Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Literatura bună moare ( ? ) dar nu se predă !

După un sfert de veac de libertate si democratie cu nuantări condimentate cu momente si situatii harababură autentică, în care păruielile de tot felul au cam dominat scena literaturii, ar trebui, totusi, să avem imaginea cât de cât clară a câtorva scriitori si scrieri de valoare certă în domeniu. Spun ar trebui având în vedere că, de regulă, am avut, si (mai) avem o critică literară verosimilă, sinceră si responsabilă, iar cititorii, cu încredere în părerile ei, au purces la lectură. Asa îmi spun eu cu un fel de entuziasm naiv dându-mi seama imediat că lucrurile nu stau chiar asa, tocmai pentru că, pe această importantă filieră a consacrării, au fost promovati, prea adesea si cu o oarecare agresivitate si cam în spirit de gască, o serie de autori care n-au confirmat, dimpotrivă clacând victorios după primul sau cel mult al doilea volum propriu publicat, chiar primit si comentat sub forma vreunui greu explicabil laudatio. În acest fel, critica literară asa-zisă si acceptată „de întâmpinare” a demonstrat în repetate rânduri, si de-a lungul sfertului de veac postdecembrist, că, din păcate, si-a făcut datoria sub oblăduirea preafericitei idei că nu trebuie să dea socoteală nimănui, „analizatilor” rămânându-le sansa supravietuirii prin propriile forte, cele ale cărtilor publicate. Ce a iesit si ce au prevăzut unii prooroci mai buni de gură decât de comentarii docte, a început să se vadă si să se simtă. Arealul postdecembrist al criticii literare a fost si continuă să fie populat cu insi transferati peste noapte din zona anonimatului în cea a comentatorilor „avizati”, astfel că, într-un timp relativ scurt, rarfturile s-au umplut de productii literar-maculatorice, autorasii s-au emancipat în autori care de care mai „celebru” pe plan local, în vreme ce numărul iubitorilor de literatură stupefiati de noua literatură evolua invers proportional cu fenomenul. În aceeasi plasă a aprecierilor, prea des superficiale – din nepricepere, rea vointă, indiferentă, ori necunoastere? – au căzut victime chiar si unele jurii cu pretentii uriase si marcate de-un subiectivism acerb, comandat sau nu, acordând premii unor autori care nu numai că n-au convins, nu numai că nu s-au simtit măcar stimulati, si obligati – nu-i asa? –, dar au publicat, poate cam în grabă, volume după volume alunecând pe o pantă lipsită de griji a valorii mai mult ipotetice decât reale. Însă, cu fiecare carte publicată, ei au devenit tot mai importanti, atât de importanti, încât eliminarea unei virgule dintre subiect si predicat declansa un scandal urias cu interventii acide si, nu rareori, porcoase din partea unor congeneri. Per ansamblu, depozitul de laude nu a dat semne de epuizare alimentat fiind de noi si noi aparitii „docte” pe tărâmul creatiei si criticii literare. În schimb, sau în paralel, autori de valoare incontestabilă, care si-au si demonstrat-o în timp, au fost comentati „în fugă”, sau fiind ignorati pur si simplu. Motivele, cel putin în ce mă priveste, continuă să fie neclare. Pentru că nu făceau parte dintr-o gască anume? Pentru că nu erau agreati/publicati de cutare revistă literară? Pentru că revista nu era suficient de importantă? Mister, să zicem.
Se întelege si stim că această chestiune nu e deloc nouă si nici tinând, neapărat, de perioada de după ’89, însă, la nivel de final de secol XX, si început de secol XXI, pretentiile vizavi de critica literară, de aprecierile sale si de valoarea scrierilor comentate, sunt – sau ar trebui să fie! – cu totul altele si, în orice caz, binisor de tot mai… măricele. Din păcate, prosternarea si lingusirea – din ce motive oare? – au dominat, iar procesul continuă, piata asa-ziselor consacrări. Pe de altă parte, ca să fiu obiectiv, este îmbucurător faptul că apar nume noi în literatură, că o seamă de autori tineri se strofocă să-si demonstreze valentele creatoare, că dau din coate să argumenteze prin productii de carte că mersul lumii literare nu s-a oprit în ’89, că au obligatia si răspunderea urcării pe Golgota istoriei literare nu cu telescaunul laudelor gratuite, ci cătărându-se sprijiniti de creatia proprie de valoare. Sigur că e greu, cu atât mai mult dacă raportăm situatia la declinul în care se află de câtiva ani încoace cartea tipărită si impactul ei asupra cititorului actual, context în care o literatură corespunzând doar cantitativ dezideratului contemporan, moare, este adevărat, „pre limba ei”, dar patrimoniul national si istoria literară, precum si noi, cititorii, în ultimă instantă, cu ce ne alegem? Unde si cu ce se greseste ca să nu existe câtiva piloni (autori si cărti) pe care să se sprijine sfertul de veac literar scurs din 1989 până azi?

Au fost si continuă să fie destule voci care afirmă că, la noi, se publică putine titluri si că tirajele sunt mici. Nimic mai adevărat, constatarea fiind absolut firească si corectă, numai că suntem obligati să avem în vedere cel putin un aspect, semnificativ totusi: cartea nu se mai caută, nu se mai citeste ca în alte vremuri, iar ruptura-prăpastie dintre scriitor si cititor este nu numai evidentă, ci si în evolutie distructivă. Cauzele sunt multiple si tot mai cuprinzător mondiale, însă, chiar dacă le-as reduce la nivel autohton, suferinta n-ar fi mai mică, fiindcă virusul inapetentei la lectură nu are leac, ci, dimpotrivă, contactul cu un subprodus literar-valoric taie pofta oricui de lectură. În acest sens, iar adevărul cu pricina se poate usor verifica, multi autori (genul literar nici nu contează), prezentati si comentati de-a lungul anilor de critica literară „de întâmpinare” ca fiind de viitor – cum spuneam ceva mai înainte – sau chiar de mare viitor, au dovedit prin volumele publicate că au fost bine si corect fixati în peisajul istoriei noastre literare, dar si multi (poate chiar cu mult mai multi), au dispărut în anonimat. Din acest unghi privită situatia, importanta si responsabilitatea criticii literare au fost si rămân pe „baricada” luptei pentru supravietuire, însă nu sinucigându-se (si ea) în actul întâi, Mediocritatea din marele spectacol Înselarea cititorului cu analize si comentarii vădit subiective si fără prea mare legătură cu „obiectul” comentat.. Astfel, citindu-le „opera”, poti avea lesne impresia că unii autori dintre cei ridicati în slăvi pentru merite pe care si doresc salivând pavlovian, sunt cu probleme debilitare, că tangenta lor cu creatia si valoarea este o utopie sau, cel mult, fragmente dintr-o cutare emisiune de televiziune populată cu vietăti bine garnisite cu trivialităti corporale si verbale.

Lărgind aria de referintă, din punctul de vedere al celor spuse până-aici, rezultă că, nu doar cantitativ, ci si calitativ, cel mai reprezentativ deceniu postbelic, nu încape discutie, a fost si rămâne cel cuprins între anii ’60-’70, care, de altfel, si conduce detasat într-un clasament, fie el alcătuit ad-hoc. Să amintesc, fiindcă veni vorba, de câtiva autori: Cezar Baltag, Nichita Stănescu, Stefan Bănulescu, Fănus Neagu, Ion Horea, Gellu Naum, Veronica Porumbacu, George Lesnea, George Tărnea, Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Ilie Constantin, Grigore Hagiu, Anghel Dumbrăveanu, Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Constanta Buzea, Ileana Mălăncioiu, Romulus Vulpescu, Mircea Ciobanu, Gheorghe Grigurcu, scriitori care au rămas si rezistă bine în literatură ca nume de referintă care au îmbogătit zestrea noastră literară si au consolidat o perioadă literară orisicâtusi mai eliberată de proletcultism si, indubitabil, mai fastă din fostul sistem, comunist, care a supravietuit cu sincope până la vizita în Coreea si China a fostului dictator Nicolae Ceausescu si celebrele Teze din iulie 1971. Sigur că, într-un ansamblu mai larg si mai binevoitor al perioadei, îi putem numi si pe Ion Gheorghe, Gheorghe Pitut, Corneliu Serban, Constantin Abălută, Vlaicu Bârna, Constantin Chirită, Radu Cosasu, Ioan Grigorescu, Toma George Maiorescu, Tudor George, Nicolae Tic, Nicolae Velea, Eugen Jebeleanu etc. – de care, generatiile de cititori mai vârstnice, îsi mai amintesc – fără ca lucrurile să se schimbe în rău… Asa cum nu dăunează literaturii cu nimic adăugarea si a altor nume de scriitori de care, măcar în unele cazuri, si poate pe nedrept, ne amintim rar, din ce în ce mai rar: Adi Cusin, Gabriela Melinescu, Nicolae Ioana, Ioanid Romanescu, Slavco Almăjan, George Alboiu, Gheorghe Pitut, Teodor Pîcă, Sorin Mărculescu, Cristina Tacoi, Vasile Vlad, George Almosnino, Ioana Bantas, Aurelia Batali, Vasile Petre Fati, Valeriu Mircea Popa s.a. Toate-acestea având în vedere că, de fapt, „obsedantul deceniu”, sau, mai aproape de noi, postoptzecismul si chiar celebrul optzecism, n-a lăsat literaturii române decât câteva nume de referintă neatinse de morbul proletcultismului, cărti si autori care si-au impus memoria prin timp ca osatură a literaturii de după cel de-al doilea război mondial.

Această afirmatie se bazează pe faptul că, imediat după război si, prin extensie, până către anul 1960, creatia literară autohtonă a „explodat” datorită câtorva autori (vreo câtiva noi-nouti) foarte prolifici, îngăduiti si recomandati de critici literari la fel de proletcultisti, nerusinati si chiar scabrosi, ca si ei, câtiva chiar bine „sovietizati”. Aceasta pentru că, asa cum versifica George Lesnea (în paranteză fie spus, cel mai fidel si mai talentat traducător al poeziilor lui Serghei Esenin): „Partidul e-n toate/E-n cele ce sunt/si-n cele ce mâine vor râde la soare/E-n pruncul din leagăn/Si-n omul cărunt,/E-n viata ce vesnic nu moare.” Cam pe acelasi palier se înscrie si Mihail Sadoveanu publicând, în anul 1945, volumul cu titlu semnificativ propagandistic Lumina vine de la răsărit, reportaje-elogiu după o vizită efectuată în URSS. Iar dacă astfel stăteau lucrurile, era normal si de neconceput ca o literatură agresiv subordonată, de-voie-de-nevoie, materialismului dialectic si realismului socialist să nu fi tinut seama de politica partidului si de ramificatiile „în toate” a ideologiei sale, deci inclusiv în literatură. Destui autori-poeti, înlocuind cuvântul iubită cu patrie, si adaptându-si titlurile de volume situatiei, s-au salvat cumva ca… scriitori. Aurel Baranga (Ninge peste Ucraina), Sergiu Dan (Unde începe noaptea), ambele apărute în 1945; Ion Bănută (Cetatea tăcerii), Mihai Beniuc (Un om asteaptă răsăritul), Ion Popescu-Puturi (Prima noapte la Doftana), Stefan Tita (Cîntece de suferintă si biruintă) – 1946;, George Demetru Pan (Ion poartă pacea-n desagă) – 1947; Zaharia Stancu (Descult), Radu Boureanu (Sîngele popoarelor), Victor Tulbure (Vioara rosie), Mihail Davidoglu (Flăcăul de pe Ceanul Mare…) – 1948; Dan Desliu (Lazăr de la Rusca…), Emil Dorian (Steagurile inimii), A. Toma (Cîntul vietii), Victor Tulbure (Holde, cuprinzând si Balada tovarăsului căzut, împărtind „Scînteia” în ilegalitate), G. Călinescu (Kiev, Moscova, Leningrad), Petru Vintilă (Oameni si faptele lor), Mihail Sadoveanu (Mitrea Cocor) – 1949; Eugen Jebeleanu (Poeme de pace si luptă), A. G. Vaida (Scîntei în beznă) etc. – 1950; Dan Desliu (Minerii din Maramures), Ion Călugăru (Otel si pîine), Vladimir Colin (Soarele răsare în Deltă) etc. – 1951; Ion Brad (Cincisutistul), Dumitru Mircea (Pîine albă), Marin Preda (Desfăsurarea) – 1952; Alexandru Andritoiu (În Tara Motilor se face ziuă), Veronica Porumbacu (Ilie Pintilie), Cicerone Teodorescu (Un cîntec din ulita noastră), Constantin Ignătescu (Mitru al Joldii), Aurel Mihale (Ogoare noi), Mihai Novicov (Pentru literatura vietii noi) – 1953; Maria Banus (Despre pămînt), Mihai Beniuc (În frunte comunistii, Partidul m-a-nvătat), V. Em. Galan (Bărăgan) – 1954; Victor Tulbure (Laudă patriei), G. Călinescu (Am fost în China nouă), Titus Popovici (Străinul), Marin Preda (Morometii), Al. I. Stefănescu (Soare de august) – 1955); Tudor Arghezi (Cîntare Omului), Laurentiu Fulga (Oameni fără glorie) – 1956 etc., etc. Desigur, cum era si normal, cred eu, pe multi autori din acele timpuri i-am lăsat pe dinafară, tocmai pentru că ei, în istoria literară, nu sunt decât prezente mai mult sau mai putin episodice, cu scrieri care, odată scoase de sub „tutela proletcultismului” nu mai reprezintă nimic sau, cel mult, material de umplutură, „balast”, cum bine si corect spunea Marin Preda. În această ordine de idei, chiar si dintre enumeratii de mai sus, există destule nume care, pentru istoria literară, nu mai semnifică mare lucru, adică vorbim despre cei sositi în literatură cu mare tam-tam, tocmai datorită loialitătii lor fată de politica si ideologia partidului comunist. Ei si altii, „au dat lumii” tot felul de productii literare, au publicat, fără să se alinieze cât de cât ideii de valoare, volume care sucombau în contact cu Cronos, cu istoria literară agonizând scurtă vreme înainte de a-si „sfârsi zilele” în bineprimitorul anonimat. De-aceea, ne este limpede că, în conditiile nerespectării directivelor comunisto-bolsevice moscovite era lesne posibil ca scriitorii mai „îndărătnici”, fără să se tină seama de valoarea lor creativă, să fie dusi pentru „reeducare” la Doftana, Aiud, Sighetu Marmatiei, Gherla sau Poarta Albă. Poate că drept consecintă a acestui periculos adevăr, unii scriitori (poeti, prozatori etc.), în dorinta acută de afirmare, de accedere pe paliere cât mai înalte ale istoriei literare, machiavelic vorbind, au demonstrat, cu voia sau fără voia lor, că pot să alunece, cu un soi de înflăcărare revolutionar-comunistă pe panta sinuciderii literare publicând volume după volume fără ca acestea să aibă mari tangente cu valoarea. Ajungând aici, putem, în consecintă, să-i acordăm circumstante si criticii literare de întâmpinare, pentru că, la urma urmei, o seamă de critici, agreati de ideologia de partid, si-au făcut datoria cu prisosintă proslăvind scrieri lipsite de valoare, dar cu bună priză la propaganda si ideologia comunistă.

Însă, privind, atâta cât ne putem permite, pe ansamblul perioadei incriminate, respectiv cea cuprinsă între anii 1945-1960, nu putem face abstractie de autori precum: Aurel Baranga, Mihai Beniuc, Zaharia Stancu, Radu Boureanu, Dan Desliu, G. Călinescu, Petru Vintilă, Mihail Sadoveanu, Eugen Jebeleanu, Marin Preda, Veronica Porumbacu, Maria Banus, Titus Popovici, Tudor Arghezi etc., etc., chiar dacă unii au mai călcat pe delături din motive adesea independente de ei, dar care au lăsat în urmă multe opere de valoare literară reală.

Procedând la un mic salt peste timp, se poate spune, ca o scuză general valabilă, că multi autori/scriitori din zilele noastre, tributari altor criterii si chiar ideologii – vorbim în special de literatura de consum cu părintii-paravan realism, suprarealism, postmodernism, traditionalism nou, fracturism, ermetism etc., etc., etc. – dacă nu cumva chiar toti, tipă cu spaimă si disperare în cor: cartea nu se (mai) cumpără! Da, asa e: cartea nu se mai cumpără decât, ca să fiu nitel malitios, pentru a arăta (deocamdată) musafirilor rafturile unei eventuale biblioteci personale de pe care, cotoarele elegante ale unor volume semnate de autori importanti (altfel, cum!) îi privesc pe acestia sfidător-impozant. Pomeneam ceva mai înainte de „ruptura dintre scriitor si cititor” si as completa că nu este vorba despre un aspect accidental redus la relatia doar autohtonă dintre emitent si receptor, Fenomenul există la nivel mondial, fapt care, să fim de acord, ne interesează mai putin la acest nivel macro, desi poate fi considerat prosteste-consolator… La noi, iar explicatia poate fi valabilă, totusi, pe oricare parte a globului, legătura dintre cei doi poli – ca să zic asa – se datorează, în primul rând, lipsei de valoare literar-artistică a multor scrieri. Autorul-producător crede că e suficient să creeze, să „facă productie” si pe… desteptul, pentru că aceasta este menirea lui prin harul de la Divinitate, prin încasarea talantilor biblici netinând seama de realitatea că, la rândul său, fortând eu lucrurile, la polul opus, si cititorului i s-au dăruit niste talanti poate tocmai pentru a-si îmbogăti cu ajutorul lor zestrea spirituală, între altele, că el are destulă minte ca să investească doar într-o marfă care să-l satisfacă. În acest fel, sau pe această cale, el doreste, si e normal să fie asa, să comunice cu producătorul, să si-l simtă părtas la existentă, variantă acceptabilă si acceptată doar cu conditia ca, între cei doi să existe o comunicare reciproc avantajoasă, un fel de… ofertă având în vedere cererea. Or, adeseori, din nefericire, prezentarea multor autori si a volumelor publicate de acestia, seamănă cu un soi de reclamă funebră: La noi veti găsi totdeauna linistea!, ca un fel de… muriti linistiti, că scăpati de orice probleme, Când, de fapt, dincolo de fanteziile câtorva autori, poeti, prozatori, critici literari etc., în paginile cărtile lor par adunate cu grijă toate elucubratiile, trivialitătile si porcoseniile lumii… E vorba despre gard si leopard…

Ar fi greu să se scrie altfel? Nu, ci doar presupune un mic efort al autorului, să priceapă având în vedere că are de transmis un mesaj adecvat pentru ca „adrisantul” să-l perceapă si să-l priceapă; să se aibă în vedere că trăim într-o lume în care explozia informatională este atât de puternică, încât, dacă nu distruge, în orice caz diminuează orice alte posibilităti, fie că ne referim la presa scrisă, fie la cea audio sau televizată, sau, în cazul de fată, la creatia literar-artistică, element si mai vulnerabil în contextul comentariului de fată. Elevii, în general, adresează o întrebare căreia este greu spre imposibil de dat un răspuns multumitor: ok, învăt, cade elevul de acord, despre Socrate, Thales, da Vinci, Bruno, Nietcshe, Jung, Dickens, Eminescu, Coandă, Eliade, Twain, dar la ce-mi foloseste să stiu? Stiinta si tehnica îmi furnizează, în câteva secunde, toate informatiile de care am nevoie. Si-atunci? Exact: una peste alta, mai trebuie să facă fată si alambicărilor, întortocherilor de propozitii, versuri, fraze etc., iar încărcarea textelor cu figuri de stil pentru ca să pară interesante, între care primadona-metaforă, acoperă si când trebuie si când nu idei simple si usor receptabile, duc la constructia unor scrieri greoaie, ermetice, inaccesibile decât după complicate descifrări, pe scurt, e cireasa de pe tort, sau „picătura chinezească”... Trebuie să avem în vedere că însisi iubitorii de literatură, de creatie literar-artistică, nu mai sunt cei care tânjeau după o carte ca pe vremea societătii antedecembriste, ci au nevoie de o regăsire a sinelui fără ca pentru aceasta să fie experti în enigmistică. Cititorul nu vrea, nu mai are chef si nici timp, nu se mai complică încercând interpretarea unor jocuri de cuvinte, iar tinerii cu atât mai putin... Sigur, nu e de dorit nici un fel de nou tip de realism cumva-cumva înrudit cu realismul socialist, ci realitatea să fie redată nu ca într-un proces verbal, ci prelucrată în asa fel, încât să usureze contactul cu opera de artă într-un mod cât mai ideal-fericit, care să declanseze starea de frumos în sufletul si mintea cititorului, de conectare a sa cu o lume a esteticului relaxantă si binefăcătoare. Nu se poate, nu este corect si nici „productiv”, cum se spune acum la modă, ca autorul să-si demonstreze „superioritatea cultural-intelectual-profesională” printr-o abordare si prelucrare a materiei prime cu finalitate cât mai desteaptă si mai sofisticată în vreme ce criticii literari, sefi de rubrică sau nu, se întrec în elogii exagerate. Aproape sunt convins că o polemică literară inteligentă si obiectivă, ar rezolva într-o oarecare măsură problema „expedierii” spre cititor a scrierilor valoroase. Dar pentru aceasta este necesară respectarea câtorva criterii între care nivelul de cultură corespunzător/asigurător valorii se află pe unul din locurile importante alături de talent…
Să ne amintim că marii nostri scriitori au rămas în constiinta noastră tocmai pentru că si-au transmis mesajul artistic si uman pe o frecventă normal receptabilă, fără să uzeze de un arsenal întreg de complicatii si figuri de stil decât acolo unde era neapărată nevoie. Aceasta nu înseamnă, nicidecum – să ne întelegem – ca scriitorii să se erijeze în „diriguitori de simtire” prin folosirea unui asemenea mod de exprimare încât să forteze prin aceasta cititorul la a-i cunoaste opera, în aceste cazuri, scriitorul „pierde legătura” cu cititorul în majoritatea covârsitoare a situatiilor, astfel, nici într-un caz, nu poate fi credibilă si viabilă sansa ca autorul-producător de bunuri spiritual-artistice să rămână în constiinta cititorilor… În această ordine de idei si în conditiile în care o seamă de critici sau, mai binevoitor spus, comentatori literari, solicitau încă din 1990 o reconsiderare a întregii literaturi comunisto-postbelice, cu limita maximă 1989, iar unii, mai drastici, chiar raderea ei în întregime din istoria literaturii, se cuvine să amintim că situatia nu e chiar asa de dezastruoasă. Spun aceasta deoarece mi se pare cel putin ridicol să pretinzi că nume din generatia ’60 precum: Ioan Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Păunescu, Nichita Stănescu, Cezar Baltag, Grigore Hagiu, Anghel Dumbrăveanu, Marin Sorescu, Cezar Ivănescu, Mircea Ivănescu, Constanta Buzea, Ileana Mălăncioiu, Romulus Vulpescu, Mircea Ciobanu, Constantin Abălută, Gheorghe Grigurcu s.a. nu pot si nu trebuie constituiti într-o grupare pe umerii căreia, că ne place sau nu, se află o parte importantă a literaturii române postbelice si nu numai. Pe cine nu-l ajută mintea să recunoască acest adevăr, înseamnă că are probleme grave de ipocrizie si de sănătate mintală metamorfozată fie într-o boală incurabilă, fie într-un grad de cultură pentru care piciorul broastei este mult prea înalt, dacă e să comparăm... Si, încă: am fi total ignoranti neadăugind aici si nume din generatia următorului deceniu, al saptezecistilor care, la rândul ei, iar timpul a hotărât, se aliniaz ă frumos si util istoriei noastre literare: Leonid Dimov, Romulus Guga, George Sorescu, Henriette Yvonne Stahl, Dimitrie Stelaru, Petre Stoica, Mihai Ursachi, Ion Băiesu Augustin Buzura, Mircea Ciobanu, Maria Luiza Cristescu, Alexandru George, Alexandru Ivasiuc, Bujor Nedelcovici, Ada Orleanu, Radu Petrescu, Corneliu Stefanache, Sorin Titel, D. R. Popescu, Dumitru Solomon, Nicolae Balotă, Constantin Ciopraga, G. Dimisianu, N. Manolescu, Al. Paleologu, Al. Philippide, D. Vatamaniuc, Emil Brumaru, Mircea Dinescu, Eugen Dorcescu, Ioan Flora, Dinu Flămând, Ion Mircea, Adrian Popescu, Grete Tartler, George Tărnea, Radu Ciobanu, Valentin Silvestru, Mircea Stefănescu, Nicută Tănase, Valeriu Anania, Paul Everac, Zoe Dumitrescu Busulenga, Ion Dodu Bălan, Florin Manolescu, I. Negoitescu, Edgar Papu, Al. Piru, Marian Popa, Eugen Simion, Laurentiu Ulici, Teodor Mazilu, Gheorghe Schwartz, Al. Călinescu, Serban Cioculescu, Nicolae Breban, Dan Hăulică, Silvian Iosifescu, Cornel Regman, Constantin Toiu, Laurentiu Cernet, Constantin Cublesan, Ion Lăncrănjan, Dinu Săraru, Mircea Horia Simionescu, Ioana Em. Petrescu, Al. Rosetti, Cezar Ivănescu, Ion Sofia Manolescu, Gabriela Adamesteanu, Mircea Malita, Radu Petrescu, Mihai Sin, Stefan Cazimir, Cornel Ungureanu, Ion Vlad, Radu Gyr, Emil Botta, Costache Anton, Stefan Bănulescu, Mircea Martin, Octavian Paler…
În majoritatea covârsitoare a cazurilor, autorii enumerati mai sus, iar lista nu este completă, ci stabilită subiectiv-arbitrar – îmi asum această responsabilitate-risc –, autorii, unii încă în viată fiind, au îmbogătit zestrea istoriei noastre literare cu opere care, oricând si în fata oricărui exeget corect si loial adevărului, pot constitui argumente de fortă literar-artistică fără să fie amendate /acuzate de… realism socialist, de infestare cu ideologie comunistă decât cu intersectări accidentale, dar… obligatorii.

Nu altfel stau lucrurile atunci aducem în discutie autori precum: Mircea Cărtărescu, Traian T. Cosovei, Florin Iaru, Ion Stratan, Nicolae Băciut, Matei Visniec, Alexandru Musina, Nichita Danilov, Petru Romosan, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Bogdan Lefter, Ion Muresan, Liviu Antonesei, Olimpiu Nusfelean, respectiv cei care, vrem-nu vrem, au format nucleul optzecismului românesc si, într-un fel sau altul, sunt arondati „Cenaclului de luni” patronat de criticul literar Nicolae Manolescu. Ei sunt cei în jurul cărora gravitează, fără doar si poate, creatia literară a perioadei, dar, prin extensie, cu ramificatii rezonante care au asigurat valoare nu doar saizecismului, iar operele si timpul aveau să confirme acest adevăr…

Însă, parcă… epuizată de efortul perioadelor anterioare – saizecism, saptezecism, si optzecism, dar si glumind putin, următoarea perioadă – nouăzecismul, continuată apoi cu douămiismul, ca să rămânem în perimetrul limitat al unui deceniu – părea să nu mai aibă resurse pentru a da literaturii nume, nici atât de multe, nici atât de importante si, ierte-mi-se, nici atât de valoros-reprezentative. Abia-abia de reusesc să iasă în evidentă câteva nume de scriitori în încercarea de desprindere dintr-un întreg care, fie si aparent, devenise nepregătit, dacă nu cumva neputincios. După cum se poate constata cu sinceritate si realism, libertatea exprimării literar-artistice, cu precădere în lirică, nu s-a dublat de valoare decât în câteva cazuri, dânsele fiind, de fapt, cele care traversaseră fără prea mari „zguduiri” decembrele-optzeci-si-nouă si continuându-si scrierea operei cu profesionalism. Aceasta, însă, nu a salvat generatia nouăzecistă de la valoarea îndoielnică a multor autori apăruti, tumultuos, după 1990. Inflatia de cărti, autori, edituri si reviste a fost, si continuă să fie, un proces evolutiv care nu prea a fost util literaturii nationale, să recunoastem! Timid, câtiva critici literari mai responsabili în fata actului de cultură, au actionat prin comentariile lor semnalul de alarmă cum că, îngrijorător de mult, creatia literar-artistică a apucat-o pe o pantă la capătul căreia, unde-o fi el, asteaptă groapa comună a mediocritătii cu sectiunea sa anonimatul. Autorii din mai toate genurile literare, bineînteles că s-au revoltat pe loc tipând isteric si tânguitor: „Ce, iar ne cenzurează cu ideile lor de tip comunist? E libertate? E! Avem voie să creăm artă? Avem! Trebuie să ne facem rost de personalitate? Yessss! etc., etc., etc. Si astfel a început marele asediu (scuze: parcă as fi scris desfrâu…) prin constructia, la figurat vorbind, a noului Cal Troian odată cu invazia miilor de agramati, semianalfabeti, semidocti, sfertodocti, precum si de cei care, însăilând două-trei versulete stupide, sau publicând volume insipide de versuri sau/si de proză se cred genii, astfel contribuind din plin la distrugerea nu doar a dorintei de lectură, ci si, exagerând putin, a literaturii nationale prin deturnarea ei spre binefăcătoarea mediocritate. Aici este strict necesar să tinem seama că, fortele negativ-negativiste sunt cu mult mai stăruitoare si mai puternic solidare decât cele ale binelui, iar ele se sustin printr-o reciprocitate a mesajului artistic într-adevăr impresionantă. În paranteză fie spus, multimea de cărti/titluri apărute după ’90, fără să se tină seama de valoare, a fost facilitată pe principiul „corb la corb nu-si scoate ochii!”, adică, de la un conducător de revistă slab, sau de la un editor de acelasi calibru n-are rost să te astepti la aparitia creatiilor de valoare. E un non sens.
Dacă-mi impun să fortez lucrurile pentru a constitui o contrapondere, cu o balantă imaginară, scafa balantei saizeciste va atârna aproape îngrijorător de greu în defavoarea optzecismului si saptezecismului, iar în ceea ce priveste comparatia cu cele trei perioade, sau cu oricare dintre ele, rezultatul ca atare devine… jenant. Afirmatia mea se bazează pe o realitate greu de contestat: după un sfert de secol, iată, este pur si simplu riscant să pomenim nume-personalităti în contextul literaturii actuale, să nu spun contemporane, termenul comparatie sunând destul de desuet. Si-atunci, ne întoarcem la cititorul-receptor de operă literar-artistică, respectiv cel care se întreabă, logic, ce se întâmplă, în conditiile în care între el stă pe o margine de prăpastie, iar autorul pe cealaltă margine. Între ei, hăul se lărgeste adâncindu-se. Cum de, în doar două-trei decenii, creatia literară, sub toate formele si aspectele ei, în loc să fie o punte spirituală între cei doi poli, este tot mai mult si mai acut un fenomen de indiferentă. Ca să nu-i spun înstrăinare. Acestui fenomen cu greu îi fac fată doar câtiva autori, tot mai putini, între acestia numindu-i aleatoriu pe Cristian Popescu, Daniel Bănulescu, Ioan Es. Pop, Aura Christi, Ruxandra Cesereanu, Caius Dobrescu, Mihail Gălătanu, Iulian Boldea si altii câtiva, desigur, dar nu contează atât de mult numărul în comentariul de fată cât valoarea comunicării, claritatea mesajului… Pentru că, să fim sinceri, libertatea din ’89 nu a dus la cresterea automată a valorilor, ci, din nefericire, dorinta de afirmare si posibilitatea oferită de noul sistem, s-a soldat cu productii literare sub formă de avalansă. Libertatea de a scrie, ca o consecintă a noului sistem social-economic si cultural a umplut rafturile librăriilor – câte mai sunt – cu maculatură scriitoricească în care figurile de stil – unele chiar pentru a camufla incultura si lipsa de cunoastere a lungimii de undă pe care trebuie transmis mesajul operei de artă – abundă si contribuie la alambicarea si încifrarea creatiei. Despre normele gramaticale si respectarea lor, să nu mai vorbim! Acest aspect a fost acceptat si numit cu predilectie de tinerii comentatori – critica de întâmpinare, adică – noul traditionalism în cadrul căruia este fixat cu destul zgomot la început, dar pierdut „pe drum mai apoi”, poetul Marius Ianus despre care Iulian Boldea scrie: „Marius Ianus e, înainte de toate, o natură lirică autentică, debordantă, pentru care rostirea poetică nu e decât un alt registru al trăirii. „Ianus. Marcă înregistrată”(Vatra, nr.4-5, 2007). Si, exemplul: „Există o cărare ascunsă sub zăpadă,/există un drumeag acoperit de fum,/exist-un sens al vietii acestei si-o răsplată/a celor care-n taină găsit-au acel drum.//Există o cărare si-un sens final al vietii,/există-n Cer un cântec răscolitor si bun,/exist-o viată lungă sortită tineretii/eterne-a celor care înving veacul nebun.//Există o cărare ascunsă sub zăpadă,/exist-un drum de taină, învăluit în fum,/exist-o apăsare în inima ce-i gata
ca să urmeze pasii Mielului Cel Bun.”//
Si cam atât.
Mai important, cel putin pentru unii comentatori, este un fel de ramificatie cu terminatie într-un suprarealism deteriorat de texte teribilisto-individualiste greu de integrat în vreun curent literar, oricât ar fi el de îngăduitor. De-ceea i s-a si găsit un nume care-l salvează de la pieire: Fracturismul, în care pot fi încadrati, între altii, Ionut Chiva, Dan Sociu, Elena Vlădăreanu, care si sunt publicati fără reticente, cu oarecare optimism si, adesea, însotiti de comentarii laudative… Astfel, Claudiu Komartin notează nota în 2005: „Ceea ce îl individualizează pe Ionut Chiva în raport cu ceilalti prozatori debutanti apartinând contingentului inegal propus, prin colectia Ego, este coerenta romaqnului construit cu migală de ceasornicar, dar si cu o solidă, dobîndită «stiintă» – fiindcă nu doar instinctul de prozator instinctul de prozator functionează la el. Si tocmai fiindcă nu recurge la un facil happy-end, dupa o poveste care in ultimele ei cadre este foarte încordată, preponderent vizuală, cinematografică, Ionut Chiva face dovada că este, prin volumul său de debut, unul din «campionii» prozei tinere din 2004.” Si, încă:
Bogdan Alexandru Stanescu: „69” este un roman greu de situat, un partial roman al interiorului ce continuă si o poveste destul de captivantă si reuseste să reflecte reusit viata unei generatii realmente «post-Revolutionare», viaîa sub zodia circului.”(În Ziua literară, 4 septembrie 2004);
Matei Martin: „…un roman autobiografic, vital (poetic, cred eu – din p..., ar spune autorul…”
Constantin Stan: „Ionut Chiva are o ureche formidabilă, are un simt al limbii teribil si o fortă a gîndirii care fac ca nimic să nu fie trivial, nici măcar ticurile verbale «golănesti», slobode ale personajelor. Limbajul frust îsi află o puternică justificare, asa cum nu prea se întîmplă în multe dintre scrierile colegilor săi de generatie.”
Andrei Terian: „69” ramine un debut concludent a cărui reusită tine de capacitatea unui histrion limbut si versatil de a recicla cele mai diverse limbaje si conventii literare.”
Ionut Chiva (într-un interviu): „Ce să zic, cartea mea e foarte frumoasa (cum trebuie sa si fie o carte), are acea caracteristică f.f. simpatică…”
I-auzi! După o asemenea prezentare a unei cărti de către autorul ei, cititorul poate-avea o senzatie de subestimare, ca să nu spun de acută si ireversibilă boală oarecum necunoscută…
Aceasta în timp ce romanul „69”, al respectivului autor, începe asa: „E marti si porcăria începe să fie din ce în ce mai mare. Vară, la mare, la soare, fix din pulă. Îmi trag, în schimb, picioarele, stîngul după dreptul după stîngul, prin Marele Oras (cum ar zice un parabolic) în care nu pot să spun că, după 9 ani, mi-am găsit vreun rost.”
Citat-text care ne aminteste de primele sase cuvinte ale unui alt roman din literatura postdecembristă: Băgău, semnat de Ioana Bradea: „Sunt o doamnă, ce pula mea!”
Edificator, nu?
Apoi, pentru a invita la lectură actualele generatii de cititori, fără să fiu crezut negativist, sau cel putin cârcotas, dar si fără a mai lungi povestea despre literatura de după ’89, mă voi folosi de comentariile câtorva critici mai cunoscuti…
Al. Cistelecan: Linia expresionistă a optzecismului, aproape uitată, a fost reactualizată (si spre norocul ei de poeti de mare fortă – Marius Ianus, Dan Coman, Claudiu Komartin în primul rînd). Cel putin în poezie cam acestea îmi par a fi fost modelele de presiune, iar linia expresionistă a avut, cum zic, mare noroc (mai ales că a stiut să integreze biografismul si autenticismul într­o structură turbionară si spasmatică a discursului).
Daniel Cristea-Enache: „Elena Vlădăreanu are o miscare de pendul: bună la debut, catastrofală la a doua carte, din nou bună în a treia.”
Comentarii apărute în revista Vatra nr. 3/2009.
În acest context, lărgind putin arealul creatiei, mai pot adăugate si alte nume de autori, în special poeti care, oricât am forta lucrurile, nu-i putem implanta vreunei generatii fără a risca. Si i-as pomeni aici doar pe Dan Coman si Teodor Dume – ceva-ceva mai cunoscuti…
Nici vorbă să cred măcar o clipă că discutia pe această temă se va epuiza vreodată, dar as vrea ca, nu datorită neapărat argumentelor mele, tema si subiectele abordate să constituie un mic semnal de alarmă pentru cei care-si doresc afirmarea pe plan literar. Fiindcă, fără o bună comunicare – nu-i spun ideală! – între autor si cititor, relatia se va deteriora treptat, până la căderea în derizoriu, de fapt până la… (auto)distrugere, pentru că procesul de înstrăinare interumană se află în plină si periculoasă ascensiune, iar aici, sentimentele, au un rol extrem de important având în vedere că forta lor este tot mai mult si mai acut directionată spre indiferentă si înstrăinarea dintre oameni de vârste diferite, dintre oameni în general. Si, apropo de relatia interumană, mă voi folosi de un argument solid, zic eu, al următorului citat: „…opera oferă o dublă mărturie de sine: artistul are într-adevăr pe deoparte asprul destin de a surprinde obscuritatea profundă, indescifrabilă, a realului, iar pe de altă parte de-a asocia într-un mod nou semnele emise de referenti în universul cultural si ideologic al propriei epoci, proces prin care el participă la natura socială a structurilor literare, de care este conditionat, fie că favorizează sistemul de asteptări ale societătii, fie că se pune în antagonism cu acesta.”(Maria Corti, PRINCIPIILE COMUNICĂRII LITERARE, Editura Univers, 1981, pag. 39).

Iar acum, la finalul comentariului, încercând să găsesc măcar câteva nume „solide” de scriitori si de opere din interiorul ultimului sfert de secol – 1990-2015 – descoperim, poate cu subiectivism, că nu prea avem cu ce contrabalansa cât de cât cu o perioadă identică de dinaintea ’89-lui.
Si nu e deloc vesel…





Dumitru Hurubă    2/14/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian