Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Unirea principatelor

„Si hotarul Ardealului. Pohta ce-am pohtit:
Moldova, Tara Românească.” (Mihai Viteazul)


Protodacii au fost în comuniune harică cu Atotcreatorul-Tatăl ceresc prin traditia milenară monoteistă: dreptate, vitejie, curaj, răbdare, râvnă, dăruire, cultură, adevăr, sacerdotiu, jertfă, nemurire, simbioză geografică prin răsfrângeri înăltătoare spre cer, iar dacoromânii sunt în consubstantialitate harică cu Hristos,cu Ortodoxia Sa fiintială mântuirii, prin Maica Domnului, prin Apostoli, prin Sf. Părinti, prin jertfele si eroismul Strămosilor, al Alesilor, al Martirilor, al Sfintilor si al Mărturisitorilor nostri.

Fiinta Neamului Dacoromân si a Bisericii crestine a odrăslit sub acelasi Chip si aceeasi Asemănare: Frumusetea si Strălucirea lui Iisus Hristos.
Aceeasi Fii Alesi ai Patriei si ai Bisericii din aceeasi Vatră specifică devenirii spiritual-crestine, îndumnezeirii, sunt totodată Odraslele îndrăgite ale Mântuitorului nostru.
Vatra Strămosească, prin relieful ei variat, sublim si binecuvântat este dăruită de Dumnezeu, care se armonizează cugetului, chemării, harului, credintei, jertfei, iubirii si împliniriri acestui Neam în istorie, ca misiune si vocatie în drumul său către cer, către nemurire.

Principatele Dacoromâne: Oltenia, Muntenia, Dobrogea, Moldova, Ardealul si Banatul, au fost cândva Regat si Imperiu pelasgo-trac,ulterior Dacia Mare a lui Decebal ce s-a născut sub oblăduirea lui Dumnezeu încă din Zorii istoriei omenirii.

Patria este Neamul în Biserică.
Patria este deci, permanentă în istorie, geografie, cultură, religie, spiritualitate, jertfă, îndumnezeire.
Chipul Patriei se aprinde în fiecare suflet ales, luminează si dogoreste în fiecare inimă hărăzită dăruirii tuturor celor drepti.
Când vitregiile celor multi si răi se abat asupra ei, muscând din umbra ei falnică, sfâsiind cu ghiare de otel purpura ei majestoasă, frângând părti din trupul ei sacru, smulgând năzuinte de pe chipul ei divin, frumusetea Patriei-Mireasă rămâne o taină a cununiei spirituale cu sufletul fiecărui Român ori Dacoromân mărturisitor.
Trecutul, prezentul si viitorul unui popor se conturează si se regenerează continuu în Icoana Vetrei treimice: Patrie-Neam-Biserică.
Conducătorul trebuie asadar, să aibă vocatia conducerii, să fie un ales îndrumător al tineretului si un misionar al călăuzirii poporului său spre Calea mântuirii întru Hristos.
Conducătorul trebuie să fie Fiul Ales al Natiunii sale, urmând să devină prin jertfa-slujire Părintele si Dascălul iubitor al poporului său!
Nu pot coexista un Stat ateu si o natiune crestină în Sânul sfânt al Neamului. Este un non sens, care duce permanent la trădare, la lasitate, la vânzare, la prăbusire, la dezmembrare, la descompunerea moral-spiritual a poporului, la sacrilegiul adus lui Dumnezeu si Neamului drag, care-I poartă aura sfântă, profanându-i trecutul, îngenunchindu-i prezentul si paralizându-i viitorul.
Nu pot exista Institutii culturale de vârf ale Statului, care se reclamă democrat, a căror activitate, manifestare si atitudine sunt anticrestine, păgâne, violente, înveninate precum: Academia Română, Institutul Cultural Român, Scoala, Universitătile, Uniunea Scriitorilor, etc., care denigrează constant, pe programă, pe Fiii cei mai Alesi ai Natiunii.
Si „fruntea” Bisericii, apăsată de coroanele mult prea încărcate de aur, rubine si safire, puse una peste alta, sprijinită în cârjele masive din aurul greu, se înconvoaie, tace ori pe furis aplaudă denigratorii, care sunt colegii întru iluminare...
Statul trebuie să fie la fel de crestin, pentru ca prin arta si puterea sa politică să de-a demnitate si autoritate Natiunii pe pământ si în cer.
În bratele Patriei stă Crucea Natiunii crestine, care îmbrătisează Învierea lui Hristos si Învierea Neamului.
Înfăptuirea Unirii unui Neam, care să dăinuie vesnic trebuie realizată treimic: unitatea religioasă, unitatea natională si unitatea politică, adică Biserica, Natiunea si Statul national, pe temelie si stâlp crestine.
De-a lungul istoriei a predominat comuniunea religioasă, foarte putin unitatea natională si aproape deloc unitatea politică, care a simulat o atitudine de complezentă, de teatru si mai ales de circ...
Fără comuniunea religioasă, fără harul crestin, realizarea unitătii nationale n-ar fi fost niciodată posibilă.
Tocmai de aceea în toate marile înfăptuiri istorice ale Neamului, în fruntea dorintelor, a luptelor, a suferintelor, a sacrificiilor, a frângerilor, a biruintelor si a împlinirilor Natiei milenare a stat continuu Biserica: în frunte, la mijloc, peste tot, căci Voievozii, boierii, tăranii si Oastea tării erau Trupul si Sufletul drept măritor crestin al Mosilor si Strămosilor Strămosilor nostri.
Nu există Unirea unui Neam fără trecut, fără prezent si fără viitor!

Când apostolatul uniunii religioase există, când cel national este frânt între poporul-elită si populatia manipulată, fără apartenenta unitătii politice, mistificarea se întinde ca un flagel, ca o ciumă de o parte si de alta, dând infirmitate ori paralizie Natiunii.

Deosebirile geografice, organice si economice ale dacoromânilor au separat pentru multe secole unitatea natională, generând dualismul politic românesc.

Aspectul geografic, ca unitate a pământului strămosesc trebuie să fie o simbioză, care dă armonie simultană naturii si poporului.
Dacă la aspectul geografic adăugăm si configuratia deosebită care despart Moldova de Tara Românească, prin aspectul hidrografic ce determină drumurile de comert, care la rândul lor stabilesc zonele de influentă politică, configurând organisme deosebite, traditii dinastice, ca arie aristocrată si voievodală, ideea unitătii nationale se configurează foarte greu, străbătând anevoios conceptia politică a separatismului promovată de multi voievozi români, sustinută aprig de Poartă, neabordată si nesustinută pe temei crestin si la timp de marii vlădici, care erau în acelasi timp si sfetnici domnesti si îndreptători ai Neamului. Păcat!

A existat totusi o magnifică exceptie, nemuritorul ban al Craiovei, Mihai Viteazul !
„Românii au avut si ei mari vizionari, spune Călin Kasper. Mihai Viteazul a avut misiunea de a sădi în sufletul românilor năzuinta unirii... Misiunea Viteazului a avut ca scop unirea geografică... Dar de ce să fi vrut Creatorul să-i unească pe români ?
Această unire are sens doar dacă admitem că Domnul a rezervat poporului român o
Misiune de exceptie, despre care au vorbit profetii mai vechi si mai noi. Ne-a unit mai întâi geografic,, ca apoi să urmeze unirea sufletească si desăvârsirea spirituală.”
(Călin Kasper-De la inimă spre cer. Ed. Virtuală, Botosani, 2014, p.409)

Despre Mihai Viteazu, Întregitorul Regatului lui Decebal, ambasadorul spaniol la Praga, Don Guillen de San Clemente spunea că:
„... a apărut, la ceas de cumpănă, din pulberea pământului românesc, în slujba căruia si-a pus fortele, aspiratiile, întreaga viată, fiind un simbol al celor mai înalte virtuti ale poporului său.” (Alexandru Randa, Pro Republica Christiana, Monachii, 1964, p. 39)

Gratie desfacerii autarhiei economice, în secolul al XIX-lea, a împletirii năzuintelor noastre seculare cu firul libertătii si unitătii politice răsucit în Apus, s-a aprins solidaritatea natională prin cler si alături de maturitatea politică au ctitorit Unirea Principatelor, care reclama neapărat întregirea unitătii dacoromâne.

Realizarea unitătii nationale, a unirii unui Neam, spunea Mihail Kogălniceanu este: „dorinta cea mai mare, cea mai generală, aceea hotărâtă de toate generatiile trecute, aceea care este sufletul generatiei actuale, aceea care împlinită, va face fericirea generatiilor viitoare.” ( Ghenadie Petrescu, Dimitrie A. si C. Sturdza, Acte si documente relative la istoria renasterii nationale, Bucuresti, 1900-1909, vol. VI, partea I-a, p. 66)

Întruparea marelui deziderat, Unirea Principatelor Române n-a fost un act istoric de conjunctură, ci frământarea de veacuri a aspiratiilor străbune, constiinta milenară a originii etnice, unitatea religioasă, primordialitatea ontologică, apartenenta la aceeasi limbă, traditii, obiceiuri, datini, cultură. Chiar dacă Principatele au stat foarte mult timp separate national si politic, ele n-au fost despărtite niciodată spiritual-religios, ci au apartinut aceluias Trup si Suflet mistic al Neamului lăsat de Dumnezeu pe pământ să-si atingă menirea natională, să-si împlinească vocatia crestină, să-si desăvârsească misiunea pe Calea îndumnezeirii.

În cadrul unitătii religioase, a comuniunii crestine în constiinta morală s-a exprimat viata Patriei pe tărâmul moral-spiritual, social-politic, cultural si economic.
Credinta ortodoxă a tuturor românilor era una si aceeasi cu legea cea veche si dreaptă a Străbunilor întru Hristos si cu a Strămosilor întru Neamul Dac.
Cu Mihai Viteazul s-au realizat concomitent sub acoperământul crestin, unitatea natională si cea politică, care desi a avut o soartă pe cât de măreată pe atât de scurtă, ne-a rămas nouă, generatiilor următoare ca mostenire testamentară, re-împlinirea Destinului sfânt al tuturor Românilor.

Despre constiinta unitătii de Neam sub aura sacralitătii crestine grăieste si marele boier-cronicar Grigore Ureche: „Moldova si Tara Românească au fost tot un loc si o tară si noi aflăm că Moldova s-a descălecat mai pe urmă, iar Muntenii mai dentâi, măcar că s-au tras de la un izvor.” (Grigore Ureche-Letopisetul Tării Moldovei. Ed. Stiintifică, Bucuresti, 1967,p. 72)

În această unitate de gând, cuvânt si faptă, de credintă, de religie si cultură a românilor din toate Principatele Valahe, de păstrare nealterată si de continuitate spirituală intervine promt, ia atitudine clară, rafinatul om de cultură, Mitropolitul Varlaam al Moldovei în prefata lucrării sale, <>, preocupat fiind de mentinerea comuniunnii crestin-ortodoxe a tuturor românilor: „Tîmplîndu-mi-se...în părtile tării Rumînesti... dumnelui Udriste Năsturel adusu-mi-au si o cărtulie mică, în limba noastră rumînească tipărit... caria o am aflat plină de otravă de moarte sufletească... pentru care lucru îndată... am strîns sobor dintr-amîndouă părtile, si din Tara Rumînească si din Tara Moldovei... să arăt strîmbătura si tîlcul cel rău... întunericul si neînteleageria lor..., ci rămînerea în credinta cia pravoslavnică a mosilor si a strămosilor nostri.” (Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. II. Ed I.B. M. al B.O.R., Bucuresti, 1992)
Chiar despărtite fiind Principatele Române, marii Voievozi au întreprins actiuni comune pentru consfiintirea drepturilor social-nationale si initieri în vederea unitătii national-politice, mentinându-se concomitent si aproape identic organizarea politică si administrativă, ca în vremurile de glorie ale lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Tepes, Stefan cel Mare, Neagoe Basarab, Radu cel Mare, Radu de la Afumati, Mihai Viteazul, Petru Rares, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, Grigore Ghica, Domnul Tudor, care si el viza un gând si un glas cu Moldova ori boierimea din Tara Românească grupată la 1838, în Partida natională, condusă de Ion Câmpineanu sub care s-a redactat manifestul: Act de unire si independntă, ca finalitate a unirii Principatelor sau boierimea moldavă constituită în Conjuratia confederativă condusă de comisul Leonte Radu la 1839.
Scânteile care preconizau Unirea românilor s-au aprins în Flacăra revolutiilor de la 1848, în toate cele trei Principate valahe prin marii Corifei patrioti: Nicolae Bălcescu, Gh. Magheru, Christian Tell, Ana Ipătescu, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, A. I. Cuza, Avram Iancu, Simion Bărnutiu, Eftimie Murgu, etc.
În noaptea sfântă a Anului Nou 1847, de la Paris, Bălcescu arăta în discursul său îndreptat către Patrie că: tinta noastră socotesc că nu poate fi alta decât unitatea natională a românilor. (Istoria României în date. Ed. Enciclopedică, Bucuresti, 1971, p. 183)
În: Printipiile noastre pentru reformarea Patriei, program elaborat în 12/ 24 Mai 1848, la Brasov, moldovenii subliniau în ultimul punct 6 unirea Moldovei si a Valahiei într-un singur stat neatârnat românesc. (Istoria României. Ed. Academiei R. P.R., Bucuresti 1964, vol. IV, p. 53).
Această sacră năzuintă era aprinsă si în Dorintele partidei nationale în Moldova, o brosură-program apărută în August 1948, la Cernăuti, despre care marele boier Kogălniceanu grăia că este cheia boltei, fără care s-ar prăbusi tot edificiul national. (Istoria României în date,op. cit., p. 191)
În Pruncul Român, ziarul din 26 Iunie-8 Iulie 1848, apare apelul Către fratii nostri din Moldova al lui Nicolae Bălcescu, care răsuna astfel: toată natia română să fie liberă, ca toată natia română să alcătuiască un singur stat, un singur popor de frati. (ibid. p. 190)
Neizbânda revolutiilor de la 1848, s-a datorat în primul rând coalitiei si frătietătii crestino-păgâne a statelor imperialiste, care s-au hrănit cu sângele, cu sudoarea, cu pâinea, cu muntii si cu bogătiile noastre spirituale, secole de-a rândul, dar, s-a consfiintit ulterior prin sângele jertfelor sfinte într-o primă re-nastere natională-Dacia Mică.
O figură proeminentă a miscării post-revolutionare din Tara Românească a fost si arhimandritul Ioasaf Snagoveanul, care a ctitorit o Capelă ortodoxă la Paris, pentru trebuintele românilor de acolo, în anul 1853.
Marii dorinte de unitate si libertate natională li s-au alăturat si domnitorii Barbu Stirbei si Grigore Ghica.
Domnul Tării Românesti, Barbu Stirbei s-a adresat vizirului printr-un memoriu arătând că: dorintele unanime ale Vlaho-moldovenilor cheamă unirea celor două principate sub un singur corp, iar Grigore Ghica la 1856, s-a adresat Conferintei de pace de la Paris cu aceeasi rugăminte. (C. C. Giurescu/ Dinu C. Giurescu, Istoria României din cele mai vechi timpuri până azi. Ed. Albatros, Bucuresti, p. 541)
Astfel, actiunile interne de unitate ale Vlahilor au declansat si orientarea politicii europene. Prin tratatul de la 30 Martie 1856, Conferinta de pace de la Paris se referea si la clauzele românilor: înlocuirea protectoratului rusesc cu cel al marilor puteri, revizuirea Regulemantelor organice de către Divanul ad-hoc, libertatea navigatiei pe Dunăre si neutralitatea Mării Negre, etc.
Inimile si ochii marilor Români se întorc însă tot către tară, re-grupând si re-organizând fortele unioniste din Principate, sub oblăduirea directă a Bisericii, astfel că cei doi mitropoliti devin presedintii celor două Divanuri ad-hoc si episcopii ca membri activi.
Participarea cu însufletire a clerului si a ierarhilor lor din cele două Principate valahe, cu buna organizare si înfrătire la actiunile de sustinere a Idealului national a înclinat si a horărât crestineste si definitiv soarta unirii românilor.
În Tara Românească mitropolitul Nifon Rusescu a desfăsurat o activitate revolutionară febrilă, cu multă abilitate diplomatică, fiind tot timpul în miezul evenimentelor până la alegerea definitivă a lui Cuza, stiind că: „unirea este înăltarea clerului la adevărata sa vrednicie,... pentru că dă mijloace de a i se înlesni o învătătură largă, trebuincioasă pentru răspândirea cuvântului lui Dumnezeu, pentru că ridică nevoia în care se află astăzi cea mai mare parte din mădularii clerului, nevoia de a se josura cersind de la fiii lor sufletesti pâinea de toate zilele a lor si a copiilor lor... Moralitatea acestui corp se înaltă, credinta se întăreste, turma lui Hristos se află în păstorii săi, niste adevărati ministrii ai lui Dumnezeu. Cât pentru foloasele Bisericii celei înalte, capii clerului stiu să le pretuiască singuri.” (O aruncătură de ochi asupra Principatelor Române, de un român din Bucuresti, p. 33-34)
Toiagul cel mai de pret al mitropolitului Nifon în lupta sa pentru unitate a fost Calinic-episcopul de Râmnic, care a convins protopopii să sprijine si ei si egumenii mănăstirilor si schiturilor si preotii unirea, fiind chemati „să-si ceară pe cale legiuită coroana luptelor si a sângelui vărsat pentru cruce, pentru apărarea Patriei... Poporul român n-are decât să ceară... viata politică si natională,... de a se uni într-un cuget si vointă... Drept aceea, una din datoriile ce reclamă a noastră pozitie... este de a se înălta rugăciuni... pentru unirea Românilor.” (Documentele Unirii Principatelor, vol. III, p. 232)
Alături de prea sfintitul Calinic, fratele întru ierarhie si slujire, episcopul Filotei al Buzăului se adresează protopopilor săi, prezentândul trecutul glorios de luptă al poporului dac, arătând că bate ceasul: „ să se asigure existenta politică a natiei române si să ni se chezăsuiască drepturile străbune... Drept aceea în timpul de fată, pe lângă activitatea si lucrarea ce trebuie să depunem fiecare ca cetăteni si fii ai patriei, să împlinim datoriile ce reclamă si că a noastră pozitie în asemenea serioase împrejurări, fiind de a înălta rugăciuni părintelui ceresc pentru unirea si înfrătirea românilor într-o singură vointă si un cuget ca să aleagă pe deputatii lor vrednici de a lor încredere, care să sprijine si să ceară drepturile si viata patriei lor, scriem... să obstesti preotilor... si prin preoti tuturor poporenilor precum si... cuviosilor egumeni, ca să se tie Te-Deum si privegheri... rugând pe Dumnezeu ca duhul luminei, al dragostei si al tării să unească sufletele tuturor românilor în aceeasi dorintă si vointă pentru binele si fericirea scumpei noastre patrii.” (Pr. Gabriel Cocora, Episcopul Filotei al Buzăului, luptător pentru unire, în B.O.R., anul LXXVII, nr. 1, Ianuarie 1959, p. 46)

Ambii Ierarhi de Râmnic si de Buzău au sustinut diligentele pe lângă diferiti reprezentanti diplomatici ai marilor puteri: comisarul francez Talleyrand pentru contele Walewski (fiul lui Napoleon I si al contesei Walewska)-ministrul de externe francez, Kamil-Bey, reprezentantul Portii, comisarul Banzi-împuternicitul Sardiniei, etc., ca se sprijine doleantele si demnitatea românilor.
Elanul clerului valah s-a întins cu repeziciune sub forma diferitelor brosuri tipărite si ziare răspândite poporului: „Predicatorul”, redactori fiind, Arhim. Dionisie Măldărescu si Ilie Benescu, profesori la Seminarul Teologic-Bucuresti, „Românul” lui C. A. Rosetti, apelul pr. Grigorie Referendarul, poezia: Rugăciunea preotească a protosinghelului Veniamin Cătulescu, Rugăciunea moldo-românilor, publicată în 1857, la Iasi; Rugăciunea patriotului român, din Tara Românească.
Alegerile de deputati mireni, egumeni si preoti în Tara Românească s-au desfăsurat si împlinit cu entuziasm: „Ne aflăm aici pentru a ne sfătui, rosteste mitropolitul Nifon în deschiderea lucrărilor Divanului Ad-hoc, împreună la fericirea si prosperitatea patriei...fiecare trebuie să vază... această strălucită ocazie în care ne putem da mâna... spre a lucra pentru întemeierea neamului si a binelui obstesc... Suntem pusi în împrejurarea cea mai glorioasă si cea mai delicată. Să avem... bunul simt de a sti să ne folosim de urmările sale, dreapta judecată de a pretui bine trebuintele si rara întelegere de a alege mijloacele cuvincioase spre a le împlini. Priviti-vă... si veti vedea că toti suntem români: aceleasi sentimente ne leagă, acelasi sânge ne uneste... Toti avem o patrie înainte, să avem si un cuget si un scop... Începem astăzi lucrările chemării noastre... Uniti-vă în acelasi cuget frătesc si national... Lăsati să citească viitorimea cu mândrie si fericire numele dumneavoastră.” (Ghenadie Petrescu/ Dimitrie A. Sturza/ Dimitrie C. Sturza-Acte si documente relative la istorie renasterii nationale, Bucuresti, 1900-1909, vol. V, p. 906-907)
Apelului solemn, cald, frătesc si părintesc al mitropolitului, i se alătură ca o îmbrătisare chemarea patriotică a ierarhului Calinic: „ Nu am încetat a ruga pe milostivul Dumnezeu pentru împreunarea într-un singur stat a Moldo-României si sub un singur guvern... ca unii ce suntem uniti în credinta cea către Dumnezeu, de aceeasi limbă si acelasi neam. Dorind cu osebire iarăsi ca guvernul să fie ortodox sau la împotrivă mostenitorii tronului să fie născuti din apă si din duh si crescuti în dogmele Bisericii noastre a Răsăritului, după cum si fratii nostri moldoveni asemenea cer stăruitor.” (Documentele Unirii Principatelor, op. cit., I, p. 600)
Prima sinteză a adunărilor ad-hoc din Valahia a fost cuprinsă de episcopul Filotei, care la alegerea Domnului, contravine îndemnurilor date de P. S. Calinic, în programul celor 4 puncte: autonomia si neutralitatea teritoriului moldo-român; Unirea tărilor Române si Moldovei într-un singur stat si sub un singur guvern. Print străin, guvern constitutional reprezentativ si o singură adunare obstească.
În Moldova exprimarea Divanului s-a făcut în 5 puncte si adăugate celor 4 ale Vlaho-muntenilor, au fost semnate, întocmind raportul Comisiei comisarilor, care l-a înmânat Conferintei de la Paris. După tergiversări pro si contra unire, Conferinta a semnat conventia din 7/ 19 August 1858, care s-a pronuntat:
- cu privire la statutul international al principatelor;
- cu privire la statutul intern;
- prevederi cu caracter electoral.
Potrivit acestor prevederi se arată că: Cele două tări vor purta numele de Principalele Unite ale Moldovei si Tării Românesti, fiecare cu domn, guvern si adunare legiuitoare proprie. Se înfiintează Comisia centrală pentru alcătuirea legilor de interes comun si Curtea de casatie, comune pentru ambele principate, cu sediul la Focsani. Se desfiintează privilegiile si rangurile boieresti; se instituie responsabilitatea ministerială, se reglementează prin lege relatiile dintre proprietari si tărani, se stabileste modalitatea alegerii membrilor adunării elective pe baza unui cens foarte ridicat, etc. (Doc. Unirii. Pr..., vol. VI, partea a II-a,p. 30-31)
Alegerile de deputati ce urmau să aleagă Domnul Unirii, în cele două principate s-au încheiat astfel: în Moldova 55 de deputati, dintre care 32 unionisti, iar restul nedecisi. Culmea a fost că 38 din 55 de deputati si-au depus candidatura pentru domnie. Totusi la 5 Ianuarie 1859, 48 de deputati prezenti l-au ales pe colonelul A. I. Cuza, pregătindu-i terenul si pentru Tara Românească unde erau 69 de deputati, în frunte cu mitropolitul si cei 3 episcopi.
Cum, majoritatea Vlaho-muntenilor erau refractari la alegerea tot a lui Cuza, reprezentantii partidei nationale si cu acordul unor conservatori s-au strâns la hotelul Concordia pentru strategie, apelând si la serviciul înflăcărat al celor aproape 5000 de tărani, care au luminat cu tortele aprinse Dealul Mitropoliei si pe cei dinlăuntru nehotărâti încă, sub bagheta lui N. T. Orăseanu. În noaptea marelui Revelion al Unirii de la Concordia, printul Ghica l-a propus Domn tot pe Cuza, alegere pe care a subliniat-o a doua zi si avocatul nationalist Vasile Boierescu. Peste toti deputatii s-a asternut un entuziasm sublim. „Cei mai multi se bucură cu lacrimi. Mitropolitul cere crucea si Evanghelia; dar până să i le aducă, pronuntă jurământul, plângând si el înaintea icoanei Sfintei Treimi; rostind următoarea rugăciune-jurământ: Doamne Dumnezeul părintilor nostri, aruncă-Ti privirea Ta asupra inimilor noastre si nu slăbi curajul fiilor Tăi. Uneste-i pe toti într-o cugetare si o simtire si fă ca inimile tuturor să aibă aceeasi bătaie pentru tara lor. Printul Cuza este unsul Tău între noi si pentru dânsul jurăm toti că-l vom sustine. Jurăm! Jurăm, cu mâinile ridicate spre cer. După ce toti deputatii repetară acel jurământ se cheamă fiecare după ordinea alfabetică, sărută Crucea si Evanghelia, jură din nou si primi buletinul spre a-si scrie candidatul său. După terminarea votării se deschide scrutinul si după citirea biletelor... părintele mitropolit... proclamă că s-a ales domnul Tării Românesti, cu unanimitate de voturi exprimate, adică 64, printul Moldovei, Alexandu Ioan Cuza.
Eminenta Sa părintele Mitropolit, la sapte ore seara, îl proclamă domn al tării, de fată cu domnii reprezentanti ai puterilor străine, fată cu un numeros public, fată cu un popor de peste 50 000 de oameni care umpleau curtea si tot dealul Mitropoliei. La vestea alegerii se trag clopotele tuturor bisericilor, imediat tot Mitropolitul trimitând o telegramă domnitorului Alexandru Ioan Cuza, în care se spunea: <>.” (A. D. Xenopol, Domnia lui Cuza Vodă, Iasi, 1909, p. 50/ Acte si Documente..., VIII, p. 655-656, 592, 804/ C. C. Giurescu, op. cit., p. 383)

La 8 Februarie 1859, Domnul Cuza trimite Mitropolitului Nifon comunicarea următoare: „Vointa natională la care ati participat Prea Sfintia Voastră... ne-a ales domn al Tării Românesti. Vointa natională este vointa lui Dumnezeu. Datoria noastră cea dintâi e ca să ridicăm glasul nostru de recunostiintă către Atotputernicul care si-a îndreptat cerestile priviri asupra natiunii române si a revărsat îndurările Sale asupra persoanei noastre. Ne adresăm dar către Prea Sfintia Voastră... rugându-vă să înăltati ale voastre rugăciuni pentru fericirea si mărirea tărilor surori: Principatele Unite. Aceasta este cea dintâi si cea mai mare a noastră cerere ce o depun la picioarele altarului dumnezeiesc, iar ca domn si ca crestin chemăm asupră-ne binecuvântarea Prea Sfintiei Voastre, a iubitorilor de Hristos părinti episcopi si a întregului cuvios cler al Tării Românesti, iubita noastră patrie, ca să putem păsi cu vrednicie pe calea măreată ce ne-ati deschis împreună cu demnii reprezentanti ai Tării Românesti.” (Acte si Documente..., op. cit., p. 887-888)
Răspunsul protocolar de multumire al Domnului Cuza, devine si un act care confirmă contributia expresă a Clerului ortodox la înfăptuirea marelui deziderat, a marii năzuinte, a marelui Ideal al Unirii românilor din principatele valahe surori.
Sub aceeasi autoritate sacră a Mitropolitului Nifon, Ostirea Tării Românesti a depus jurământul de credintă pentru noul Domn, iar la 29 Ianuarie 1859, o delegatie solemnă alcătuită din P. S. Climent al Argesului, Barbu Slătineanu, C. A. Rosetti, Alexandru Florescu, Scarlat Cretulescu, Nicolae Opran s. a. au plecat la Iasi să-i înmâneze lui Cuza actul alegerii ca Domn.
Pe 8 Februarie 1859, Domnul Unirii vine la Bucuresti să depună jurământul după Regulamentul organic. N-a citit spunând că: „jurământul este înscris în inima mea care pregăteste un viitor fericit si demn de gloria străbunilor nostri.” (Acte si doc..., VIII, p. 881)
Slăvit să fie Bunul Dumnezeu, cu Sfintii Săi!
Slăvită fie Maica Domnului-Ocrotitoarea Grădinii Sale!
Slăvită fie România Mare-Mosia inalienabilă
si imprescriptibilă a Neamului Dacoromân!


( BRUSTURI-NEAMT – 23 IANUARIE 2015)





Gheorghe Constantin Nistoroiu    1/23/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian