Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Fragment din noul romanul ,,Sarra''

Cu ceva timp în urmă, pe vremea când Tutea încă mai era în viată, iar eu, o copilă, uluită de cele câteva cărti ale sale, Între Dumnezeu si neamul meu, Filosofia nuantelor si altele, dar mai ales de imaginea unui Socrate al momentului, al românilor, în special, m-am apucat, asemenea maestrului, să scriu. M-am gândit la o piesă de teatru. Omul ! Si asta pentru că, din punctul meu de vedere, intentia cărturarului român de a împinge demersul său spre concept în Lumea ca teatru, o idee mai veche a lui Platon, esuase. În consecintă, Omul – în toată splendoarea si natura sa ! Obiectiv subiectivă, mistică, artistică, ratională, morală…
– Morală ? – m-am întrebat, în timp ce parcă m am împiedicat cumva în mine.
Aveam îndoieli. Unele firesti, ale omului aruncat-în-lume. Altele… Din acest motiv, nu am putut trece cu vederea nici marile întrebări kantiene, după unii, puse fără de rost, nici extrapolarea, din gândul strecurat în Imperativul absolut :
– Fă acel bine încât binele făcut să aibă valoare universală. Si totul doar din onoare ! Da, din onoare ! – am reformulat si repetat în gând, oarecum rătăcită, fără a putea păsi lejer printre niciunul din cuvintele anterioare.

În fine, îmi doream să pun în scenă omul la dimensiunea lui ontologică si să mă văd un fel de Eu-Tu universal în si dincolo de lume. Vrând-nevrând, am luat pe rând la întrebări când istoria, când timpul, când gândul conceptualizat, rămas parcă panglică atârnată de băierile cerului. În unduirile albastrului, se zvârcolea, fireste, în mintea mea, puse parcă la un loc, fie Fiinta lui Parmenide, fie Dasein-ul heideggerian, coborât de gânditor la nivelul omului aruncat-în-lume, fie firea-de-a-fi împreună cu Eminescu, fie un rotund a tot.
– Cam de aici am să încep ! – mi-am zis câtiva ani buni mai târziu si, de ce nu, am să spun orice. Am să mă spovedesc universului ! Vouă, tuturor ! În definitiv, ce am de ascuns ? De oriunde, prin orice, tot se vede… Doar în propria-ti uitare mai poti sta orecum confortabil câtă vreme îti motăie constiinta, altfel gândul te poate urmări sau găsi până si în găurile negre, dincolo de galaxii.
– Usor de spus, greu de făcut ! – mi-am zis câteva clipe după aceea, când, pusă la zid de mine însumi, mi s-a anulat parcă timpul si m-am întors la începutul începuturilor. Că un început trebuie să fii fost, iar de acolo, încoace, am retrăit, vorba lui Dilthey, un filosof german, la dimensiuni cosmice, Facerea. Facerea universului, iar în el, si eu cu pământul, caleasca mea cosmică de printesă, că doar trebuia să mă plimb cu ceva. Si asta doar ca să nu râncezesc, să nu fac mucegai câtă vreme, uitată parcă într-un pustiu si al cerului, si al pământului, căscam doar gura, ca proasta, la stele. Iar ele, nimic ! Si de aici, plictisul. Domnule, să îti fie dat întreg pământul – raiul l-am inventat eu, ca femeie, mai târziu – si să nu stii ce să faci cu el, mare încurcătură ! Mare, mai ales că despre Adam, am auzit ceva mai târziu, de la un blestemat de sarpe. Când l-am văzut… Ce să vă spun, bun de mâncat ! Mi-am infipt dintii si… poftele mele genetice au dat buzna. Cu ele si cicăleala. Acum trebuie să mă întelegeti, că dacă nu puteam să mă bat o vesnicie, singură, la cap, am căsunat pe el. Nu de alta, dar mi-a agătat frunza. Iar din acel moment, dandanaua. Pune frunza, dă jos frunza !… Tăvăleala… Apoi, cearta, împăcarea… Dulcegării !
– Domnule, cică dacă nu as fi fost eu femeie, el ar fi rămas sfânt în slujba lui Dumnezeu. Păi, bine, bă besleagă, si sfânt si slugă ?! – am vrut să-i zic într o seară când abia i-am dat botul la o parte de pe tâtele mele. Prinsese gustul laptelui. Din una, din alta, doar stiti… Cum, ce a iesit ?!… Păi ce putea să iasă câtă vreme nici pe vremea aceea aschia nu sărea departe de trunchi ? Nu a fost tocmai greu nici cu doi buradei pe cap, chiar dacă seara, când intram cu el sub asternut, îmi cam încurcau itele.

Si totusi, toate bune si la locul lor numai că Cel ce ne făcuse îsi cerea dreptul, un fel de spagă primordială, la vremurile noastre, zeciuială, impozite, taxe peste taxe chiar si mai mult ! Au apărut greutătile. Copiii au crescut si musai să cotizeze ca si mine si Adam al meu. Domnule, taxa de protectie, legea numărul unu pe fata pământului ! Si o dai că nu ai încotro ! Noi, femeile, mai târziu, când s-au înmultit si pe pământ stăpânii, am mai scăpat, din când în când, cu plata în natură. După cerere si ofertă ! Numai că nu tot timpul datul tău e pretuit, e pe placul protectorului. Si când nu-i convine, prăpăd ! Altceva se întâmplă când ai mângâiatul stăpânului, fie el si călăul cu barda deasupra grumazului tău. De acolo, din lipsa de pretuire, fie ea si formală, adică de ochii lumii, mâhnirea, apoi vrajba, ura si, evident pasul spre crimă. Nu cred că trebuie să vă mai spun despre cum primul meu născut, Cain, ucis de fratele Abel, a scaldat pământul cu sângele său. Cum toate se plătesc pe lume, am plătit si noi. Mai întâi, am îndurat lipsa puterii de a re-cunoaste, apoi potopul. …Ehe, si toate celelalte ! Când ne-am revenit, eu si cei ce au urmat, iesiti de acum din ape, ne-a pus, „închinatul“, vorba unei babe de pe la mama din sat, să devenim cineva, adică să avem si noi un nume că, în Noe, dacă nu pui potopul, Noe e ce ? Cel mult litere la un loc, as spune acum, când încă mai functionează, ca formă de comunicare, alfabetul pentru analfabeti. De chestiunea asta de comunicare, că despre ea e vorba, pe-atunci, în vremurile în care m-am cufundat, se ocupa sufletul. Făcea el niste semne pe cer si ne întelegeam. Dar numai până la Turnul Babel, adică până când am vrut să fiu, cum spuneam mai adineauri, un Eu în lume ! De la Turnul Babel încoace, s-a pocit totul. Ce să faci ? Când vrei să stai nepoftit, alături, pe o lespede cu Dumnezeu, El, Atotputernic, îti arde una peste bot încât uiti până si cum strigă altii la tine. Una e însă a vrea să stai lichea, lângă Divinitate, si alta e să vrei să fii si tu om în lume ! Reiau si completez : Eu, alături altora, în lume. Domnilor, cu tot ce mi s-a dat să îndur, chiar si cu trecerea prin potop, toate bune si la locul lor cât timp vorbeam toti pe aceeasi limbă. Când nu ne-am mai înteles, s-a ales praful ! Si de turn si de toti. Asta e dacă ne-am picurat gramul de minte abia căpătat, în toiul cu tuică, si am vrut, de-aiurea, să fim ! Nu râdeti, că ăstea, adică toiul si tuica au fost printre primele inventii ale omului ! De la luatul vorbirii pe aceeasi limbă si de la inventarea toiului cu tuică, si până ehe…, nici că mai tin minte, nu ne-am mai putut reveni. Am tot bătut câmpii prin lume, fără mare scofală. Târziu, Moise ne-a amintit iarăsi de Dumnezeu. Dumnezeu unul si numai unul. Unii au auzit, altii nu… Despre existenta unui singur principiu, un principiu al unitătii, probabil al unitătii chiar în Divinitatea personajului biblic, ne-a vorbit si Talles, un trimis tot de sus, însă, iarăsi, pe o ureche ne-a intrat si pe alta ne-a iesit. La fel s-a întâmplat si când Iisus ne-a propovăduit dragostea, cale de întoarcere în Unul. Si dacă tot s-a întâmplat la fel, strigătul nostru de acum, „Eli, Eli, lama sabahtani“, se izbeste de portile cerului, apoi se întoarce, Apocalipsă, foc si furtună, pentru un alt început. „Pune-L, domnule, pe Dumnezeu în capul mesei, si ai să vezi că omenirea capătă sens !“ – ne-a amintit si Tutea, că doar Îl cunoscuse în puscăriile comuniste. Dar te pui cu omul ? Omul, în general, că noi, femeile, nici pomeneală. Poti să ne pui pe Dumnezeu în poală si umplem lumea spunând că ne-am pupat, la propriu, cu dracu !
Mda ! Un alt fel de scenariu ! Parcă mai pe întelesul oricui, decât chestiunea ce tine de conceptualizare, filosofie… Nu ? Spuneti si dumneavoastră !

„Lasă-ne, domnită, cu bazaconiile dumitale ! Întorci lumea cu josul în sus, după cum ti se năzare si… Ce, Doamne, iartă-mă, că doar nu suntem toti prosti ! În plus, altceva ne-a spus popa în biserică !“– m-au certat deodată toti cei pe care-i purtam cu mine.
– Păi atunci să o iau altfel. Să simplific totul si vă spun simplu povestea mea, cât încă mă mai simt în stare să povestesc si să mă las povestită. Mda ! Atunci uite cum să facem : eu vorbesc, voi ascultati, apoi retrăiti cuvântul. Mă bârfiti, ce mare lucru ?! Bine ? Da ! E, atunci aflati că numele meu e Sarra ! Nu am idee dacă are ceva comun cu cel biblic sau am ceva sânge de evreu în mine. Mi-am dat seama că mă cheamă asa după cum mă striga bunica. În consecintă, târziu, când deja constientizasem câte ceva din jurul meu. Ce bine era să mă fii tinut minte din clipa în care am crăpat ochii ! Vă spuneam ca si poetul : „Am zărit lumină pe pământ/ Si m-am născut si eu/ Să văd ce mai faceti/ Sănătosi ? Voinici ?/ Cum o mai duceti cu fericirea ?“ Apropo : „Sănătosi ? Voinici ?“ [….] Si eu la fel : asa si asa, ca fiecare ! Dar să revin. …Sara si nu stiu dacă am ceva gene de evreu. Asta în conditiile în care avem în vedere că neamurile s-au corcit si nu mergem pe o linie strictă cu începuturile din Adam si Eva. În plus, nu mi-am cunoscut tatăl. Mama, când eram mică, nu mi-a vorbit niciodată despre el. Ce-i drept, nici eu nu am întrebat-o, câtă vreme mi s-a părut, atunci, mai interesant să cred că sunt, ca Mântuitorul, opera Duhului Sfânt. De ce nu mi-au pus, însă, numele Issa ? E, de ce ?! …Ce să o mai lungim ?! Nu te poti tăvăli, ca oricare pământean, cu Duhul Sfânt, după poftele inimii, ca apoi să aduci pe lume copii !

Primii ani de viată, după întărcare, i-am petrecut cu bunica în cătunul Seculestilor, o văgăună uitată de Dumnezeu, între niste dealuri, de pe care stăteau gata să cadă peste noi, pădurile. Mă îndesa zi si noapte când cu lapte de capră, când cu supă de cartofi si morcovi pasati, când cu… Degeaba întorceam capul ! Vream, nu vream, înghiteam până ce vedea ea burtica doldora. Apăsa asa cu degetul pe ea, ca pe o pernă, apoi mă lăsa. Abia târziu, când aveam dintii ca peria si am muscat-o de deget, mi-a mai dat pace.
– Fă, acum îti rup botul ! – mi-a reprosat ea, într o zi, odată cu înserarea. Păi, eu am grijă să cresti în rândul lumii, sănătoasă si frumoasă, iar tu ?… Să vină si să te ia cu ea acolo, în Anglia ! Să scap odată de tine ! Si-atunci să te văd ! Ce-ai să-mi mai duci tu dorul ! Si mie si la tot…
– Eee ! – am ripostat eu si am scos limbuta. Parcă tie n-o să-ti fie ?!
– Păi, da, dar si cu plecatul ăsta nu e asa după capul tău ! – a întors-o ea în timp ce mă privea ca pe o gâză neputincioasă.
M-am rusinat, am privit în pământ si m-am asezat cu fata spre coltul camerei.
– Uite, de-aia nu mai pot eu ! Că te-ai bosumflat tu ! O să-mi fac o nuia ! Măcar să ai de ce lăsa botul ! În plus, joarda îmblânzeste…
– Până ai să o faci, eu sunt departe… Îmi iau bocceluta si plec.
– Vezi să nu-ti uiti pempărsii ! Fată mare si face pe ea, noaptea, în pat. Am să te fac de râs în sat !
– Da ? Atunci si eu am să spun oamenilor că aseară ai tras un pârt… încât s-au speriat si purecii din saltea !
– Ptiu ! Bată-te să te bată ! Păi tu ai vârsta mea ?
– Am, nu am, asta e ! Trebuie să recunosti că m am tinut de nas până spre ziuă, că nu mai puteam respira !
– I-auzi afurisita ! Iar eu mai să jur că ea, cu degetul în gură, dormea…
– Mai ? Ce e ăla mai ?
– Mai e mai ! În cazul de fată, aproape.
– Mai, aproape ?
– Fă, uite ce ! Nu mă lua tu pe mie la întrebări câtă vreme nu ti s-a uscat bine nici măcar buricul !
– A, deci nu stii ? Păi si cu asta am să te fac de râsul lumii !
– Bine că esti tu desteaptă !
– ”Desteaptă si frumoasă ! Nu ca hârca de mă-ta mare !“ – Asa mi-a zis mos Gheorghe ieri.
– Cine, fă ?
– Mos Gheorghe. … Cel din spatele casei.
– I-auzi al dracu hodorog ?! Hârcă e hoasca de nevastă-sa… Nu eu ! Într-o zi, am să-i sparg capul cu măciuca.
– Aoleo, ce o să-l mai doară ! …E si el bătrân… Cu nuiaua nu se poate ?
– Joarda e pentru curul tău… Că doar ti-am spus…
– Ai fi zis, dar eu sunt mică si nu tin minte…
– Uite, aici ne-asemănăm ! Numai că eu sunt eu si tu esti tu !
– Da ?
– Da !
– Păi da, asa gândeam… Că doar eu sunt copil, nu cum zicea mos Gheorghe că esti dumneata. Spune-mi mie ce e aia hârcă ?
– Fă, o să îti tai limba !
– Hai, îmi spui ?
– Taci, că mă iau cu bătul ăsta după tine si-ti rup picioarele !
– Hârcă e…
– Hârca e ce e !
– Nuuu, hârca e mamaie…
– Da ? E, las’ că pun eu, la noapte, joimărica pe tine !
– Mă păcălesti ! Doar mă sperii când cu popa, când cu ea… Bunica !…
– Ia zii, ce mai vrei ?
– Mi-e dor de mami si-mi vine să plâng.
– Ehe, acum si cu tine ! Vezi, de-aia nu are ursul coadă ! Mai pune-ti pofta în cui, că nu am de unde să o iau. Acum o fi la Londra, iar dacă mă gândesc, îmi vine si mie să plâng – a lăcrimat ea înaintea mea.
– Of, iar cu… Hai, gata, nu mai zmiorcăi ca o babă păcălită de vulpe – i-am repetat expresiile cu care ea îmi stergea lacimile de fiecare dată.
– Ursul, fată ! Dar degeaba spun ! …Că dacă mă asculta ea, fata mea, pe mine…
– Stiu ! Nu mai eram nici eu si nici lacrimi si suspine.
– Ba, tu, da, că esti îngerasul meu pe care mi l-a dat Dumnezeu.
„Înger, îngerasul meu/ Ce mi te-a dat Dumnezeu/ Eu sunt mic/ Tu fă-mă mare/ Eu sunt slab/ Tu fă-mă tare/ De tot răul mă fereste/ Si de rele mă păzeste“ – am repetat cuvinte magice, ca în fiecare seară înainte de culcare, când ea îmi făcea semnul crucii pe frunte, apoi ofta.
– Dacă nu te-as fi avut pe tine, mă duceam demult ! – a reluat, după o clipă de tăcere.
– Unde, mamaie ?
– Pe lumea ailaltă…
– Da ? Păi cum, sunt două ?
– O fi si mai multe. Dumnezeu stie ! Dar asa se zice : noi, ăstia, de aici, si ăia de dincolo. Adică, tot un fel de noi, întorsi pe dos, însă primeniti si dusi de popă.
– Popă ! Ce mai comedie si cu popa ăsta al dumitale… Ca la circ ! Ba că o să-mi taie mie limba, ba o să te ia pe tine… Mos Gheorghe zicea altfel…
– Zicea ?! I-auzi, al focului, zicea ?! Cum zicea, fă, cum zicea ?!
– Mai bine o lua dracu pe ea si-l lăsa pe… Dar iarba rea nu piere !
– Asa zici ?! Ca să vezi, bosorog’ ! Nu, ascultă tu la mine ! Ăsta o caută cu lumânarea aprinsă ! … Ziua în nămiaza mare !
– Pe cine, mamaie ?
– …Pe ăla de la Balta Verde !
– Nu înteleg !
– Mai bine !
– Atunci spune-mi si mie o poveste !
– Păi nu te uiti la desenele ălea ?
– M-am săturat de mâte împăiate… Hai, îmi spui ?
– Fată, si cu tine ! Păi eu mai sunt de povesti ?!
– Zii-mi-o pe aia cu cocosul si cu…
– Bagă la cap că…
– Stiu ! Nu prea mai ai timp si o să te cam duci… Ascult !
– E, tataie al tău ! Când era el pe lumea asta…
– A fost om bun si o iubea pe mami. Asa mi-a spus mos Gheorghe… Minte ?
– Ia mai lasă-l, Doamne, iartă-mă, de cocosat !
– Care va să zică…
– Care va să zică ce ?
– Nimic, asa zici dumneata. Eu repet să tin minte. Mai departe !
– Mai, dar dacă mă tot întrerupi, acum cântă cocosii de miezul noptii !
– Si ?
– Si ! Omul meu, când era el pe lumea asta… Acum cine stie pe unde l-or purta picioarele ?! Că a umblat, săracu’… Când pe la Galati, când pe la… Cu negustoria. E, într-o vară… Fată, uite, că nu mai stiu, cam când o fi fost vara asta… Mi s-au cam dus mintile !…
– Cu sorcova ?
– Taci, viperă !
– Tac.
– …Se întorcea cu căruta de la Craiova. Târziu, târziu, dar până în miezul noptii… Prin Pădurea Gruitei, fâl, fâl, fâl, fâl… S-a trezit cu un cocos pe loitră, în spatele său. …Si n-avea nici bob de tămâie la el !
– Dintr-aia cu care afumi tu prin casă cu ea, asa când te-apucă damblaua ?
– Fă, ia vezi că acum…
– Pst !
– Îti dai tu seama că a înghetat ?!
– Asa în toiul verii ?
– Asa ! Că mă scoti din minti !
– E, dacă asta spune povestea…
– Nu, asta a fost ! Că nu mă mintea el pe mine !
– Si ?
– Două ceasuri si mai bine, teapăn si nici soaptă ! …Săracul, plecase la drum fără să se închine ! …Iar ăl cu coarne, în chip de cocos, pe loitra carului ! Vezi, să ai grijă ! Că dacă nu e Dumnezeu alături…
– E sarsailă !
– Păi, află că e ! Că altă treabă nici că are…
– O fi, n-o fi… Mai departe !
– Hodoronca-tronca, hodoronca-tronca, si cocosul… Colac peste pupăză…
– Cum vine aia ?
– Se putea să nu… Te mânâncă acolo sub limbută ! Asa vine vorba ! …Si pe-aci, la Ciutura lui Gorici, muiculită, gata să crape fierea în el ! Stătea cumpăna cu ciutura în sus, un fel de reazem între cer si pământ. Si…
– Fâl, fâl, fâl, fâl ?
– Da de unde ? Scâârt ! Scââârt ! …Si omul meu îl vede pe Litră ăl bătrân. Teapăn, pe marginea santului. Beat, turtă ! Că asa murise. Scâârt ! I-o fi scârtâit si ăluia oasele că nu e de colea să vii de pe lumea ailaltă pe lumea asta ! Iar după aceea, cică : „Bă, fi-ti-ar pălăria a dracu, dai, mă, si tu o tuică ?“
– Si a dat ?
– Fătaăăă ! Cum să dea ? Că dacă apuca să zică ceva, îl pocea !
– Asa !
– Norocul cu primul cântat al cocosilor de toiul noptii…
– Că abia acum, ăla fâl, fâl, fâl, fâl, pe-o coadă de mătură !
– Aoleo, fetito ! Pe mine se făcu părul ca pe curcă, iar tu, ca să vezi, călare pe mătură !
*
* *
După poveste, mamaie stingea lumina si mă forta să închid ochii. Nu aveam încotro, însă, uneori, chiar si cu ei închisi, îi băgam mâna la sâni si-i pipăiam sfârcurile. Îmi aminteam, probabil, de laptele mamei. Atunci, iar mă prindea dorul de ea si suspinam până ce degetul supt mi se părea că avea acelasi gust. Alteori, tineam genele strânse până ce o auzeam pe mamaie sforăind si bufneam în râs, cu gândul că iar scapă vreun pârt. Oricum adormem târziu si mă trezeam devreme. Respiram, de fiecare dată, răcoarea diminetilor, mestecând felia de pâine unsă cu gemul de prune fiert în ceaunul cel mare, în mijlocul curtii. Mamaie vorbea de una singură. Când îsi povestea visele, în timp ce număra găinile, când blestema niste amărâti de purcei pe care eu îi vedeam deja cu focul de paie în spinare, spre iarnă, în ajunul Crăciunului. Când termina, o întrebam de ce nu se mai duc la grădinită copiii.
– Eu nu-mi văd capul de ale mele, iar tie îti arde de cai verzi pe pereti, tocmai acum în toiul verii. Tu nu vezi că lumea munceste ?
– Si copiii ?
– Trag mâta de coadă, ca si tine.
– Mamaie, te-ai trezit cu fundul în sus ! Unde-ai vedea tu mâta, acum, lângă mine, nu stiu ?!
– Fatăăă, mai spală-te si tu, ca fetele cuminti ! Dă cu pieptănul prin păr !
– Sau cu tăsala ! Aia de cai, rămasă de la tataie, bufneam eu iar în râs.
– Aoleo, muiculită ! Că tuciurie mai esti ! Acum, la lumina zilei văd. Parcă te-a făcut mumă-ta cu un căldărar. Numai ochii ăstia albastri, ce mai sunt de tine. Si ei, ochii, află si tu, că sunt de la mine !
– Ieri, ziceai că s-a frecat de un ceaun când eram la ea în burtă… Eu ce să mai cred ?
– Că apa nu e pe bani !
– Dar e rece ! Mai ales cu noaptea-n cap ! În plus, până la toamnă, când o să mă duc la grădinită, mai e !
– Asta să crezi tu !
– Cum s-ar zice, iar n-o să mă lasi ?
– Nu, că nu am cu cine sta si îmi e că odată vine moartea !
– Are drepate mos Gheorghe. Cică te-ai norozit rău de tot. Unde vezi tu moartea ? Că eu, nu !
– Fir-ar el să fie ! Azi, mă pun cu bâta pe el ! Numai prostii îti spune !
– Atunci spune-mi tu ! …Si joacă-te cu mine !
– Si treburile ?
– Treburile !
– Doar vezi că trebuie una, alta… Învată de mică ! Mâine, poimâine, te măriti si nici de o mămăligă n-ai să fii în stare.
– Mă mărit ?
– Când o fi vremea. …Si dacă vrei să fii în rândul lumii.
– Atunci, am să-l iau pe mos Gheorghe. Mă iubeste si stie să facă păsat ! Cu jumări din găleata de untură. Si varză călită… Îti lingi degetele !
– Stii tu ?!
– Mi-a dat si mie, ieri.
– I-auzi, al dracului, să-mi îmbolnăvească fata ! Iar tu ce ai căutat la el ? Ai ? Că dacă aude mumă ta…
– Mumă-ta !… Zicea că si tu ai fost frumoasă. Acum, cică esti o cotoroantă ce nu s-a dovedit pe fata pământului…
– Gheorghe ! Bă, Gheorghe ! Uite că acum nu mai aude ! Ioană ! – a strigat mamaie, revoltată, în timp ce s-a apropiat de gardul vecinilor.
– Aoleo, da ce e, femeie, asa cu noaptea în cap ?
– Ăsta, al tău, s-a prostit rău !
– E, si cu tine ! Parcă de acum stii ?
– Află că am să-i rup oasele.
– N-ar fi tocmai rău. Să-ti dau eu o prăjină ? Numai să nu te răzbească ăsta, că atunci să vezi ce n ai văzut !
– Mamaie ! – am tipat eu, încât a sărit ca arsă si s a întors la mine.
– Ăi, da ce mai e, fată ?
– Nimic. Ăsta-i un vierme ?
– Un drac împelitat ! De la Balta Verde ! Că, ce să mai zic ? Of, să-mi sară inima din mine !
*
* *
Cu chiu cu vai, îl scăpasem pe mos Gheorghe. A doua zi însă, mi-a fost cu neputintă să-l scot cumva pe Gogonel din ghearele Paulinei. Adevărul e că de el nici nu-mi prea plăcea, iar atunci când venise acasă, cu căruta, beat, si ea îl primise cu parul de pus porumbi, mi se păruse, la început, ceva interesant.
– Bă, fir-ai al dracu de nenorocit ! Eu să muncesc si tu să bei ! Te omor, mă, fir-ai al dracu, si scap ! – a blestemat ea si jap cu lemnul pe spinarea omului. Pentru o clipă, Gogonel a căzut în genunchi, apoi s-a prăbusit cu fata la pământ – Na, fi-ti-ar burta a dracu ! Si ho, că-ti mai dau ! Să-ti aprind o lumânare si gata. Până aci ti-a fost !
Priveam ca la un spectacol prost de circ. În arenă, atunci, parcă doar moartea. M-am speriat. Am alergat la mamaie. Auzise si ea tot.
– Lasă-l, că asta îi trebuie ! – mi-a zis ea înainte de a mă văieta. – Să se mai potolească, Doamne, iartă-mă, odată. Că prea toarnă în el. Butoaie de vin, de tuică ! Ba la Birică, ba la Titică. Vând ăstia, în ziua de astăzi, la posircă… De parcă ar fi poimâine sfârsitul lumii !
Am alergat, iarăsi, prin mijlocul curtii, spre gard. Am privit printre scânduri. Gogonel dispăruse.
– Fă, motato, unde fugi, fă ? Of, of !… – abia am auzit-o pe mamaie. – Doamne, ce să mă mai fac eu cu fata asta ?
Nu am luat-o în seamă. Eram de data asta preocupată si de Gogonel, si de Paulina. Parcă, dincolo de gard, căzuse cortina.
– Si totusi, dacă i-o fi spart capul si acum si-o da sufletul ? – m-am întrebat în gând – Dar de ce nu-l jeleste femeia ?
Când inima-mi bătea din ce în ce mai tare si îngrijorarea ajunsese la limită, pe după sopru, ametit, a iesit Gogonel cu un topor în mână, apoi a intrat în casă. O clipă mai târziu, tipetele Paulinei păreau să dărâme zidurile. De data asta, am crezut că i-a luat el gâtul. Câteva minute mai târziu, femeia alerga spre fundul curtii ca scăpată din puscă. Nu s-a potolit. A luat de lângă grămada de lemne, un arac de pus în vie si a intrat iar peste bărbatu-său în casă. Înfrânt, de teamă, Gogonel s-a urcat în podul bucătăriei. Paulina, pe scară, după el. Apoi, trosc, pleosc ! Curgeau din gura podului sticlele, una după alta. Jos, cioburi. Când s-a întâmplat ca una să-i crăpe teasta femeii si sângele să-i spele fata, au început iar tipetele.
– Mă omorî, lume, mă omorî, fira-ar al dracu cu a de l-a făcut ! Săriti, oameni buni, săriti !
Am alergat, iarăsi, la mamaie. Cocea linistită niste azime în cuptorul de pe vatra casei.
– Las-o, că asa îi trebuie ! – mi-a retezat-o înainte de a scoate o vorbă. Să se mai potolească si ea. Că toate au o limită.
*
* *
Pe la jumătatea lui august, de Sfânta Maria, mami s-a întors acasă. Era si ziua ei. Purta numele de Maria-Magdalena. O combinatie biblică asupra căreia mi-am aplecat fruntea mult mai târziu. Atunci, o priveam ca pe o doamnă. Înaltă si elegantă, părea o frumusete desprinsă de pe ecanul televizorului. În ziua când ne-am revăzut, m-am rusinat si m-am ascuns după mamaie, între pliurile fustei largi cât o parasută. Când mami a despachetat bagajele, curiozitatea ne-a apropiat. Ba mai mult, am devenit prietene desi mă simteam mai în sigurantă tinând-o de fustă pe bunica. Dulciurile de calitate, câteva păpusele, dar mai ales hăinutele parfumate, în cele din urmă, m-au îmblânzit.
– Stai să încălzesc o căldare cu apă ! S-o despă-duchem… Mai ieri i-am făcut baie, dar se păstrează ? Cât e ziua de lungă, prin toate coclaurile ! Mai nou, una, două, dă fuga, peste gard, la Gheorghe, iar ăsta e plin de păduchi ! – m-a pârât bunica.
– Pureci, mamaie ! Că i-am văzut eu. Topăiau ca si ăstia ai tăi.
– Vai, mamă ! Sper să nu aibă Sarra dreptate, că n-am să închid ochii, la noapte.
– E, te-ai fi coconit si tu ?! De cu seară ce e mai greu, că după aceea… Parcă n-ai fi plecat de aci ?! Si uite, mânca-o-ar mama, femeie în toată regula ! Lasă că nu te mânâncă !
– Le-au picat dintii ! – am râs eu.
– Fă, eu ti-am spus că o să-ti tai limba !
– Asa mi-a zis mos Gheorghe când a prins ieri unul. Cică nu avea dinti. Mai spunea că era si schiop de un picior ! …Că îi căzuseră potcoavele…
– Bietul purece ! Uită-te si tu cine îmi mănâncă mie zilele !
– Copil, mamă ! – a zâmbit Maria.
– Păi se putea ? Aschia nu sare departe de trunchi ! Când mă uit la ea, parcă te văd pe tine mică. N-am crezut, în ruptul capului, că o să si trăiesti ! Cât lingura si vânătă toată ! Ai avut zile, fată ! Asta e ! Când vrea Dumnezeu, azi, un nimic, mâine poti fi zeu. Dacă aveai si un gram de noroc, iar ăla… nu ar fi fost un asa porc, acum erai avocată. Se minuna satul, mă mândream si eu…
– Mamă ! Iar o luăm de la capăt ? Sunt sănătoasă, mă descurc… Dă-l, Doamne, iartă-mă, că până acum, oricum îl lăsam.
– Înseamnă că am si eu un tătic ? Când o fi si o fi, o să-mi spună ea, mami, ce si cum. Sau cine e – mi-am zis în gând.
– Stiu, numai că una era să fii cu mine aici si alta departe, la capătul pământului.
– Mai bine vezi dacă s-a încălzit apa aia, că în ziua de astăzi, la felul în care vă miscati voi, cât ai face o mămăligă, ajungi acasă. De oriunde din Europa. Mâine, poimâine, si de pe Marte.
– O fi si cum spui tu, numai că pământul, uite-l, pârloage ! Ăia, ăi bătrâni, s-au omorât pentru el, iar acum a rămas nemuncit…
– Mai lasă-l încolo si de pământ ! Că-l lucrati ca în Evul Mediu. Cu calul si cu căruta. Vă rupeti oasele degeaba. Probabil că asta se si vrea ! Mai putini în grija statului. Cum se mai duce unul, cum o pensie plătită mai putin. Plugul de lemn vă mai lipseste si ati fi buni de pus pe ecranul televizorului, la CNN.
– Unde, fată ?!
– La un post de televiziune. Nu ai de unde sti dumneata.
– N-am ! Că nici la TV nu prea mă mai uit. Vorba fetii ăsteia, prea sunt toti împăiati. Iar când vorbesc, îmi îngheată apa în găleată.
– Mos Gheorghe zicea că îngheată si când spui dumneata câte una mai gogonată…
– Fii-ti-ar mosu-tău al dracu ! Că mi-ai împuiat capul cu el. Când o cauti, la hodorogul ăsta, peste gard.
– Stie să facă păsat cu jumări din găleata cu untură…Ti-am mai spus, dar văd că n-ai prea băgat la cap !
– I-auzi ! Ca să vezi si tu ! Fie-ta ! Acum, are si curaj, că e cu tine.
– Sarra ! Nu, e frumos, mami !
– Ba e, că asa e ! – m-am răzvrătit eu.
– O fi, dar mamaie… Are grijă de tine…
– Are, dar vrea să-i spargă capul cu măciuca…
– Asa, mamă ?
– Casti gura la zgâtia asta ?!
– E, vezi ? E doar geloasă. N-o să-i facă nimic.
– Si eu cred că m-a păcălit…
– Mă păcălea si pe mine… Viata-i un sir de păcăleli si lumea-i o adunătură de nebuni. Dar tocmai acolo, în păcăleală, stă, uneori, chiar si fericirea.
– Da ? Înseamnă că si ursul când a fost păcălit de o babă…
– De vulpe, fată… Că mi s-a albit părul de câte ori ti-am spus.
– Babă, ai zis, dar fie ! Ursul ăsta, păcălit de vulpe, când a rămas fără coadă, a fost fericit ?
– De ! Eu stiu, mami ?! La un adică, dacă tot nu avea ce face cu ea… Imaginează-ti si tu un urs cu coadă !
– Ar fi tare caraghios ! – am râs eu.
– E, vezi ? Si-a făcut un fel de operatie estetică, adică l-a făcut o vulpe, urs. Dar urs, urs ! Iar de aici, fericirea !
– …Durerea, fată ! – a intervenit bunica. – Nici tu peste, nici tu coadă… Si asta doar pentru că i-a luat mintile o vulpe sireată.
– Da ? Si dacă o fi fost vreun vulpoi ?
– Tot un drac e ! – s-a mâniat bunica si a plecat să ia albia.
– E, vezi ? Acum pe cine să cred ?
– Mda ! Totul e să nu-ti iesi din minti si ai să vezi ce bine o să-ti fie când singură o să afli. Dar asta mai târziu… Când ti se mai coace mintea.
– Si o să se coacă ?
*
* *
După baie, parcă si hainele stăteau mai bine pe mine. Am probat una după alta si am făcut, de fiecare dată, piruete. Dintre toate, cel mai mult mi-au plăcut niste pantalonasi tip salvari si o bustieră care se înnoda în fată, sub piept, cu fundită. M-am privit în oglindă si mintea mi-a fugit la cadânele dintr-un grup de dansatoare orientale, pe care le văzusem într-una din zilele trecute, la televizor. Pentru o clipă, m-am simtit un fel de printesă a Orientului.
– Mânca-o-ar mami de frumoasă !
– Aoleo, fată, când o să se facă asta mare…
– O să mă fac ?
– Da, mami… Cum m-am făcut eu, bunica…
– Si o să-mi crească si sânisorii ? – am întrebat cu nerăbdare.
– Ca să vezi, sânisorii ?! Fată, ai grijă cu limbuta asta că cine mai stie ce te mai întreabă ?!
– Ce să-i faci, mamă, vede, aude, vrea să stie. La vârsta ei, toti învată lumea. Mai târziu, se mai adaugă un fel de experientă. În rest, mai nimic.
– Experientă ?! Mda ! Nu prea mă pricep eu ca tine la vorbe, dar fie. După mine, datul cu capul de pragul de sus chiar înseamnă ceva. Si asta, după cum calci si după cum umbli.
– După cum ti-e dat, mamă ! Ce-i drept, mai e si după cum si-o face omul. Altfel nici că se poate. Cam asta e viata !
– Când o să-mi crească, o să-mi cumperi sutien ca al tău ? – le-am întrerupt eu.
– Da, mami, o să-ti cumpăr.
– Si până atunci ce am să fac ?
– Mai taci, melită ! De unde să stie mumă-ta ce ai să faci ?
– O să mergi la scoală, o să înveti să scrii, să citesti…
– Povesti ! …Că îmi plac povestile. Chiar si aia cu cocosul pe care mi-o spune mamaie desi cred că e o minciună gogonată de-a ei. Mi-o spune, în fiecare seară, ca să adorm.
– Si ca să visezi frumos.
– Eu visez doar ziua, când îmi spune mos Gheorghe bazaconii de-ale lui. …Cu baba, cu mosul si cocosul, cu răzbelul…
– Războiul, fată ! Aoleo, numai prostii înveti de la hodorogul ăsta si mai zici să nu-i rup oasele.
– Iuuuu si bum ! – zicea mos Gheorghe.
– Ghiulelele de tun. Apoi, trrr, trrr, poc, poc ! –pistoale. De ce nu mi-ai cumpărat si mie unul ?
– Pentru că fetitele se joacă mai mult cu păpusile.
– Voiam să-i împusc pe ăia care îl urmărea pe mos Gheorghe ca să-l omoare.
– Ehe, ăia or fi acum oale si ulcele. Numai pe mosu-tău, lua-l-ar dracu, l-a uitat moartea pe-aci ! – mi-a zis bunica, apoi a vrut să mă dezbrace.
– Asa zici dumneata, de ciudă.
– Las-o mamă, că de-aia i-am luat hăinute.
– Fată, asta, până-n scăpătatul soarelui, le face tot una cu pământul. Mai acum, câteva zile, se linciurea în piua ratelor.
– Mă spălam, mamaie ! Că doar ce căzusem în groapa cu noroi a porcilor.
– Asa e, mami ?
– Păi da, dar ea e de vină că aruncă apa acolo, în fiecare dimineată. Si eu, hopaaa ! Că sunt mică. Am alunecat.
– E, peste două, trei săptămâni, când o să fim în Anglia, nu o să mai aluneci. Acolo, e altfel… O să ai o bonă…
– Unde, fată ? – a tresărit bunica.
– Acolo unde sunt eu, mamă ! Trebuie să învete engleza de acum, de când e mică. Prinde mai repede si o să se descurce mai usor în viată. În plus, simt cum Sarra îmi duce dorul.
– Parcă numai ea ? Dar eu, să zicem, că sunt mai bătrână ! Stiu să-mi înec plânsul.
– E, si cu dumneata, să nu exagerăm ! Vara, în vacantă, ti-o aduc acasă. Vin si eu…
– Si iarna ? – am întrebat curioasă.
– Iarna ?!… Nu prea stiu. Oricum, am cam sta pe drumuri si…
– Of, tocmai atunci coace mos Gheorghe floricele de porumb în cuptorul de la sobă. Si afară ninge, ninge…
– Draga mea, acolo, departe, floricele sunt câte vrei si când îti pofteste inima.
– Or fi, dar nu e mos Gheorghe. Ca să-l trag de mustăti. …Si el să mă pupe pe năsuc. Vrei să îl luăm cu noi ?
– Ptiu ! Deocheato ! Bată-te norocul să te bată ! I auzi, a focului, îi arde de pupat ! Iar hodorogul ăla… De-aia, într-o zi, am să-i spag capul ! Cu măciuca ! Să se sature !
– Mamă ! Da, ce ti-a venit pe bietul om ?
– Să lase fata în pace. …Că-i spune numai prostii !
– Bazaconii, mamaie ! Bazaconii… Cică o fi si o păti… iar femeia lui : „bă, Gheorghe, bă, ai dat în mintea copiilor ! Aoleo ! Vai de capul tău !“
Păi află că a dat ! Of, of, câte a mai tras si femeia asta cu ăl nărod !
*
* *
O lună mai târziu, în fata portii, înainte de a sosi autobuzul, bunica plângea, lui mos Gheorghe i se înnodau lacrimile sub barbă, iar mie mi se pusese un nod în gât. Nici mami nu era prea departe, însă cineva trebuia să-si păstreze cumpătul si să mai domolească suspinele.
– Nu o înteleg nici pe ea, nici pe dumneata ! – A bătut mami saua să priceapă toti – Ditamai omul si zmiorcăi mai ceva ca o muiere ? Se poate ?! Nu e sfârsitul lumii.
– Ba pentru mine… Ce stiu eu dacă mai e ceva pe dincolo ?! Dacă mor, mort sunt.
– Tataie, nu se poate ! Pe dumneata te face careva vreo oală, vreo ulcea, că ai suflet bun…
– Mai stii, dacă zici tu, m-o face ! O ulcea dintr aia cu care bem noi vinul la butoi când nu e hoasca asta, a mea, acasă…
– Da, una ca aia smăltuită, în care îti înmoi mustătile. Si apoi gâl-gâl, gâl-gâl !
– Gheorghe, fi-ti-ar spinarea a dracu, să-ti fie ! Ca să vezi ! Ti-a luat seama până si copilul ăsta ! – l-a dojenit nevastă-sa. Păi nu pun eu la beci sapte lacăte ?
– Vezi, tataie, hârca !
– Mami, hârca !
– Sarra, nu e frumos !
– Lasă, mosule, că o să mor eu si am să mă fac moroi si abia atunci am să-i beau toată tuica si tot vinul din butoi, – mi-a zis mos Gheorghe cu un zâmbet amar în coltul gurii, apoi s-a întors către maica Ioana – Păi, fă femeie, lacătele sunt si ele lacăte doar ca să uiti pe unde ai pus cheile… Si-apoi să te frământi încoace si încolo si să huidui ca să îti treacă si tie într-un fel ziua. Să zici că ai avut de ce trăi astăzi, că altfel mureai dracu, de ieri, că tot nu mai ai nicio treabă pe aci si încurci lumea de mâine.
– Bine că ai dumneata ! – l-a apostrofat iar sotia.
– Am, nu am, uite că eu găsesc ceva de făcut, dar tu… Fă, stii ce ? Dacă din noi doi moare unul, eu am să plec la fata asta, în Anglia. Să-mi stea aci, pe genunchi, si să mă tragă de mustăti ! Că tot se pricepe, mânca-o-ar mosul pe ea !
– O să-mi fie dor de ele !
– Si mie de năsucul ăsta al tău.
– Bă, hodorogule, nici acum nu-mi lasi fata în pace ? – s-a rătoit si bunica la el.
– Vezi, mosule, alta ! Iarba rea, peste tot ! Pe ăstea o să le găsesti tot aici. Dar si eu te astept. Uite, n-am să mor nici de-al dracu ! Să văd, crapă careva din ele ? Iar de o fi si o fi, mă găsesti acolo, în vale. Ti-am arătat unde. O să las un semn. Îti mai spun câte una de-a mea, mai stăm si noi de vorbă, că altă treabă nu cred că o să mai am pe-acolo.
*
* *
Mami s-a uitat la ceas. Din clipă în clipă, masina trebuia să apară. Un soi de emotie m-a răscolit din crestetul capului până în vârful picioarelor. Mariai-a pupat pe fiecare în parte si le-a urat de sănătate. La fel si eu. În bratele lui mos Gheorghe, am rămas mai mult. Nu m-am putut abtine si l-am tras, totusi, usor, de mustăti, apoi i le-am răsucit si dat la o parte ca să si apropie buzele lui cărnoase de năsuc. M-a gâdilat cu barba, apoi si-a lipit tâmpla de trupul meu, în dreptul inimii.
– Aici, e rostul vietii ! Totul e să nu-l falsifici ! Pe lumea asta, în adevăr, nu se stă prea lejer, dar, oricând, iesi la lumină. Sau dacă tot te apuci, să falsifici totul ! Chiar si pe Cel de Sus si cine stie…
– Filosofie, Mos Gheorghe ! Nu înteleg eu, dar ea, că e mică ?!
– Acum nu, dar o să tină minte. E si frumoasă, si desteaptă. Seamănă cu mumă-ta când era tânără, numai că acum s-a cam prostit. …Ca să nu zic mai mult.
– I-auzi, mamaie, ce ti-am spus eu ?! Ce mai zici ?
– Bine, fată, bine ! Mergi sănătoasă si să vii la fel ! – mi-a urat bunica, parcă înfrântă, în timp ce si-a sters o lacrimă rămasă agătată între gene. Iar tu să ai grijă ! Nu e usor cu un copil după tine !
– Doamne, ce vă mai tachinati ! – a intervenit mami între ei.
– E, ca vecinii ! Să zicem si noi că mai si trăim, si mai avem si un rost, altfel… – i-a răspuns mos Gheorghe si mi-a dat drumul din brate, spre lume.
*
* *
Drumul spre Craiova mi-a stârnit un alt fel de curiozitate, iar faptul că Maria devenise, dintr-o dată, si gânditoare, si tăcută, mă nelinistea. Voiam să întreb si să stiu ce si cum, însă un fel de funie imaginară mă sugruma. Si asta mai ales când am văzut că lumea nu se termină deasupra dealurilor, adăpost al satului în care văzusem lumina zilei, si că orizontul, locul în care cerul curgea parcă deasupra pământului, îmi fugea de sub priviri.
– Mami, ce e cu tine ? – m-a întrebat Maria simtindu-mi emotia.
– Mai nimic ! Mă tot întreb dacă lumea de dincolo de ce văd eu, e lumea ailaltă…
– Ailaltă ?!
– Da, aia despre care vorbea când mos Gheorghe, când bunica ?
– Mda ! Nu prea stiu ce ti-a spus mamaie si nici ce e acum în capul tău, însă se poate spune si asa.
– Atunci marginea cerului de ce nu stă locului ? Să ajungem cumva la ea si să ne oprim.
– Eventual să ne întoarcem sau să trecem prin ea, dincolo de ea, după cum ne convine.
– Păi, da, că altfel tot o să mergem si…
– Oamenii merg de când se stiu si de ajuns tot nu au ajuns.
– Bine, dar eu sunt mică si o să obosesc.
– E ! Atunci o să pui căpsorul ăsta frumos la mine în poală si ai să te culci.
– Fără să stiu unde am ajuns ? Fără să văd ?
– Ai vreme să privesti, ai vreme să si… Totul e să vezi ce e de văzut.
– …Că dacă nu, vine sarsailă. Asa mi-a zis, într-o zi, bunica. Iar ăsta, adică sarsailă, întelegi tu, cică ar avea o coadă…
– Da ?
– Da ! Că nu l-a putut păcăli nici baba, nici vulpea.
– Mă, puiul meu mic ! Mânca-o-ar mama ! Ce o să mă mai mândresc eu cu tine la Londra !
– Pentru că sunt desteaptă si frumoasă, asa e ?
– Daaa !
– De-aia zicea si mos Gheorghe, că altfel se lua cu joarda după mine ca după nevastă-sa. „Fă, hârca dracu, mi-ai mâncat zilele !“ Si zvrrr, cu bătul după ea. …Doar când se supăra.
– Ca să vezi !
– Cum vine aia ?
– Aia fiind ce ?
– Mâncatul zilelor.
– Mâncatul zilelor ?! Doamne, cum să-ti explic eu tie ?…
– Păi dacă se mânâncă asa, puse pe pâine, cum îmi punea bunica margarină si magiun, înteleg, însă am încercat, într-o seară, să întind întunericul si… nimic. Pâinea, tot pâine ! Ziua, nici gând ! Lumina nu se lasă, cu una, cu două, prinsă.
– Da ?! Adică, da… Păi… Nuuu ! E, cum Dumnezeu, nu ?! Daaa… Sigur că da !
*
* *
– Doamne, ce mai complicati voi, oamenii mari, lumea ! – voiam să-i reprosez Mariei, însă masina cu care goneam spre oras ajunsese deja în fata gării. Am coborât. Forfota din jur, multimea de taxiuri însirate de-a lungul peronului, asemenea sărmanilor la cantina săracilor, m-au năucit. Dacă mami stia bine ce să facă si încotro să se îndrepte, eu păream căzută ca de pe Marte si priveam cu disperare, mai ceva decât omul înainte de moarte, spre un alt fel de necunoscut. La prima vedere, singura mea scăpare ar fi fost întoarcerea acasă, în sat la bunica, însă curiozitatea, vesnicul sarpe din om, mă trăgea spre înainte. Buimăcită de tot ce mi se întâmpla, nici nu mi-am dat seama când am ajuns în tren. Compartimentul nu era aglomerat. Pe banca din fata noastră, doar un bătrânel cu barba si mustătile căzute, ce venea parcă de peste timp. Cu sigurantă nu se urcase din Craiova, însă aveam sentimentul că ne fusese permanent alături. Mami l-a salutat înainte de a-si aseza bagajele pe etajerele de deasupra capului. Eu însă am zăbovit cu privirile în privirile lui. Abia târziu, când ne-am găsit cumva locul, am zis si eu sfioasă : „sărut mâna !“ Bătrânul si-a trecut degetele calde prin buclele mele, m-a sărutat pe frunte, apoi a iesit pe coridorul vagonului. În urma sa, mi-am rezemat fruntea de sânul Mariei si am adormit instantaneu, ca după botezul pe care parcă îl aveam încă în mine. M-am trezit târziu într-un suierat amestecat al trenului, oarecum, pe nepoftite, în trăncănitul rotilor. Când am privit pe fereastră câmpurile ce îmi fugeau de sub ochi, am avut sentimentul că totul îmi scapă că „vin de niciunde si merg spre nicăieri“. Atunci, parcă si satul, si bunica se topiseră în nu mai stiu ce si mă urmau într-un fel de călătorie cosmică al cărui început si sfărsit se rotea într-un real mai evident ca oricând. Taca-taca, taca-taca, rotile de tren, hodoronca-tronca, hodoronca-tronca, universul în mijlocul căruia mesteca, precum mos Gheorghe în ceaunul cu mămăligă, bătrânul ce mă sărutase pe frunte.
*
* *
Gara de Nord din Bucuresti, un fel de balamuc. Călători, gânduri, valize, cărucioare, hamali, si câini rătăciti. De toate ! Si toate într-un vesnic du-te-vino. Dincolo de ea, spre răsărit, statia de metrou. Alături, pe scările ce mi-au părut treptele căderii, aurolaci, drogati, cersetori. Majoritatea, copii ai străzii. Dintre, ei mi-a sărit în ochi o fetită. Ciufulită si tuciurie toată. Nu avea chilotei. Pe ea, doar un fel de cămăsută. Mânca dintr-un colt de pâine si am poftit.
– Sarra ! – m-a apostrofat Maria. Nu e frumos, mami !
– Vreau si eu !
– Doamne, nu se poate ! Avem, în bagaje, sandwichuri. Pui de la mamaie… Doar să ajungem la aeroport si…
Mi-a venit să plâng, însă am mai făcut câtiva pasi. La fiecare dintre ei, întorceam privirile. La un moment dat, fetita mi-a zâmbit. Abia atunci i-am văzut albastrul ochilor de sub genele lungi si prăfuite.
– As vrea acum ! Acum, acum… – am insistat si m-am oprit.
Maria a scos, usor agitată, un pachetel cu mâncare dintr-o geantă mai la îndemână. Când l-am primit, am rupt-o la fugă înapoi, spre copilă. M-a primit cu bratul întins. Mânuta ei mirosea a pâine.
*
* *
Aeroportul, un alt fel de adunătură. Totusi ceva parcă mai selectă si mai ordonată. După ce Maria a întrebat, despre una, alta, la un birou de informatii, ne-am asezat într-un rând. Nu după mult timp, când am ajuns la un pupitru, în fată, un domn elegant ne-a lut bagajele.
– Mami ! – m-am speriat eu.
– Da, draga mea !
– Ni le mai dă înapoi ?
– Nu ! Acum nu.
– …Si hăinutele mele ?
– O să aibă domnul grijă de ele.
– Ba, o să le fure !
– Sarra, se poate ? Cum să ?…
– Asa cum fură hotii de cai caii. Cică după miezul noptii. Si cum i-a luat Florea chilotii de pe sârmă, Anicăi lui Nae, de a rămas aia în curul gol.
– Sarra, mă faci de râs !
– Nu te păcălesc. Mi-a spus mie mamaie.
– Ca să vezi si cu bunica ! Numai prostii te-a învătat.
– Da ? Păi atunci se schimbă socoteala. Când o să ne întoarcem, ar trebui să-o iei cu joarda.
– Ar cam trebui, dar o s-o doară !
– Păi da, dar trebuie să-i vină cumva mintea la cap ! …Că asa îmi zicea si ea.
– Si dacă până atunci o să-i vină ?
– Nu prea cred, dar fie ! Stii ce ? Mi-e deja dor de ea !
– Draga mea, tu esti de groază !
– Stiam eu. Că l-am speriat odată până si pe mos Gheorghe, când m-am prefăcut moartă, în putinica aia, din fata casei. „Fă, ce ti-am spus eu, fă, tie, să nu o umpli cu apă !“ I-a zis femeii lui. Apoi, „fă, fir-ai a dracu, dacă o fi pătit ceva fata, te tai bucăti si te dau pe baltă !“
– Aoleu, dar multe le-ai mai făcut ?!
– Eu ?! Eu am fost cuminte. Că de-aia mi-ai adus tu si bomboane, si hăinute… Ei au ce au… Că nici eu nu mai stiu ce au !
*
* *
Odată cu înserarea, am urcat în avion. Maria m-a asezat pe un scaun, lângă fereastră mi-a pus centura de sigurantă, m-a sărutat pe frunte apoi si-a făcut semnul crucii. Gestul ei m-a surprins. Mă asteptam să mă închine si pe mine, cum proceda, seară de seară, bunica, dar nu a făcut-o. M-a îndemnat însă din priviri.
– Mami, eu spun „Înger, îngerasul meu“…
– Atunci, spune-l !
– Acum ?
– Nu, adică, dacă vrei, da…
– Păi, gata, ne si culcăm ? Asa ca gloaba lui Staros, din picioare ?
– Ăsta cine mai e ?
– Cum, nu stii ? Vinde cu baba lui înghetată. Duminica, prin sat pe la noi, că sâmbăta se duce la ăia din Prejoi. Am auzit că ar fi si pe acolo copii. Că babele nu prea mânâncă. Ar fi si stirbe, si cu dureri de burtă. Eu cred că doar de zgârcite…
– Ai luat si tu ?
– Daaa ! Îmi cumpăra mos Gheorghe, că mamaie nu prea vrea. Dădea vina când pe gâtul meu, când pe gura ta. Că o fi si o păti… Taca-taca ! Taca-taca ! Norocul meu cu… În cazul în care nu ai bani, doar trei ouă, luate din cuibar, înghetata. „Ai grijă să nu te vadă asta a mea sau hârca !“ „Am“– îi ziceam eu, îl trăgeam de mustăti si îl rugam să îmi mai cumpere încă una.
– Si vrea ?
– Daaa ! Când terminam de mâncat, mă pupa pe năsuc. … Si gata !
– Aoleu, ce-am să mă fac ?
– Acolo, în Londra nu o să vină Staros cu baba ?
– E, si cu tine !
– Trebuia să-mi dau seama. Cum să-l primească în avion cu gloaba ? Iar el, un avion al lui… nu are ! Nu, că dă banii, de-aiurea, să-i treacă de junghiuri. Mamaie ar avea un secret, ceva, dar tine pentru ea.
– Este, cum s-ar zice, egoistă !
– Nuuu, cică leacul ar vindeca doar pe lumea ailaltă… Iar el nu e dus definitiv. Doar uneori, juma, juma. Si află că am crezut-o, că asa zicea si baba Ioana. Iar asta e femeie… După mos Gheorghe, ba hoasca, ba hârca. După cum îl scotea din minti. …Păi da, si zvârr cu bătul după ea. Că nu era cuminte.
– Da ?
– Păi da, că altfel ar fi pupat-o el cumva. Pe năsuc, la fel ca si pe mine, însă nasul, la ea, cât flasneta. În plus, vesnic îi curgea. Si, hapciuu ! Iar mos Gheorghe, zvârrr !… „Ti-am spus, fă, să te duci dracu la doftor ?… Poate îmbolnăvesti fata, să nu mai am trai cu asta – adică… la bunica se gândea – că dracii toti o să te ia !“
– Si-au luat-o ?
– Nu, că e bătrână si nu mai au ce face cu ea. Daaa, nu te mira ! Că tot mos Gheorghe mi-a zis. De-ai sti tu câte prostii stia. Stai să-ti spun si tie una : râzând asa ca prostul, de câte si mai câte îsi amintea, într-o zi, l-a apucat cufureala…Ca pe bobocii ăia betejiti…
– Sarra, ne aude lumea !
– Nu, stai si ascultă ! …Deci cufureala si nici măcar izmene pe el nu avea.
– Scumpo, taci că îmi vine să vomit.
– Si mie. Vai, ce pute ! Vino să-ti spun la ureche !
– Zii !
– Cred că a scăpat vreun pârt careva.
– E, si cu tine !
– Daaa ! Ca bunica, numai că ea : pârt ! pârt ! …Si purecii o luau la sănătoasa…
– Sarra !
– Dacă nu-ti place, spune-mi măcar dacă mai e mult până la Londra !
– Cam cât de o idee… Si dacă o fi si o fi, vom vedea si vom trăi…
– Mamaie zicea invers, însă după mintea mea, de la Bulzesti, pâs, pâs, spre Londra.
*
* *
Maria m-a aprobat, m-a sărutat pe obrăjori, iar pe mine m-a prins somnul. Am atipit. În cele câteva ore, desi pe înaltul cerului cu avionul, nu am constientizat nici ideea de zbor, nici zborul. Înainte de a adormi, văzusem lic, lic pe pământ, ici, colo, pâlcuri de lumină. În mintea mea, însă stele printre nori, iar aeronava, jucăria care mergea de parcă stătea, fără a face prea mult praf de-a lungul drumului. Doar înainte de aterizare, când ne-am lăsat mai jos, deasupra Londrei, mi s-a părut că cerul s-a întors, ca în povestile indiene, invers, cu ditamai cocoasa spre pământ. Peste tot, lumină. Câteva clipe mai târziu, am aterizat. Pasagerii au aplaudat echipajul. Când am coborât scările avionului, am privită atent, în urmă, spre aripile sale. Mă răscolea atât dimensiunea lor cât si a avionului ce arăta întins pe pământ, ca un bondar somnoros.
„Fă, asta s-o crezi tu ! Poate când o zbura…“ – mi-au venit în minte ciondănelile dintre mos Gheorghe si baba Ioana, apoi am întrebat-o pe Maria dacă vaca zboară.
– Of Doamne ! Unde ai mai auzit o asa prostie ? Cum să zboare ?
– „Mda ! Înseamnă că nici capra, iar porcul lui mos Gheorghe, nici pomeneală !“ – mi-am zis în gând – Da ! Să stii că ai dreptate ! Câtă vreme nu are nici măcar parasută… – i-am răspuns Mariei.
– Aripi, mamă !
– Păi da, aripi ziceam si eu ! Numai că mos Gheorghe se tine de sotii. Cică porcul lui o să zboare ! Auzi ! …Si că ar mai lua si capra în spinare…
– Prostii !
– Nu ! E nărodel rău ! …Din nastere, că asa l-a făcut mumă-sa, dar tot tin la el că mă face să crăp de râs !
– Sarra, mai lasă-l si pe mos Gheorghe că suntem la Lodra ! În plus, nu poate omul să doarmă din cauza ta.
-Da ? Atunci să nu doarmă ! Ce, eu m-am culcat ? Trebuie să-i fie dor de mine, că altfel de ce mai trăieste ? Mami, pot să te întreb ceva ?
– Da, puiul meu !
– Cam cât o să stau eu aici, la Londra, cu tine ?
– Până… Nici eu nu stiu. O să stai tu cam cât…
– Si dacă o să mă plictisesc ?
– Iesi la plimbare, te duci în parc, te joci la calculator…
– Cum să îti spun eu tie… Avionul ăsta merge si invers ?
– Ăsta, altul, se duce, se întoarce din România.
– E, atunci, după ce mai stau, că acum ce să fac ? …Vreau să mă mai duc si pe la mamaie. Că e si ea bătrână… Si dacă odată vine si la ea ce stiu eu ce arătare ? Sau moartea ?
– Stai linistită ! Bunica e sănătoasă tun, iar aia cu ditamai coasa nu vine. Noi ne ducem spre ea. Unii mai repede, altii mai încet…
– Unii cu bicicleta, altii cu motoreta… Bârrr, bâr ! Bă mami, bă, ce desteaptă esti tu ! Si frumoasă ca si mine ! Dacă mai stăteam pe acasă, cu sigurantă te pupa mos Gheorghe si pe tine.
– Ti-am spus să nu îi mai pronunti numele !
– E, dacă nu îti plăcea de el, poate te pupa altul, că e satul plin !
– …De mosi si babe.
– Nuuu ! Adică, da, dar si copii, că altfel ar mirosi a pustiu. Tu ce zici, pustiul pute ?
– Nu stiu !
– Atunci să îti spun eu : pute si doare.
– Ca să vezi ?!
– Da ! Am auzit de la Florea. Zicea că i se pune junghi la inimă ca lui Staros.
– Florea !
– Florea, îl sti pe Florea, doar ce ti-am spus. Of, unde ti-o fi mintea ? Ăla care i-a luat chilotii de pe sârmă Anicăi lui Nae.
– Doamne, ce nărod !
– A rămas aia în curul gol de s-a speriat Crăcea. „Fă, să te mai duci si tu, dracu, pe la croitor, că prea curg pieile pe tine !“
– Crăcea ?
– Daaa ! Ăla de lângă aia lui Iepanu. Cu urechile clăpăuge…
– Mde ! Parcă, parcă…
– Hai, că de asta a auzit si Parisul ! E aia care a dat ortul popii când i-a întărcat capra, pe vremea colectivului. „Ba, pe vremea ăstora de-acum !“ – se contrazice el cu mamaie.
– Cu Iepanu ?
– Nu, că ăla ar fi murit de oftică. Of, bine că mi am amintit ! Ce e aia oftică ?
– O fi ce o fi…
– Mamaie zicea că e femeia aia de peste drum de Nae. Îl stii ?
– Nu !
– Păi vezi dacă ai plecat de acasă de mică ? Cam bate vântul prin căpsorul tău ! Vai de mine, asa am să ajung si eu !
– Norocul meu cu tine ! Mica enciclopedie, la purtător. …Adică la mine.
– Bine, bine, dar eu cum si cu cine ?
*
* *
La iesirea din aeroport, ne-a asteptat Katy, o unguroaică din Ghilvaci, localitate din nord-vestul României, prin ’47, când se reîmpărtea Europa, piatră de hotar. Pe acolo, ar fi trebuit să treacă, atunci, granită între noi si Ungaria. Din fericire, pentru români nu a fost să fie, pentru că prin satul ei deja trecuse calea ferată de la Carei în partea cealaltă, spre Satu Mare. De o parte a ei, ungurii, de alta, românii. Cei care, cu timpul, s-au împerecheat, ar fi trebuit să se aseze între sine, însă încet, încet, Dumnezeu a pus în creierul fiecăruia, gramul de minte încât si unii si atii au văzut că e mai profitabil să împartă, în bună voie, bucata de păine. La fel o făcea si Maria cu ea, departe, în lume. Katy mi-a sărit în ochi. Talia ei de invidiat, abdomenul plat si picioarele lungi o făceau un fel de păpusă Barby, cu care orice bărbat s-ar fi tot jucat. După mintea mea de copil, nici măcar mos Gheorghe nu s-ar fi dat la o parte, chiar dacă se văieta babei lui, când era vorba de făcut ceva, că e bătrân, că îl dor salele si nu mai poate. Ideea asta nu mi-a dat pace. Un fel de gelozie mă tot rodea.
– „De ce mos Gheorghe tocmai cu ea ? Si eu ? Să o mai pupe si pe năsuc ? Nu ! Nu se poate ! Mos Gheorghe e al meu !“
– Scumpa mea, în sfârsit ! Bine că ai venit ! Mi-a fost dor de tine ! Sincer !… – a îmbrătisat-o Katy pe Maria.
– Si mie ! Crede-mă !
– Mda ! Suntem iar împreună. Ia zii, ce mi-ai adus ?
– Pe mine !
– Da, pe ea si un gram de Românie. Uitasem, să ti prezint pustoaica !
– Sarra ! Acum îmi dau seama de ce te iubeste mami. Dar si eu am un băiat… Ascultă-mă, ai să te îndrăgostesti de el.
– Nu cred !
– Ooo, cum asa ?
– Păi, eu am să-l iau de bărbat pe mos Gheorghe. Daaa, nu te mira ! Are mustăti si stie să facă păsat ! Tu ai mâncat ?
– Păsat ?! Ce tot zice fata asta ?
– Mămăligă, draga mea ! Nu te speria… Doar stii, cu sarmale…
– Se vede că trăiti cu capul în nori, aici, la Londra !
– Ca să vezi ?! Adevărul e că pe-aici, cerul-i vesnic gata de furtună.
– Păsatul e păsat ! Amestecat cu jumări din găleata cu untură…
– Să nu aud ! Se pune sunci pe buci si de-aici…
– Treaba voastră, nici nu stiti ce ati pierdut ! Asa zice unul, în România, la televizor. Nu aveti de unde să-l stiti ! E îndrăgostită lulea mamaie de el.
– Sarra !… Mami, ti-am mai spus, nu se poate, ne facem de râs !
– Da si nu prea, cătă vreme si ea la fel ca si celelalte, „Dănisor, mânca-l-ar baba !“ – mi-am zis în gând si am păsit alături lor, spre iesirea din aeroport.
În parcare, ne-am urcat în masina cu care venise Katy. Ele, în fată, eu, singură, pe bancheta din spate. Luminile de pe marginea străzii, înainte de orice, îmi păreau iscoditoare. Doar Maria si colega sa erau obisnuite cu drumul si atmosfera, altfel decât misterul ulitelor prăfuite de pe care veneam eu. Ca să scap, am închis ochii. În umbră, gândul si-ar fi găsit culcusul dacă nu mi-as fi amintit spusele ungu¬roaicei : „…si eu am băiat. Ascultă-mă, ai să te îndrăgostesti de el“.
– Un băiat ?! Nu ! Uite că nu ! Eu sunt mică. Asa a zis bunica… Mai bine am să mă joc cu păpusica, am să mai topăi si o să duc dorul bălmăjelilor tesute în prag de seară. Asta până mă întorc în sat pe marginea santului. Doamne, câte bazaconii mai spuneau când unul, când altul, la urechea podului ! – mi-am tot amintit o bună bucată de drum.
După minute bune de mers, am redeschis ochii. Masina parcă plutea de-a lungul soselei la fel de luminate. Dincolo de marginile sale, casele, un fel de licurici ce pâlpâiau, besmetici, în noapte.
– Mami, mai e mult ?
– E, ce să zic ? Nu prea… Acum ajungem… Mâncăm, ne îmbăiem si gata !
– Acum, noaptea ? Mâine nu se poate ?
– Nu, că asa-i regula aici, în Anglia.
– Of, parcă m-ar controla careva ?
– Mamaie, seara, înainte de culcare, nu te spăla ?
– Nu prea. Adică… da, dimineata. Dădeam asa pe vârful năsucului cât să-mi iau cărbuneala. „Doamne, da tuciurie mai esti, fată ! Eu cred că te-a făcut mumă-ta cu un tigan.“
– Asa zici că zicea ? Păi atunci, excusez-moi ! Mos Gheorghe al tău a fost chiar blând cu ea. Trebuia să-i rupă urechile.
– E, si cu tine ! Se mai ciondăneau ei asa… Cum să îti spun eu tie ?! Ca vecinii care s-au iubit cândva. Mi-a spus el mie că ea era frumoasa sa, dar, vorba lui, s-a dus dracu la altul tocmai când să o ia. M-am gândit eu, la tataie. Ca să te facă pe tine. Altfel se putea ?
– Draga mea, fie-ta… Ce să mai zic ? M-am îndrăgostit eu de ea.
– Se putea, nu se putea, nu e treaba ta ! Ti-am spus doar, acum un an, că pe tine te-a adus barza !
– Povesti, sotii… Numai si numai prostii… Am văzut la televizor cum se fac copiii. Barza e doar cu timpul probabil. Vine ea, gata si primăvara ! Dacă ar fi fost după cum mi-ai spus tu, nu-mi mai zicea, anul trecut, de Crăciun, bunica : „A găsit-o si pe asta, a lui Păsat, fătatul, acum, iarna !“
– Draga mea, m-am convins, gata, te voi face o noră !
– Asa, fără zestre si fără să fiu coaptă la cap ? Mamaie îmi spunea că ea a avut vrute si nevrute : velinte, perne, asternute… Chiar si masină de cusut…
– Fiul meu o să te vrea doar pentru că esti frumoasă !
– Numai atât ? Atunci o să mă pună în fereastră si o să se laude prin sat că nevastă ca a sa, nicicând în lume, nu a existat. Uite, stii ce, tot nu cred ! L-am auzit eu pe Ciocea că băietii din ziua de astăzi sunt cu ochii după fuste, iar eu am doar una. Si aia, transparentă. Norocul meu cu chiloteii, că altfel, păsărica. Cum să spun ? Unde o vedea-o ea, bunica, păsărica, nu stiu, însă mami, cică ar fi modernă.
– Păsărica ?
– Daaa ! Că asa e de când… Adică nu, fusta, întelegi, pe care mi-a adus-o cadou, în vara asta.
– Ca să vezi ?! Si ea ?
– Cine ?
– …Păsărica ?
– Of, voi !… O să zboare că de-aia e ce e !
– Draga mea, la asta ne gândeam si noi că doar cât să stea si ea acolo între…
– Păi da, că abia mai târziu, pe ouă, si numai după aceea, puisorii… piu, piu ! Era să calc pe unul ieri. Norocul meu că mi-a scăpat printre picioare, altfel… „Fă, – mi-a zis mamaie – vezi că dai de belea, că altul în locul lui nu-i si ai să mai pleci de-aci când am să strig eu din nou pui, pui !“ Întelegi ?
*
* *
După ce am parcurs câteva zeci de mile, ne-am oprit în fata unei vile. M-am uitat în dreapta, în stânga, si am intrat. La parter, o cameră mare, spatioasă. În mijlocul ei, o masă, scaune, o canapea si două fotolii. Undeva, în dreapta, bucătăria. Sub scara ce urca spre dormitoare, toaleta. În rest, tăcere. Nici măcar o soaptă. Parcă altceva era în patul de după sobă, alături de bunica. Acolo, vorbea cumva viitorul cu trecutul, într-un prezent ce parcă tremura. Am oftat si am urcat la etaj. Nici măcar aici, ceva interesant. În cameră, un pat, un dulap, un fel de birou… Norocul meu cu fereastra ce se deschidea spre parc. În el, atunci, nu am putut vedea. Era târziu. Abia în ziua următoare, cam după prânz, când ne-am ridicat, am văzut dincolo de geam, copacii rânduiti, iarba tunsă scurt… Din loc, în loc, flori, spectacol de culoare, câteva bănci… Deasupra, dincolo de crengi, cerul cenusiu si câtiva pescărusi. Se văietau. Miau, miau ! Ca mâtele lui Foltea, bete, în iarna trecută, când, din greseală, le-a dat portie de dimineată, tuică amestecată cu iaurtul degerat. Atunci, când abia se întrezărea, printre nori, soarele, mi-am amintit că, în seara anterioară, cam cu forta, am mai si mâncat niste copane. Nu au avut nici un gust până ce nu le-am pudrat cu tot cu felul de mirodenii. Abia atunci, mi-am dat seama ce aromă avea magiunul la mamaie. Cât despre mos Gheorghe si ceaunul cu păsat, ce să mai zic ?! Minune mare !
– Mami, asta zici tu că e Londra ?
– Nu, scumpa mea ! Ea e, ehe… dincolo de… Aici suntem în Grays. Un orăsel mai mic…
– Cam cât un pitic.
– O fi si cum zici tu. Uite că la asta nu prea m am gândit, dar…
– Oho, păi satul nostru-i… Cât vedem cu ochii, din zări, în zare ! Dacă mai pui la socoteală cerul de deasupra, se face si mai mare. Păi da, că în portia de cer de deasupra, orice om vede cum se plimbă în voie si stelele, si luna. De-asta m-am gândit, tu rămâi cu Katy, iar eu să mă întorc acasă.
– Sarra, mami, nu se poate ! O să-mi fie dor de tine…
– Si mie, dar acolo, la bunica, sincer, parcă e cumva mai bine. Să ne întoarcem amândouă…
– Si trăim din două, trei sau patru ouă ?
– Mie, una, îmi ajung. Primăvara, dragavei, urzici, duzii o să facă dude, apoi prunele, magiun… Mamaie, cu toate că e cam zgârcită, sigur ne va face mămăligă…
– E, si cu tine ! Las-o încolo ! Ai răbdare si ai să vezi că si aici o să-ti fie bine ! Lumea e de-acum modernă. Nu mai poti trăi după cum o fi si o păti.
– Stai să îti spun !
– Mda… Ia zii !
– Acolo, poate-mi găsesti un tătic.
– Scumpa mea, mă faci să rosesc ! Ai deja ! Într-o zi, am să ti-l prezint. Acum, e departe, departe…
– Păi, atunci… Să am doi nu se poate ?
– Nu ! Tătăl tău e unul si doar unul ! Când ai să mai cresti, o să-l cunosti.
– Până una, alta, după cum văd, tată e mos Gheorghe. Nu degeaba îmi zice el „copilul meu“. Si nici că e rău ! Mă iubeste… Am simtit eu ! M-a lăsat să fac si prostii. „I-a uită-te la ea ! Ce ai, fă, cu fata ?! Las-o !… – îi zicea babei lui – că asa sunt copiii !“
– Mos Gheorghe ! Tineretea sa, un fel de copilărie a mea.
– Cu sigurantă, acum îi este dor de mine… Sărăcutul, poate îsi trage singur de mustăti. …Of, si o lăcrima ?!
– Nu-ti face griji ! O are pe mătusa Ioana.
– Hârca ! Nu îi dă nici vin… Nici tuică… Stiu eu, el ar mai bea, însă… Si nici nu-l mângâie, că e strâmbă, o dor oasele si e rea.
– Ca să vezi ?! Nu stiam.
– De-aia, si el, mie : „Vezi să nu te vadă hoasca !“
*
* *





de Nicolae Balasa    2/15/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian