Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


De la Frigul înstrăinării, la „căldura globală”

Rezumat: Prilejuit de aniversarea zilei limbii române (31 august), semnatarul articolului arată că, oriunde pe glob si indiferent de granitele naturale, mesajul acesteia îsi păstrează nealterată fiinta spirituală si ca expresie identitară. Cărtile scriitorului George Băjenaru, stabilit de peste trei decenii în SUA, reprezintă o dublă confirmare a acestei realităti. Ele oferă informatii despre fenomenul cultural românesc al emigratiei, dar si comentarii despre viata literară din tară. Frigul înstrăinării (2013), cea mai recentă aparitie editorială a sa, are un caracter memorialistic si autobiografic, dezvăluind profundele legături ale autorului cu originile sale, nepărăsite niciodată, în pofida unei vieti trăite în plan personal aventuros, cu multe sacrificii si experiente limită. În acest volum, pozitia centrală este detinută de pledoaria pentru libertatea spiritului si nostalgia originilor.
Cuvinte cheie: limba română, literatură, America, memorii, jurnal, biografie.

Pentru că în luna a opta a anului sărbătorim Ziua limbii române, motivat de retoricile sărbătoresti care se nasc în afluenta zilei de 31 august, am ales, în legătură cu evenimentul, un autor care scrie în limba „patriei” sale, dar în străinătate. Cărtile lui George Băjenaru celebrează zilnic, as spune, limba română.
Scriitorul este autorul care, ca altii odinioară, nu s-a dresat… Americii, ci a ales-o. George Băjenaru si-a părăsit tara, punându-si la încercare destinul literar, altfel spus răspunzând provocărilor generate de cele două situatii, ipostaza ideală si cea aleasă de el, adică aceea de scriitor român aflat pe alte meleaguri. În momenul când păsea pe pământ american, sansa sa consta în a-si găsi un public de limba engleză. Cu toate acestea, n-a ignorat nici varianta de a scrie literatură, critică, eseuri, memorialistică în limba natală, desi, a folosi limba română pe continentul american, coincide, în majoritatea absolută a cazurilor, cu limitarea drastică a orizontului de asteptare. Argumentul nu trebuie căutat mai departe de cele arătate mai sus: statutul de scriitor ti-l dă societatea în care trăiesti.
Dacă s-ar fi putut orienta spre o carieră universitară – pe care unii au continuat-o, printre cei mai cunoscuti fiind Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Marcel Pop-Cornis – preocupările sale tematice ar fi fost altele si ar fi beneficiat de utiltatea schimburilor stiintifice puse în valoare de fenomenul multicultural al globalizării.
Dar, o atare situatie fiindu-i potrivinică încă de la inceput, exercitiul critic al lui George Băjenaru s-a manifestat în planul consemnării activitătilor literare românesti din Diaspora si al informării imigratiei cu privire la „mersul literaturii” de la noi. Si-a asumat, prin urmare, un rol institutional-adiminstrativ, care seamănă cu un fel de consulat literar, aplecat asupra aspectelor informative de tip res agendda, cu prezentări mai degrabă factologice si nu de magistratură critică a judecătilor valorice.
Începând cu 1990, George Băjenaru a venit în mai multe rânduri în tară pentru a-si prezenta lucrările si a fi la curent cu feneomenul viu cultural. Optând, cum am spus, pentru alt public, integrabil literaturii diasporice, cărtile sale de critică si eseistică literară au avut parte de mai putine ecouri în tară, unde, din păcate, literatura si chiar cultura noastră au devenit de nisă, fiind coplesite de multiplele deschideri în zonele spectacolului mediatic (entertainment-ul) precum si de furtunoasele dezbateri ale năbădăioasei noastre vieti publice. În concluzie, George Băjenaru rămas, cum era si firesc, un scriitor bilingv, aflat la o distantă uriasă de pământul natal, dar continuând să trăiască în spiritul limbii si culturii române, folosindu-se de energiile ei anteice.
Creatia sa din SUA începe cu un prim volum, intitulat În umbra nimănui (New-York, 1988) care continea fabule, poezii si povestiri, un fel de opera omnia. A urmat Tulburătoare lume/ Restless Planet (Springfield, 1993) în care autorul se manifestă bilingv, conditie sine qua non pentru toti „Robinsonii cu insula în suflet”, cum îndeobste sunt numiti cei ce-si păstrează expresia când se află departe de pământul pe care ea se vorbeste. Cu volumul Între sublim si tragic (Bucuresti, 1998), a pătruns în teritoriile eseului, prilej de a consemna aspecte din viata intelectualilor români din Statele Unite, privitor mai ales la eforturile lor de a nu-si pierde originile culturale. În continuare, lirica sa invocă sprijinul divinitătii: O lumină – poezii de la Dumnezeu (Bucuresti, 1999). Doi ani mai târziu, George Băjenaru semnează un nou volum de eseuri si analize critice despre fenomenul cultural (îndeosebi cel literar) românesc, asa cum îl percepe din America. Cititor în exilul creator (2001), carte editată în tară, se adresează conationalilor din State. Trebuie spus, informatia este uneori preluată indirect si defazat. Autorul comentează alb, fără vreo implicare în patimile devoratoare interne, dar si fără cunoasterea integrală a evenimentelor evocate, adică neavând la îndemână instrumentele cunoasterii, în spetă mainstream-ul presei literare, care precum lichidul amniotic al oricarei culturi îi hrăneste pe cei ce vietuiesc în ea. În 2004, scoate, tot la Bucuresti, o carte de eseuri literare sub titlul Evaziuni creatoare, încercând să nege, metaforic vorbind, teoria lui Euclid, anume că nu te poti scălda de două ori în apele aceluiasi fluviu. O carte editată în anii din urmă în Statele Unite, tot cu titlu bilngv, se numeste Aceste bucurii trecătoare /These passing Joys (2009) si cuprinde fragmente de românitate (telefoane si scrisori de la cititori, reportaje, convorbiri, însemnări) de peste Ocean. Aceste fapte banale la prima vedere, sunt aurorate de mari satisfactii lăuntrice, în sensul în care, nefiind nici primul, nici ultimul, George Băjenaru evocă faptul că frumusetea vietii nu constă în căutarea idealurilor care ne-au călăuzit de-a lungul vremurilor, ci în viata însăsi, cu împlinirile ei de zi cu zi. Bucuriilor trecătoare le urmează Frigul înstrăinării (Canada, Toronto, 2013), sentiment căruia îi opune, ca alternativă, căldura amintirilor. În fine, cu volumul poematic Floarea graiului sau întorcerea la părinti (Canada, Toronto, 2014), autorul revine definitv, prin scris, la matcă.
Mă opresc aici cu fisa biobibliografică a lui George Băjenaru, spre a se reveni la Frigul înstrăinării, cartea care mi se pare reprezentativă pentru destinul său scriitoricesc. Sub două aspecte, ea merită ample relevări: Mai întîi, fiindcă este scrisă în limba maternă, miza ei constând în a se alătura, ca experientă trăită, membrilor comunitătii românesti din America de Nord (SUA si Canada). În oglinda ei, acestia vor regăsi numeroase esntioane de viată, asemănătoare cu a lor; Pe de altă parte, cartea reprezintă un exercitiu al de(în)singurării, pentru că paginile sunt năpădite de amintirile copilăriei si tineretii, având un accentuat profund memorialistic.
Amintirile celui care si-a părăsit tara cu aproape patru decenii în urmă, au ca limită existentială viata „trăită între rău si bine, în anii ultimului război mondial si, după aceea, în “comunismul glorios până la lacrimi”, schimbată prin uneltirea destinului în „capitalismul când jubilant, când muribund”. În acest sens, volumul contine trei părti distincte.
Pentru început, aflăm că viitorul scriitor nu s-a născut cu ochii pe cărti, ci în mijlocul naturii primare, în „Bărăganul geometric”, unde a intrat în contact, mai întâi, cu existenta lui Dumnezeu si cu legile sfinte. Naratiunea continuă, idilic, cu descrierea comunei Tunari, care între timp a devenit un orăsel occidentalizat, cu asfalt, claxoane de masini si firme luminoase, multicolore. Evocările se referă la deceniul al cincilea din secolul trecut: „vara, pe timp de secetă, satul se umplea de paparude, iar noi, copiii, făceam din lut un chip de om, pe care îl numeam Ene caloiene (…) Vinerea era zi de târg si toate drumurile duceau către Bucuresti. Pe colina dinspre Dimieni treceau dis-de-dimineată, la vale, care încăracte cu fân, camioane cu zarzavaturi, faetoane si droage ticsite de tigve si sticle cu lapte, carne de vitel si alte produse (…) Pe vremea copilăriei si a tineretii mele, satul nostru se compunea din patru sectoare. La vest si sud-vest, de o parte si de alta a drumului care ducea spre Otopeni, era sectorul numit Români si se pare că de acolo a început lunga poveste a tunărenilor (…) partea de nord, dinspre gârlă se numea Sârbi si fusese populată de la început de români de origine sârbă si bulgară, a căror ocupatie de bază era grădinăritul (…) Pe la jumătatea veacului trecut, s-au asezat în partea nepopulată dinspre răsărit si miază-zi, macedonenii. Ei si-au clădit case, întemeind o nouă si exemplară comunitate de crestini (…) Sectorul numit Tigănie, ocupa zona de sud, dinspre moara de mălai.(…) În Tigănie locuiau lăutari, fierari, sobari, cosari, bărbieri, comercianti, muncitori cu ziua, intelectuali. (…) Din când în când, veneau de nicăieri si pe neasteptate, zlătarii. După ce îsi asezau satra pe islaz, acei musafiri nepoftiti invadau liniile. Bărbatii ne ofereau serviciul lor, de spoit căldări. După ei veneau zlătăresele, îmbrăcate în fuste lungi, încretite si multicolore cu bănuti de aur si argint în păr si în salbe, dar întotdeauna după furat. Nea Ion postasul, vorbea cu ei pe tigăneste. Când veneau ursarii, el se lăsa călcat de urs, invocând «durerea de sale»”. În completarea acestui tablou de epocă, autorul a compus o baladă care are, la origine, evenimentul de răsunet numit Joia lăutarilor, prilej de a versifica, în rime săltărete, prezenta „la cârciuma lui Sterea din Tunari” a unor celebrităti ale timpului: „vestitul Nae, la vioară”, Năică, la acordeon, tambalagiul Marangros, bătrânul Neată de la contrabass, nenea Gică (Petrescu), marea cântăreată Romica (Puceanu), cărora, de li se întâmpla să le iasă în cale vreun „iepure alergând pe câmpul gol” / Scuipau în sân, mai înjurau pe vale, / Dar tot veneau la sfânta Joia lor”, făcându-i pe „auditori” să plângă, să joace maneaua, să ofteze cântându-i pe cei morti, si să nu-i ignore pe cântăreti: „Iar cei pe care îi tineau cureaua, / Plăteau pe-artistii serii cu «mangoti»”. Am tinut să dau, pe sărite, câteva mici citate din paginile de început, pentru a vesteji astfel ideea că multiculturalismul s-a născut în zilele noastre, ale globalizării, când, de fapt, asa numita comunicare interculturală are o singură componentă de aur, chestiunea economică a întelegerii diferitelor tipuri de diferente culturale, ca obstacol în fata eficientei economice. Dacă inventia e nouă, chestiunea emancipării ei este, în schimb, de când lumea. Frazele narative sunt îndelung cumpănite, formulate obiectiv si fără exaltări. Memoria auctorială redă, cu o fidelitate ce merită atentia celor ce se ocupă cu genurile biograficului, numeroase detalii tinând de părinti si obârsiile acestora, de evenimentele importante ale micii localităti patriarhale. Proiectia acestor imagini de mult apuse, constituie un sâmbure de antropologie culturală, demn de interesul contemporanilor.
Urmează episodul median, al doilea, cel referitor la fortarea destinului. Trecerea de la un sistem social la celălalt este foarte îngustă, configurând cunoscutul procedeu al introducerii atei prin urechea acului: eroul coboară din tren la Stuttgart si cere azil politic. Ceea ce urmează, este de-a dreptul terifiant. Până ca George Băjenaru să se bucure, după mult timp, de gândurile si aprecierile cititorilor pentru care scrie, de peste Ocean, frigul înstrăinării a fost principala sa…îndeletnicire si sursă de meditatie. Sunt detaliate, pe zeci de pagini, greutăti insurmontabile si fapte apocaliptice, peste care nu se poate trece fugitiv. Frigul înstrăinării devine, încet, dar sigur, dintr-o carte confesivă, un jurnal existential, ale cărui etape de viată sunt fidel consemnate si din care citez: „Ati simtit vreodată frigul înstrăinării ? Mie mi se pare că acest frig e o treaptă obligatorie, un test necesar, de purificare, pe calea cea lungă a libertătii de spirit. Străbat, fără nicio tintă, străzile unui oras necunoscut. Noaptea mă adăpostesc în sala de asteptare a gării centrale. O patrulă a Politiei mă observă si mă alungă. Plec la Catedrala Sfântul Stefan. Sunetul îndelung al clopotelor catedralei, anunată Sărbătoarea nasterii mântuitorului. În catedrală e multă lume. Pe un culoar, niste credinciosi asteaptă să le vină rândul la spovedit. Mă opresc acolo. Împins de sperantă, intru. Păsesc încrezător, ca un copil. Îmi amintesc de vremea când mergeam cu mama la biserica satului noastru. De atunci nu mă mai spovedisem. De cum intru în sfântul lăcas simt cum obseala din mine începe să disapară. Mă prezint preotului si îi povestesc ce e cu mine. Preotul se străduieste din răsputeri să mă înteleagă. Faptul de a fi asculat, revarsă asupra mea, cu o putere miraculoasă, liniste si confort. Îngenunchiez la icoana Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, Fecioara Maria, al cărei prunc avea să devină Bunul nostru Domn Isus Hristos. Aprind apoi o lumânare. Uit de foame, de sete, de frig. Nu mai sunt obsedat de pierderea, peste noapte, a indentitătii mele”.
Toate aceste pagini sunt o mărturie că emigratia are un limbaj comun, întâlnit si în cărtile altora, de la Panait Istrati, la Florentin Smarandache, de pildă. Din recuzită nu lipsesc hârtiile de la oficiul de emigrări, hotelurile pentru imigranti cu personajele lor pestrite, multiculturale, plasate cultural la nivelul zero: „Gândul că în curând voi putea găsi un loc încălzit, unde să ma pot odihni, cel putin câteva ceasuri, îmi dă puterea necesară de a rezista. După un timp, mă regăsesc în aceeasi sală de asteptare a gării, unde sunt expus a fi izgonit în orice moment. Încerc să ignor starea în care mă aflu. Nu mă mai gândesc la nimic. Mă întind pe o bancă. Aerul cald mă adoarme. Când mi-e somnul mai dulce, o mână îmi zgâltâie umărul. Deschid ochii. E mâna unui politist, aflat în rondul de noapte. El îmi cere biletul de voiaj. Cu o mână ma frec la ochi, cu cealaltă scot din buzunar hârtiile de la biroul de emigrare. Omul în uniformă ridică bastonul de cauciuc si îmi arată directia spre iesire. Ezitarea mea e zadarnică. Politistul mă impinge din spate. Mă simt un copil al nimănui, un vagabond rătăcind fără nicio tintă, într-o lume necunoscută si neprimitoare”. Si alte varii tentative se consumă în acelasi fel, până când angajatul de la receptia hotelului Zeppelin îi înlătură cu o sinceritate brutală nedumerirea cu privire la atâta lipsa de umanitate: „Nu căutati umanitatea în afaceri cu bani, fiindcă aici ea nu există”.
Cartea lui George Băjenaru continuă sub forma unui jurnal cu datări precise asupra locurilor si oamenilor pe care-i întâlnestie în intervalul 1980-1982, prin lagărele de azilanti, printre oameni de toate natiile (români, rusi, afgani, sudanezi, kurzi, irakieni, nigerieni). O lume îndeajuns de colorată ca să intre bine în „pana” scritorului, obligat, între altele, să constate că „românii se suspecteză si se pârăsc” între ei aproape cu voluptate, ceea ce, în fond, este o mostenire sau o educatie de a trăi în suspiciune, mereu cu ochii pe capra vecinului. Autoscopia merge foarte departe: „Starea de singurătate, sentimentul claustrării si inutilitătii pun stăpânire pe mintea si inima mea. O altă iesire din această stare nu văd decât părăsind apartamentul doamnei F. Fără a mai sta pe gânduri, ies în stradă”.
Abia în cea de a treia sectiune a romanului memorialistic, reîntoarcerea la uneltele scrisului, devine posibilă. După numeroase tribulatii si tot atâtea dezamăgiri, autorul pleacă în seara zilei de 27 septembrie 1982 cu o cursa aeriană la New York spre pământul făgăduintei, unde lucrurile nu stau, de la bun început, chiar asa cum se numeste America. Aici, în lumea nouă, schimbă muncă după muncă: salahor în Queens, desi angajat în regulă, este plătit mizerabil din salariul sefului de echipă. Cerându-si drepturile, se vede dat, cu violentă, afară. Devine apoi usier într-un imobil pe Brodway, îngrijitor de oameni la High Ridge House, aceste peripluri fiind întretăiate de pasaje ale corespondentei cu cei din tară. Sotia si copiii, trăiesc separat, dar la aceeasi intensitate, propria lor dramă din cauza mizeriilor pe care le fac oamenii legii prin vecini. Eroul se îndreaptă spre Boston, oras cultural, considerat o Atena a Americii, unde este cleaner la Christian Science Center, cea mai mare biserică stiintistă din lume, lucrând, în timp ce se perfectionează în studiul si vorbirea englezei americane, câte 14 ore pe zi: „8 la biserică si alte sase pe unde pot găsi”. Din corespondenta alor săi, reproduce, în roman, pasaje elocvente, cum sunt cele din scrisori, din poeziile fiicei sau din jurnalul fiului său. Calvarul reunirii familiei încetează la 23 noiembrie 1983, moment după care confesiunea se opreste brusc, spre a face loc impresiilor de la prima revenire în tară (1992), nou prilej de a-si rememora trecutul, odată cu revederea stâlpilor bisericii din localitatea natală, stâlpi ai credintei care l-a sustinut în tot acest răstimp.
O veche si inactuală sententie spune că nu-ti poti lua patria pe tălpile pantofilor, ci, odată plecat din „cuibul” natiei tale, frigul înstrăinării te va urma ca umbra de care, se stie, nu poti scăpa. O altă zicere (ubi patria, bene), se arată, odată cu trecerea timpului, „duplicitară”, fiind frecvent răstalmăcită în ubi bene, patria, ceea ce este cu totul diferit. Prin urmare, „acolo unde ti-a bine, e patria ta” a devenit, prin modificările de rigoare, citatul de pe blazonul heraldic al globalizării. Este mai presus de orice contestare că lucrurile s-au schimbat si cer noi fapte, că planeta s-a unificat multicultural, că vechea frenezie de a călători, a marilor vagabonzi, a fost înlocuită mai întâi cu exodul disidentilor dinspre dictaturi spre democratie, iar apoi de lumea săracilor atrasă de promisiunile unui trai mai bun. Si obiectivele literaturii se schimbă, în directă legătură socială cu evolutia acestor realităti. Desi le surprinde cu acuitate, cartea lui George Băjenaru are alt mesaj. În plin fenomen al globalizării, pe fondul triumfalist al inter-/trans-culturalitătii, George Băjenaru îsi priveste cu infrigurare locul său în lume. Încălizrea globală, de care cu totii avem parte, nu-i este de niciun ajutor. Tesute narativ sub forma unui roman, mărturisirile lui George Băjenaru detasează semnificativ experienta unei vieti trăite provocator sub zodia destinului. Asa se declansează frigul înstrăinării, insinuat de altfel nu doar în subconstient, ci luat în posesie prin chiar numele predestinat al scriitorului. Frigul înstrăinării este o carte prin care autorul se desparte de mirajele propriei vieti. Experienta fiind asumată integral, memorialistul dă replica unui citat din Goethe („Cât de fericit pot fi, dacă am plecat !”): „Sunt plecat ca o pasăre de la cuib, si acum mă aflu sub un cer străin, printre oameni străini”. Nici urmă de fericire în constatarea sa, ci doar o formă spiritualizată a acestei însingurări despre care aproape fiece pagină depune mărturia torturantă a căutării sinelui.
Astfel îmi explic de ce, ajuns la vârsta retrospectiilor, angajamentul său literar a cunoscut un fel de abatere de la vechile rosturi, devenind autoreflexiv, concentrat pe sensul existentei. Frigul înstrăinării este o carte document, în care jurnalistul si scriitorul contribuie, fiecare cu mijloacele proprii profesiei lui, la aparitia memorialistului. A scris-o în limba română, ca semn al unei discrete miscări de rezistentă care îl situează, fată de majoritatea celor ce se reped cu capul înainte spre viitor, într-o lumină confuză, de spirit conservator, de gânditor privind cum timpul si amintirile se destramă ca o barcă ce se pierde în aburii de ceată ai apei. Zămislind-o în limba natală, dar aflat în tinuturi îndepăratate, George Băjenaru se întoarce, după întelesuri si principii pe care numai subconstientul le cunoaste, în zările patriei sale.
(“Caiete critice” nr.8 /2014, revistă ce apare sub egida Academiei Române.)





Lucian Chisu    1/27/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian