Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Noul curent liric : Fesbukismul - eseu beletristic -

Cadru general

Motto: „Iubito, iesi pân-afară/să-mi cârpesti pantalonu/sfârtecat de Cutu tău lup!Vino, că-mi arde inimioara/de dragul si de doru/tău!”

Textul continuă pe reteaua social-facebookiană, însă eu mă opresc aici cu citatul întrebându-mă: Modernism exacerbat? Postmodernism? Optzecism emancipat? Sau, eventual, să fie vorba despre un soi de realism retardat, cu alambicări spre un suprarealism buimac? În orice caz, ideea scrierii prezentului text, mi-a venit după ce am citit pe reteaua Facebook-ului poemul din care am citat mai sus.
Evident, noua democratie în literatură – vechea era comunistă si forfotind de cenzori de toate categoriile si nuantele! – a venit, printre multe alte binefaceri, si cu iesirea de sub imperiul infatigabilei caracatite a cenzurii. În primă consecintă, imediat după ’89, lumea scriitoricească a răsuflat usurată: în sfârsit, putem să ne exprimăm liber, să ne comunicăm mesajul artistic fără ca acesta să mai treacă prin furcile caudine ale supravegherii cu lupa exercitată de activisti de partid lipsiti de cea mai elementară pricepere a fenomenului literar-artistic. Acum, gata!, putem să scriem despre orice, despre oricine, cu talent sau fără, cu profesionalism sau cu amatorism, cu virgulă între subiect si predicat, dar si mai bine fără aceste distrugătoare norme gramaticale… Perenitatea? Desigur, este luată în calcul, însă de ea se va ocupa Cronos, fiindcă orice suspiciune sau atitudine a „băgătorilor de seamă”, oricât ar fi ei de priceputi si bine intentionati, este greu acceptabilă si, de regulă, neconformă cu ambitiile si aspiratiile multor autori-autorasi, fapt care si generează ideea de imixtiune în text, în spatiul ideatic si în individualitatea creatiei, ceea ce si produce exclamatia revoltei profunde:
-Cum, iarăsi cenzură?
Si începe scandalul, tocmai fiindcă suntem liberi, li-beri!, evadati dintr-o asfixiantă ideologie socialist-comunistă, precum si de tarele unei literaturi scrise la comandă si loială, loială ideologiei de partid până la sacrificiul individualitătii scriitoricesti în favoarea preamăririi colective a cultului personalitătii.
Da, acum dispunem, la discretie, de libertate, democratie si de posibilitatea, nesperată până nu demult, de a ne manifesta la modul plenar si occidental-democratic putintele creatoare în literatură. Autori făcând parte din cele mai diverse categorii sociale si profesionale, scriu, îsi publică pe-te-miri-unde, volumele, volumasele, iar plachetutele apar într-o avalansă ametitor-zdrobitoare, criteriul de bază nemaifiind valoarea, ci cantitatea. Important este să creăm, să producem, să publicăm, să fim publicati, să creăm în jurul nostru invidii, să privim lumea, de la înăltimea statutului de… autor, de scriitor… Cred că niciodată nu a fost atât de actual îndemnul rădulescian: Scrieti, băieti, numai scrieti! Iar prolificii liricieni o si fac, înspăimântător de sârguinciosi.

Dialog din ce în ce mai… realist

-Ce mai faci, domnule?
-Oho! Bine, foarte bine! Mi-am găsit si eu un rost: stii că am început si eu să scriu? Ce zici de asta?
-Păi, eu am crezut că…
-Nimic, domnule! Adică, nimic altceva. Ajung acasă de la serviciu si… scriu, scriu, prietene, sunt scriitor – nu stiu dacă mă pricepi… Am câteva cărti publicate si i-am dat unuia câte ceva – nu contează ce, nu? – să-mi scrie niste d-alea, cronici, să-mi pot face si eu dosar de primire la scriitori, întelegi?
-Da.
Din nefericire, unii, ajunsi la o vârstă potrivită pentru a se ocupa de nepotei, scriu, mai ales versuri sau ce-o da Dumnezu, numai carte să fie! Si începe lupta pentru intrare în Uniunea Scriitorilor, sintagmă care girează perenitatea si, implicit, circumscrierea în istoria literaturii, ca să fie pomeniti – fie si la… etc., vorba lui Ion Băiesu. Asadar, autorasul „X” a făcut un calcul simplu:
-Fratele mieu, am douăsnouă de ani si nouă plachete de versuri. Fără optzeci de volume la vârsta de vo 70 de ani, nici nu discut! Măi, băiete, si am o putere de muncă, o inspiratie si o imaginatieeee…! Frate-mi-o, îti spun cu întreaga mea sinceritate: regret că nu mi-am dat seama de talent până acum; am pierdut o grămadă de vreme cu tot felul de fleacuri, mi-am consumat energia creatoare în raportări, calcule, statistici… Cumplit, întelegi? Unu, căruia i-am împins un sutar de euro ca să-mi facă o cronică, stii ce mi-a zis? Domnule, da matale ai talent cu caru, nu: cu camionu, cu tiru, ce mai! Îti fac o cronicăăăă!... Si mi-a făcut! Domnule, dacă o citesc suedezii de la Academia lor Regală, am Nobelu! Ei, glumesc, desigur…
Asadar, productie!

Materie primă există, surse de inspiratie, la fel, putere de muncă, ambitii si orgolii, nu mai vorbim, reviste si, mai ales edituri, gârlă! Găsim noi si sponsori! O relatie ici, una colo, mai o cunostintă, mai o jelanie pe la nu-stiu-care institutie, mai un santaj chiar… Există atâtea căi, doar trebuie dibuite, explorate si exploatate. Nu este exclusă nici varianta unui împrumut de la C.A.R., ori chiar de la neîndurătoarele bănci, care poate proiecta poetul între confratii mai mari, respectiv între cei care, deja, sunt „prinsi” în circuitul national-artistic pentru a impune noua literatură, sau, măcar, noul curent literar postdecembrist. Talentul? Din moment ce scriu si public, se mai pune problema? Iar dacă nu-i, las’că apare si el, odată cu exercitiul, cu practica scrisului, precum si, în paralel, cu profesionalismul…

Pe această frecventă, comunicarea cu „adrisantul”-cititor – dacă ne debarasăm de prostescul „scriu pentru mine” – nu mai este o interconditionare a relatiei dintre emitent si receptor, ci trebuie să constituie, pentru cel din urmă, obligativitatea ridicării cunostintelor sale la un nivel corespunzător perceperii corecte a mesajului artistic. Necazul apare chiar de-aici, adică acesta descoperă că opera pusă în circuit este greu descifrabilă, continutul cărtii poate fi atât de încărcat de figuri de stil, între care metafora este conducătoarea convoiului (tribului), încât cititorul se simte brusc neputincios, depăsit, umilit si, prin extensie, un receptor prost al frecventei pe care i se transmite mesajul. Iar, într-un context si mai larg, relatia autor-cititor devine atât de subredă, încât putem vorbi chiar de ruptură… Fenomenul pare simplu, însă nu e deloc asa, fiindcă aici apare o situatie periculoasă pe care o putem aminti sub genericul nivel al comunicării în tandem cu nivelul de cultură, fiecare, dar mai ales împreună, jucând un rol extrem de important, constituindu-se într-un semnal deosebit de amenintător pentru cauză. Aici apare brusc întrebarea: autorul x a avut cumva ideea să se substituie cititorului său? Ideea nu e de eludat, si datorită faptului în sine, întrebarea nu e deloc retorică, iar o nuantare a ei poate fi chiar explicitară… În orice caz, asta este!, iar după părerea mea, nimeni nu are nici menirea nici puterea să impună. Poate Cronos… În niciun caz nu poate interveni vreun organism, care să impună acest impact, receptarea operei literare rămânând la latitudinea fiecăruia. Incluzându-l pe Nichita Stănescu în contextul prezentului comentariu, readucem în discutie receptarea creatiei sale raportată la marele public. Ce se întâmplă?

Majoritatea covârsitoare a declaratilor iubitori de poezia poetului vor exclama aproape revoltati:
-Cum, marele Nichita? Păi, mi-e drag, e poetul meu preferat, e…
Chestiunea devine, emotionant-înăltătoare si, oarecum cu timiditate, cutezi o întrebare simplă-simplută:
-Cunoasteti vreun titlu de poezie sau de volum semnate de el?
Cu o privire uimit-ucigasă, răspunsul vine sec:
-Păi, cum? Chiar acum nu-mi vine în minte, dar… Ei, mă luasi prin surprindere cu întrebarea asta…
Printr-un fel de reductie la absurd, problema nu pare mai defel complicată, dimpotrivă: elucubratiile născute sub „presiunea” tastaturii si mausului, se însiruie cuminti în fata judecătorului suprem, obiectiv si neîndurător – Cronos.

Din păcate, si extrapolând cât de cât, nu e greu deloc să ajungem sau, mai bine-zis, să cădem în prăpastia fără întoarcere a zicerii călinesciene: „Dacă occidentalul dă dovezi de suficientă, orientalul îndreptăteste această atitudine prin umilintă. Ideea pe care o avem noi românii despre „străini” este de asa natură, că ne împiedică adesea de la exercitarea propriilor noastre facultăti.” (Jurnalul literar, I, nr. 2, 8 ianuarie 1939, pag. 4, rubrica „Cronica mizantropului”, semnat Aristarc). Ca fapt divers, ori ca să ne aflăm în treabă, îl putem contrazice pe Călinescu, dar… atât! Pe fondul acestei corcituri, că ne convine sau nu, se naste noua literatură, noua lirică autohtonă, cu un avânt într-adevăr impresionant. Ar părea că multă lume în tara asta nu mai are altceva de făcut decât să scrie, si să-si posteze bâzdâganiile pe facebook. Exceptiile ne dovedesc acest adevăr.

Cumsecadele facebook sau: hai la fesbuc cu grăbire/Să scrim versuri în nestire!

…Si, dacă unii redactori de la revistele literare, încercând cu nu-stiu-ce eforturi să mai stopeze tăvălugul si entuziasmul autorasilor, acestia, simtindu-se profund lezati, au făcut un efemer si înselător pas înapoi. De fapt, au făcut-o pentru a-si lua având spre o sansă nouă: reteaua de socializare Facebook. Descoperirea, în urmă nu cu mult timp, a respectivei retele, a fost si va rămâne, încă multă vreme, eldorado-ul creatorilor submediocri de poezie. Exceptiile – putine, foarte putine, sau din ce în ce mai putine, dovedesc fără tăgadă acest adevăr.
Asadar, trebuie să acceptăm că tocmai astfel se petrec lucrurile atunci când aducem în discutie creatia literar-poetică, adică exact cea care, poate putin cam fortat, ne ajută să facem legătura cu subiectul prezentului comentariu, respectiv: creatia literară pe retelele de socializare, în primul rând, fiind vorba despre îngăduitorul si celebrul de-acum Facebook. Mod ideal, ieftin, la îndemâna oricui cu har sau fără har, facebook-ul se deschide primitor tuturor creatorilor liricoizi, căci despre ei este vorba…
-M-ai văzut pe fezbuk?, mă interoghează cineva cu aerul că tocmai i s-a înmânat Premiul Nobel pentru literatură.
-Nu.
-Adică, nu mi-ai citit ultimul poem? Mi-a iesit o chestie fulminantă… Am primit zeci de mesaje cu felicitări, cu îndemnuri, cu… Iar tu nu l-ai citit… Uite, îti redau două versuri: De dragul tău mă las muscat de câini, Si-ti stau ca un Romeo sub balcon… Înghete-mi-se nas si mâini, si chiar să-mi sfârtece un pantalon…
-Cine?
-Cine! Câinele…
Pericolul e iminent.
Privirea poetului fezbukist este plină de cel mai profund dispret transformându-mă într-o vietate încă nici măcar catalogată.
-Nu l-am citit, fiindcă nu… Adică nu sunt abonat la chestia aia…
-Cum?!? N-ai fezbuk?!?
-Nu.
-Cum poti, omule? În secolu douăsunu, fără fezbuk?
Asadar, dispunem, la discretie, de libertate, democratie si, mai ales, de posibilitatea, nesperată până nu demult, de a ne manifesta putintele creatoare în orice domeniu de activitate, mai ales în literatură si, chiar mai concret, în generoasa lirică, de exemplu.
În consecintă, trebuie să acceptăm că tocmai astfel se petrec lucrurile atunci când aducem în discutie creatia literar-poetică, adică exact cea care, poate putin cam fortat, ne ajută să facem legătura cu subiectul acestui comentariu, respectiv: creatia literară pe retelele de socializare si, în primul rând, pe celebrul de-acum facebook, facebook-ul salvator a tot mai multor orgolii de sorginte lirică. În acest sens, dacă reusim să privim situatia cu obiectivitate reală si nu doar afisată, asa cum ne place să precizăm de regulă, pentru multi, pentru adevăratii pătimasi ai literaturii române, aparitia noii… si îmbelsugatei lirici autohtone de tip fezbukian, nu pare a fi decât un semnal de alarmă, în unele cazuri chiar de amuzament, însă, pentru postacii de creatii liricoide, acest fel lesnicios de iesire în lume, se constituie în momente de frenezie creatoare si de euforie vecină cu starea de alunecare spre transă, trăire din care se poate ajunge, fără efort, în comă, aceasta si datorită imensei febre a creatiei, febră pe care, cu mică abatere, o putem numi chiar drog. Altfel este greu de explicat avalansa de creatii pretins lirice postate pe facebook, sub acest generic atotcuprinzător si îngăduitor, fiindcă, după modernism, suprarealism, optzecism, postmodernism si încă vreo câteva alte curente literare, în care plonjează multă poetime contemporană pentru a se salva de la amenintătorul anonimat, facebook-ul este moda zilei si paravanul lipsei de talent, după care se bălăcesc vesele încrederea si, deseori, optimismul exacerbat. În acest fel, fericitii comitători de versuri anodine, nu rareori chiar imunde, si-au găsit, în sfârsit!, „locul de muncă si de publicare” – minunatul, nepretentiosul si generosul facebook. Un entuziasm general domină atmosfera, autorii se citesc între ei, exultă, se complimentează, unii chiar se adulează căzând în extaz, încât debordanta lor… socializare pe teme lirice devine molipsitoare, drept care apar tot timpul nume noi, productii noi, iar admiratorii nu întârzie să apară si să-si manifeste insignifianta cultură redusă la exclamatii superlative de genul: „m-ati uns la inimă!, sunteti genial(ă)!”, „Lecturându-vă opera (de fapt, o însăilare de câteva versuri stupide, n. D.H.), am simtit că renasc...”, „Ce bine că ati postat poezia – m-ati salvat de la sinucidere” (ce spuneam?, D.H.), „Creatia dumneavoastră, de cea mai profundă iubire fată de mamă, m-a obligat să postez în sufletul inimii (!!!, D.H.) mele de mamă, poemul alături de „O, mamă” de Gh. Cosbuc (de fapt, Eminescu, dar ce mai contează!, D.H.). Etc., etc.

În sfârsit, dreptate!

Important este că, abia acum, se face dreptate dovedindu-se clar că românul s-a născut din ce în ce mai mult poet, adesea si critic literar (dar si comentator politic, economic si analist profund, evident!); poeziile asa-zise în vers alb, care nu presupun cine stie ce obligatii din punct de vedere gramatical (sic), semnele de punctuatie pierzându-si valoarea si rostul, devin automat capodopere facebookiene. Pe aceste considerente, creatia lirico-fesbukiană se constituie în sorginte si generatoare de genii la îndemâna tuturor. Oarecum diferit se prezintă situatia atunci când vorbim despre creatiile lirice de tip clasic, mai ales cele cu formă fixă, unde lucrul e mai greu, spre imposibil pentru cei mai multi postaci, fiindcă, odată ce nu-stiu-care din familia lu’ Fezbuk simte, sau i se sugerează că are talent, până la „blogul” propriu si postarea creatiei sale lirice pe răbdătoarea retea de socializare, nu mai este decât un pas. În acest sens, ar trebui să nu ne mai mire postările unor creatori de poezele deja notorii pe facebook, care sunt jalnice, începând cu totala lipsă de respect fată de canoanele, inclusiv tehnice.
Pentru că socializarea si comunicarea functionează foarte bine între fesbukieni, iar spiritul de solidaritate domneste emotionant, fesbukianismul va fi, în curând, cotă-parte a literaturii autohtone. Stiu cazuri concrete care preferă „lectura” textelor de pe facebook unei pagini de carte tipărită. Aparent, ce e periculos în asta? Aparent, nimic, doar o trimitere, mai mult sau mai putin subtilă, la nivelul de cultură al acestor iubitori de lectură fesbukiană, care nivel se îngemănează nefericit cu educatia, cu scoala, cu nivelul de cultură… Problema, însă, nu e asta, sau nu numai asta, ci pasivitatea si distractia cu care, multe voci din critica literară si nu numai, privesc fenomenul acceptându-i ifosele, teoretic si aparent inofensive. Teoretic. Practic, însă, din punctul meu de vedere, lucrurile sunt ceva mai complicate, pentru că, fără alte pretentii, vizitarea unor postări si postaci, este o experientă interesantă si, cel putin semnificativă. Din acest unghi văzută chestiunea, citatele, explicatiile sau analizele pe text, pot scuti de alte argumente. Este evident. Dacă responsabilitatea actului de creatie, dacă autoevaluarea, dacă autocenzura si alte ingrediente nu sunt puse în functiune, fondul de bază, cultura si harul nu există, sau sunt în stare primară, astfel că pseudocreatiile facebookiene vor pătrunde spectaculos în viata de zi cu zi spre satisfactia deplină a celor care, după exprimarea grafică a unui text – poezie, în cazul de fată – se vor considera autori tot mai… consacrati.

Imbatabilele argumente

Argumentele acestei asertiuni pot fi întâlnite de-acum printr-un simplu „clic” = intrarea în lumea facebook-ului, unde vom afla mostre produse de insi pentru care cultura generală este si va rămâne o paralelă inclusiv fiind vorba de normele gramaticale sau/si canoanele creatiei. Citatele pe care le voi folosi, fără să dau nume (si pentru că productiile sunt la fel de idioate, indiferent de numele autorului) vorbesc de la sine… Astfel, iată cum, un autor-postac, supărat pe lume, notează: Nu vreau să văd cum tremură-n vânt frunza,/De frica de-a se rupe de la ram,/Nu vreau să-aud, cum marea-si plânge pânza,/Luată cu-mprumut de la ocean.” E sigur: marea si-a pierdut pânza împrumutată de la ocean, iar acum, plânge de ni se sfâsie inima. Pe altă pagină, cineva constient de sine si de propriul geniu, scrie cu fericire: „Ce frumos e să visezi că visezi/Universul gândirii se contorsionează discret/Si din banalul om de pe stradă/Devii un remarcabil poet. Asadar, banal de simplu: visezi, te contorsionezi si devii un remarcabil poet. Personal, credeam că e ceva mai complicat procesul devenirii de … remarcabil poet. Din nefericire, reteta nu e un secret, după cum putem constata citind postările. Încă o mostră (mentionez, lucru extrem de important, după cum se poate constata, că postacii nu folosesc diacriticele, ceea ce asigură o anumită savoare textelor): „Spectacolul acestei lumi îl împărtim convivi/Intr-un finit de pasi, din nuli, vom fi esentă.”. Aici se face total abstractie de poezie si, convivi fiind, nulii se metamorfozează, neasteptat, în esentă; însă, ocolind cu spaimă parcă, sau, mai degrabă, cu neputintă fiorul artistic, începe marea bejenie spre dramă: „am plecat, anuntă martial un alt autor, si merg, si merg,/până obosesc,/fac pauză,/mă asez pe un bolovan,/crăpat si rece,/la o margine de drum,/mai încolo un pom,/cu putine frunze,/la umbra lui nu pot să dorm,/e frig si nu îmi trebuie umbre.” Doamne, ce viată grea mai au si poetii globetrotteri! Însă nu precum cea a unuia care „În ultimii zece ani am avut doar trei vise/Chemarea, Suspinul si Regăsirea, descătusate, dezlăntuite/Venite să doară, promise de Cel Ce Veghează/Si zorii se întristează în lipsa creatiei.”. Citind următoarele versuri, cineva mai sensibil sufleteste, poate-ajunge să ocolească femeile, fiindcă autorul dezvăluie un adevăr aproape macabru: am cunoscut femeia cu dinti de otel/musca din barbat si nu se mai satura/musca din inima lui ca dintr-un cartof copt/sau dintr-o umbra, lumina cand rasare/dintr-o strofa, rostirea/musca si nu se mai satura(…). Ceva-ceva mai putin cunoscător într-ale anatomiei, un autor exclamă deprimat: Veniti si priviti o femeie bolnavă/si nu aruncati cu pietre/(…) trupul ei(…)a uitat sa mai bata/(!!!, D.H.)la ore lunatice(…) lasati trupul sa deschida ochii si sa vada aerul dimprejur/si numai dupa aceea,/abia dupa aceea imbalsamati-o in trup de barbat. Metafore sau idei, trăiri si vedenii de ins drogat? Pentru că, acea femeie, avea trupul firav femeia/dar sufletul ei concav isi deschidea haul/mai larg/mai fioros ca o pitica neagra… Asadar, fără diacritice si fără semne de punctuatie, textul fezbukian are valoare de umor antologic învecinându-se foarte bine cu Azi, pârâul e pustiu, iar prin glod/Se adună câinii iar sticlele goale,/Visează pajistii printre cârpele murdare. Odată intrati în lumea SF-ului, ni se pare normal ca sticlele goale să… viseze pajisti, nu-i asa? Ca si, la alt autor: Mai cântă prune prin vechi livezi,/Mere lepădate, stafidite si coclite/Visând iernatice cârciumi sătesti(…). Să auzi cum cântă prunele si să dai de mere visând cârciumi?!? Să ocolim, totusi, livezile! Si, una peste alta, să constati la un moment dat că nu e bine sa ai o nevasta poeta
ii ceri prosopul si ea te priveste
cum iti dai parul pe spate in timp ce apa
siroieste pe gene.
Profund realist (!), poezia lipsind cu desăvârsire, mai ales că te vede un eminescu scufundat in vis… Vai nouă! Deci, să ne ferim de-o nevastă poetă pentru a scăpa de halucinatii. Si evadăm spre macrocosm condusi de-un ghid priceput si credibil, care postează cu noaptea-n cap: E noapte-acum...Pe fata boltii/plâng ochii stelelor senine/când blestemă-nselatul mester/si strigă bietul din mine! Deducem că poetul n-a dormit întreaga noapte, a plâns alături de ochii stelelor, în final scotând chiar un strigăt de disperare. Of, Doamne! Dar asta nici nu e cine stie ce, dacă citim pe acelasi fezbuk: Desfac de coajă frunza cea de nuc,/Ce-i descojită încă din născare,Eu vântur lumea, vreau să mă tot duc,Când mă apucă dorul de-afirmare. Aha!, deci dădurăm de reteta afirmării, doar că suntem obligati să desfacem de coajă o frunză(!) de nuc, desi ea e descojită încă din născare, descoperire care naste în poet vrerea de… ducă… Complicat, Doamne, ce complicati sunt poetii adepti ai fezbukismului! Cu mult mai simplu, mai uman-julietic se exprimă o poetesă aproape-aproape de sinucidere: Tu înfloresti mereu prin dăruire,/Iar rădăcina ta-i la Dumnezeu,/O lume toată stă să te admire,/Si printre atâtia altii, sunt si eu.//Iubirea mea, din licărit de soapte,/Ce-aprinzi lumina vie după geam,/Îmi vine-un gând năuc în albă noapte:/De nu te-as fi stiut, demult muream.//. Cutremurător! Bine că s-a rezolvat problema, fiindcă rămânea literatura noastră fără o voce aparte, desi, probabil, lumea toată i-ar fi admirat în continuare iubitul-Romeo…
Si iată-ne în plin nou curent literar luând nastere sub ochii nostri, curent liric impetuos năvălind cu toată forta în literatură. S-ar putea să nu fie departe ziua în care, într-un sivi, să se afle si mentiunea că proprietarul acestuia este membru activ pe reteaua de socializare Facebook.

Iar alături, mărturii ale colegilor fezbukieni, din care să rezulte că solicitantul primirii în Uniunea Scriitorilor face parte, prin creatia sa, din noul curent literar fesbuchismul. Iar culmea-culmilor, drept argumente fiind utilizate fragmente din cronici literare la cărti inepte, cronici semnate de critici importanti.
Nu m-as mira!








Dumitru Hurubă    1/21/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian