii l-au fascinat, modul ei ciudat de a-si schimba privirea. În clipa când îi închidea devenea o statuie. Era de o mare stranietate. Ulterior «capul Pogany» a devenit, la Paris, cap «de macheaj» Rubinstein si a făcut mare modă.”
– La Târgu Mures m-am întâlnit si-am prezentat cuvântări împreună cu Constantin Zărnescu si el un iubitor, mai ales al spuselor lui Brâncusi. Cuvântarea din sala Palatului Culturii din Târgu Mures a fost radiofonizată si filmată. Când astfel vorbeam, strâns de ghips, mă simteam mai aproape de tânărul Costache, de încăpătânarea lui de a refuza ghipsul. Si dintr-o dată m-a străfulgerat cu privirea:
Tot ce este viu îl refuză!

– O altă scrisoare, de regret

„V. G. PALEOLOG. Craiova. Roumanie

ORDINUL „MERITUL CULTURAL” 1968
MEMBRE DE L’A.I.C.A. PARIS 1969
AMERICAN INSTITUTE OF WRITING RESEARCH CORP. 1976

Mult iubite D. Velea,

Îti confirm primirea cărtii pe care cu plăcere ti-o voi restitui după ce-i va veni rândul să descurc povestea cu colega lui B. si ea o credincioasă a Sculpturei.
Regret mult să te stiu osândit supra productiei care îti va fura din pretiosul timp pe care l-ai putea folosi întru folosul foloaselor spiritualitătii decât să bucătăresti indigestive.
Îti sper aleasă muncă si acordată cu vibratiile lăuntrice – mai ales că stiu ce poti aduce…”

Conversatia noastră părea de acum încolo dusă în plan interior, se ghiceste din regret. Acest regret si încredere acordată au însemnat mult pentru mine si, în acelasi timp, o insidioasă durere, ca apoi să sfârsească într-o mâhnire că la vârsta aceea nu-mi dădeam seama că umbra îi devenise neînchipuit de lungă si că mi-l imaginam ca pe un bătrân vesnic.

Scrisoarea aceasta, ultimă, are imprimat sus, în coltul din stânga Autoportretul lui Brâncusi, Relativement, tel’ que moi, tradus de V. G. Paleolog prin Într-un fel asa cum eu arăt, de altfel, singura fotografie, si aceasta aflată în posesia criticului, pe care deseori, când venea vorba de Zarurile sale sau despre tainele lui Brâncusi, mi-o arăta si cu acel unic „nu-i asa?” încerca să mi-o explice simplu, numai asa cum pot să circule cuvintele si să se întâlnească privirile de la Bătrân la Copil. Mai târziu, parcă pentru a nu se pierde – cum avea să se întâmple, nu numai cu cărtile sale, ci cu întreaga Arhivă „Brâncusi” a acelui Centru de Documentaristică „Brâncusi” de la Filiala Academiei, din Craiova – a asezat-o pe coperta cărtii sale Brâncusi, I, Ed. „Scrisul Românesc”, Craiova, 1977. Ulterior, a încercat si a propus o a doua traducere, Oarecum, Sinea mea, mai aproape de gândirea în dodii a lui Brâncusi, criticul adăpându-se din aceasta.

(După plecarea definitivă dintre noi a Criticului, îngândurat si pios am intrat în Clădirea uceniciei mele întru Brâncusi, cu o inexplicabilă sfială, tălpile abia au atins cele câteva trepte de la intrare, am cotit prin marea sală spre dreapta, am dat în coridor si m-am oprit în fata usii unde zilnic si ani în sir intrasem ca acasă, dar pătruns de umilitatea uceniciei în cele sacre ale Artei, Artistului si ale Criticului exemplar rămas din alte vremi. Îmi stăruia în ochi imaginea Bătrânului – cel mai bătrân dintre semenii ce mi-au fost dat să-i văd –, o făptură umană complet albă, ridicându-si privirea din documentele despre Brâncusi si acoperindu-mă cu lumina sa, sau, mă gândeam, voi întâlni vreo absolventă de istoria artelor care nu-mi va întelege în nici un fel stânjeneala, tremurul din glas si poate dorinta de a atinge cu mâinile masa si marginea scaunului pe care se odihnea, prinsă, mâna masivă a criticului. în timp ce-mi povestea. A trecut o vreme până am reusit să bat în usă. Am deschis. Camera era traversată de un glazvand. Prin el se distingeau asezate pe lângă pereti dulapuri metalice albastre. O usită din glazvand s-a deschis si cineva mi s-a adresat: „Mâine se înmânează carnetele de partid!” După care a tras usita de sticlă. Paralizat, ca si cum m-as fi întâlnit cu un mort ziua în amiaza mare, am fugit afară. Inima îmi ajunsese în urechi. Am trecut strada în Englich Park si m-am asezat pe o bancă din apropierea statuii lui Alexandru Ioan Cuza. I-am privit mult timp chipul, până mi-am revenit. Nu am avut puterea să mă întorc si să întreb despre locul unde a fost mutată Arhiva „Brâncusi”, despre soarta atâtor documente, strânse de-o viată, mărturisitoare despre viata si spiritualitatea noastră. Nici mai târziu. Teama lui V. G. Paleolog, că acestea se vor pierde, mi se adeverise.)

Sub Autoportretul lui Brâncusi se află tipărit, sub forma unui L, ca un soclu din cuvinte, un înscris explicativ, funerar. Cred că Bătrânul critic a căutat să sugereze că acesta este de fapt monumentul funerar al lui Brâncusi. Să redăm textul:

„În privinta autoportretului intitulat Într-un fel asa cum eu arăt trebuie spus că el apartine epocii când era asaltat de suprarealisti, care voiau a si-l anexa, precum si acelea a îndrăgitelor de el filosofii ale îndepărtatului orient, prin Lao-tse, prin Milarepa si prin Tantra. În pereche de figuratie a eului, Brâncusi avea exemplul C. G. Jung, pentru arătarea formatiei succesive a eului spiritual părelnică vârstelor vegetale, strat peste strat, an peste an, vârstă peste vârstă (v. C. G. Jung, L’ Homme a la decouverte de Son Ame, cap. 3 ).
Mai este de adăugat întâlnirea acestui asa zis «auto-portret» al lui Brâncusi, total inedit, cu o auto-figuratie tot cercuală a pictorului suprarealist Hundertwasser intitulată Nostalgie a unei alte Lumi (v. L’ Art Moderne, de R. Huyghe, tomul I, p. 6, Paris, 1960 ).
De la Alexandra David si, îndeosebi, de la «fakirul spiritual», faimosul Kharym, comensalul mesei flămânzilor a lui Brâncusi si – o vreme – blazon al harului La Rotonde din Montparnasse, i-a ajuns cunoasterea codificărilor tantriste ale eului, transpuse pe pânzele «mandala» din secolele XVII si XVIII, după care reproducem pe cea mai apropiată de autoportretul Într-un fel asa cum arăt eu”.

„În 1970, V. G. Paleolog, posesorul unuia dintre rarele pozitive ale acestui cliseu, îl publică pentru prima oară în „Ramuri” nr. 4, 1970, Supliment”.







Dumitru Velea    2/18/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian