Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Despre poetul, prozatorul si publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii...

Despre poetul, prozatorul si publicistul Mihai Eminescu în viziunea Bisericii, despre raportarea sa la învătătura crestină, precum si abordarea vietii si operei sale din perspectiva credintei crestine…

Studiul operei eminesciene, si când spunem asta nu ne gândim numai la poezie, ci la întreaga productie literară pe care o găsim consemnată în manuscrisele sale, în articolele apărute în presa timpului, ne descoperă o personalitate cu o neostoită sete de cunoastere, dornică de a-si însusi tot ceea ce oferea gândirea omenească în cele mai variate domenii de manifestare a spiritului. "Nu e ramură de stiintă, afirma Ioan Slavici despre Mihai Eminescu, pentru care el n-avea, cum zicea, o "particulară slăbiciune", si când se înfigea odată în vreo chestiune, citea un întreg sir de cărti privitoare la ea…" Ar fi interesant un scurt voiaj prin gândirea lui, cu accent pus pe viziunea sa asupra crestinismului si pe perspectiva din care evalua omul.

Ion Slavici avea dreptate. Cursurile audiate de Mihai Eminescu la Viena si Berlin sunt dovada unei preocupări pentru dobândirea unei culturi enciclopedice. Drept, economie politică, stiinte financiare, filologie, istorie modernă si geografie, fizică, medicină si filozofie sunt domeniile care pentru Mihai Eminescu prezentau un interes deosebit. Nu degeaba cartea lui Constantin Noica îl prezenta pe cel născut la Ipotesti ca "omul deplin al culturii românesti".
Nu avem stiintă ca Mihai Eminescu să fi urmat vreun curs de teologie în anii studiilor în străinătate. Avem mărturie însă că în primul rând acasă, si mai apoi la Cernăuti, a făcut cunostintă cu biserica si cărtile liturgice. Ceasloavele, liturghierele, mineiele, sinaxarele, cărtile de învătătură n-au rezistat curiozitătii tânărului din Ipotesti si au fost cercetate cu atentie. Chipul lui Iisus Hristos apare evocat în câteva poezii si în articolele publicate în "Timpul". Intuitiile lui Mihai Eminescu asupra Persoanei Fiului lui Dumnezeu întrupat nu sunt foarte numeroase, dar compensează prin profunzimea lor. Cel mai reprezentativ text cu privire la crestinism este un articol intitulat "Si iarăsi bat la poartă…", publicat în ziarul "Timpul", datat 12 aprilie anul 1881. Se pare că este vorba de Vinerea Mare sau chiar Sâmbăta din Săptămâna Mare a acelui an, pentru că autorul scrie: "Astăzi încă Iisus Hristos este în mormânt, mâine se va înălta din giulgiul alb ca floarea de crin, ridicându-si fruntea sa radioasă la ceruri".
Despre cea mai înaltă formă a existentei umane
Vorbind despre Evanghelie si mesajul ei adus lumii, Mihai Eminescu asază crestinismul pe prima treaptă în istoria evenimentelor care au schimbat lumea. În comparatie cu celelalte învătături religioase apărute, mai apropiate sau mai depărtate de venirea lui Iisus Hristos, credinta crestină propune iubirea drept cea mai înaltă formă a existentei umane: "Sunt două mii de ani aproape de când ea (Evanghelia) a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creste omenirea. Învătăturile lui Buddha, viata lui Socrate si principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului La-o-tse, desi asemănătoare cu învătămintele crestinismului, n-au avut atâta influentă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă si populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale si fizice, si nu pentru el, pentru binele si mântuirea altora. Si un stoic ar fi suferit chinurile lui Iisus Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie si dispret de semenii lui; si Socrate a băut paharul de venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtutii civice a Antichitătii. Nu nepăsare, nu dispret: suferinta si amărăciunea întreagă a mortii au pătruns inima mielului simtitor si, în momentele supreme, au încoltit iubirea în inima lui si si-au încheiat viata pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel, a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existentei umane".
Măretia Persoanei lui Iisus Hristos nu constă doar în sublimul învătăturii predicate de El celorlalti, ci în împlinirea cuvintelor rostite de Iisus în propria Sa viată. Mihai Eminescu subliniază ideea că o doctrină, niste principii abstracte nu vor fi niciodată de-ajuns pentru a misca popoarele să le urmeze. Doar exemplul unei persoane reale, care face vie învătătura pe care o propune, aduce cu sine convingerea că Iisus Hristos este Adevărul absolut: "E usoară credinta că prin precepte teoretice de morală, prin stiintă oarecum, omul se poate face mai bun. Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfectiune, după care să-si modeleze caracterul si faptele. Precum arta modernă îsi datoreste renasterea modelelor antice, astfel cresterea lumii nouă se datoreste prototipului omului moral, Iisus Hristos. După el încearcă crestinul a-si modela propria sa viată". Întrebării retorice de ce Iisus Hristos este asa de mare, Mihai Eminescu îi dă un răspuns simplu: "Pentru că prin iubire el a făcut cearta între vointe imposibilă. Când iubirea este, si ea este numai când e reciprocă, si reciprocă absolut, va să zică universală; când iubirea e, cearta e cu neputintă" (M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Stiintifică si Enciclopedică, Bucuresti, 1981).
"De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâsiem…"
Într-un articol intitulat "Pastele", apărut în ziarul "Timpul" din 16 aprilie anul 1878, Eminescu comentează rugăciunea patriarhului Calist al Constantinopolului, rostită pentru încetarea secetei si pune în evidentă bunătatea lui Dumnezeu care nu răsplăteste răul cu rău, ci se milostiveste de făptura sa. Textul publicat dă la iveală familiaritatea autorului cu cărtile de cult si cu slujba pascală pentru că articolul debutează cu o stihire din canonul Pastilor: "Să mânecăm dis-de-dimineată si în loc de mir cântare să aducem Stăpânului", încheind cu Slava Laudelor de la Înviere: "Să ne primim unul pe altul si să zicem frati si celor ce ne urăsc pe noi…"
Dar să revenim la fondul afirmatiei. Autorul deplânge faptul că, desi "aproape de două mii de ani ni se predică să ne iubim, noi ne sfâsiem" si că "în loc de a urma prescriptiunile unei morale aproape tot atât de vechi ca si omenirea, în loc de a urma pe Dumnezeu, omenirea necorijabilă nu-I urmează deloc; ci întemeiată pe bunătatea lui, s-asterne la pământ în nevoi mari si cerseste scăpare" (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1989, p. 78). "Cum suntem vrednici a lua facerile tale de bine? Că Tu esti dirept, noi nedirepti; Tu iubesti, noi vrăjmăsuim; Tu esti îndurat, noi neîndurati; Tu făcător de bine, noi răpitori! (…) Lesne este mâniei Tale celei atotputernice ca într-o clipeală să ne piarză pe noi si, cât este despre gândul si viata noastră, cu direptul este nouă să ne dăm pierzării, prea direpte judecătoriule! Dar… îndurării cei nebiruite si bunătătii cei negrăite nu este acest lucru cu totul vrednic, prea iubitorule de oameni stăpâne!" Redactorul ziarului recunoaste la finalul citării sale: "Rar ni s-a întâmplat să vedem siruri scrise cu atâta cunostintă de caracterul omenesc: Tu esti bun, recunoastem că noi suntem răii-răilor, dar bagă de seamă că nu-i vrednic de tine să-ti răsplătesti asupra noastră pentru că ai sta în contrazicere cu calitătile tale de atotbun, îndelung răbdător, lesne iertător".
Dacă moartea are ultimul cuvânt, viata este lipsită de sens
"Menirea vietii tale e să te cauti pe tine însusi. Adevărul este stăpânul nostru, nu noi stăpânii adevărului. Sucul învietor al gândirii este patima. Este vorba numai ca această patimă să aibă un obiect nobil si desigur că cel mai nobil este adevărul. Adevărul este în inimă, creierul nu este decât lacheul inimii", exprimă crezul unui neobosit călător prin scurta viată în aflarea sensului existentei:
"Au e sens în lume?
Tu chip zâmbitor
Trăit-ai anume ca
astfel să mori?
De e sens într-asta,
e-ntors si ateu,
Pe palida-ti frunte
nu-i scris Dumnezeu"
(Mortua est, 1871, 1 martie).
Ce vrea să spună de fapt poetul în aceste versuri? Zoe Busulenga observă într-un comentariu al său că conditionalul dacă, în poezie prezent prin de e, precede definirea sensului de întors si ateu. Asadar, doar dacă moartea ar fi telul singur al vietii, atunci viata ar primi aceste atribute. Ultimul vers exprimă constiinta că omului nu-i sunt proprii atributele divine. De altfel, tot Mihai Eminescu nota: "Ideea dumnezeirii s-a născut din negatie, din ceea ce nu este spiritul nostru - atotstiutor; din ceea ce nu este bratul nostru - atotputernic; din ceea ce nu este viata noastră - infinită; din aceea ce nu este sufletul nostru - ubiguu". Avem aici trasată în linii fine diferenta între cele două conditii, cea divină, absolută si cea umană, mărginită. Dar pasajul de mai sus poate fi interpretat si în cheie apofatică, a cunoasterii lui Dumnezeu prin negatia tuturor limitărilor omenesti.
"Omul este oarecum nasterea eternă"
Cu toate acestea, Mihai Eminescu are convingerea că între om si Dumnezeu există afinităti care fac posibilă comunicarea între cei doi. "Dumnezeu. El are predicabiliile câtor trele categorii ale gândirii noastre. El este pretutindeni - are spatiul; el e etern - are timpul; El este atotputernic - dispune de întreaga energie a Universului. Omul este după asemănarea Lui: Omul reflectă în mintea lui - in ortum - câtesitrele calitătile Lui".
În studiul său antropologic, Mihai Eminescu consideră că omul nu rămâne niciodată la acelasi nivel, ci în firea lui există dorinta unui progres, a unei lupte spre desăvârsire, prin care se încearcă autodepăsirea: "Omul contine în el o contradictiune adâncă. Fiecare om are în sine ceea ce numim noi o destinatiune internă. Facultatea, puterea, vointa chiar de a dezvolta mereu, de-a produce prin sine însusi o viată nouă. Nu e nici un om multămit de-a rămânea etern pe acelasi punct - omul e oarecum nasterea eternă. Această devenire eternă află în om o putere numai mărginită. Din această contradictiune a puterii mărginite si-a destinatiunii nemărginite rezultă ceea ce numim viata omenească. Viata este lupta prin care omul traduce destinatiunea sa, intentiunile sale în lumea naturei. Această viată întrucât are de obiect realizarea scopurilor personalitătii în obiectele naturii se numeste lucru. Întreaga viată omenească este o viată a lucrului" (Fragmentarium, p. 153). Împotriva celor ce se declarau liber-cugetători, Mihai Eminescu a dat o replică în "Timpul" din 2 februarie anul 1879: "...a vorbi despre o religie a liberei-cugetări este ceea ce se numeste în logică o contradictio in adjecto, este ca si când ai zice "otel de lemn"".
Mihai Eminescu a fost în genialitatea sa un om de o modestie greu de întâlnit în lumea contemporană. Constient de darurile cu care fusese înzestrat, atrăgea totusi atentia tuturor ca "nimănui să nu-i abată prin minte c-ar fi un geniu. Pământul nostru este mai sărac în genii decât Universul în stele fixe. Homer si Shakespeare, Rafael, geniile în arte se nasc o dată la 3, 4 mii de ani, Newton si Galilei, Kant si geniile în stiintă, o dată la o mie de ani, încât nu stiu zău dacă de la Adam până la Papa Leo IX au existat de toti o duzină. Încolo, suntem cu toti niste bieti mizerabili cărora acesti regi ai cugetării ne dau de lucru pentru generatii înainte" (Fragmentarium, p. 178).
Câteva cuvinte despre „nationalismul" lui Mihai Eminescu
Multă lume si-a creat impresia falsă că Mihai Eminescu ar fi un nationalist disperat, care detesta existenta celorlalte popoare, dar ceea ce apără el în fapt sunt traditia neamului, limba curată, românească si credinta crestină: "nationalismul este un semn rău la un popor. Nimeni nu tine la esistenta sa decât acela ce are să o piardă în curând si aceasta se simte instinctiv. Nicăieri nu se manifestă vointă de viată mai tare decât acolo unde viata este periclitată sau prin boală internă sau prin pericol estern" (Fragmentarium, p. 129). Cosmopolitismului, la modă spre sfârsitul secolului al XIX-lea, veacul constituirii natiunilor moderne, cosmopolitism pe care Mihai Eminescu îl învinuia că ar fi introdus în estul Europei "formele costisitoare de cultură ale Apusului", îi opunea cultura natională în adevăratul înteles al cuvântului.
Într-un articol, publicat în ziarul "Timpul" la 22 ianuarie anul 1880, autorul mărturisea cu nedisimulată amărăciune: "În loc de-a merge la biserică, mergem la Caffé-chantant, unde ne-ntâlnim cu omenirea din toate unghiurile pământului, scursă la noi ca prin minune. Ba pentru că limba noastră cam veche, cu sintaxa ei frumoasă, dar grea, cu multele ei locutiuni, îi cam jena pe prietenii nostri, am dat-o de o parte si am primit o ciripitură de limbă păsărească cu sintaxa cosmopolită pe care cineva, dacă stie nitică frantuzească, o învată într-o săptămână de zile. Bietul Varlaam, mitropolitul Moldovei si al Sucevei, care în întelegere cu Domnii de atunci si c-un sinod general al bisericei noastre au întemeiat acea admirabilă unitate care-a făcut ca limba noastră să fie aceeasi în palat, în colibă si-n toată românimea, si-ar face cruce crestinul auzind o păsărească pe care poporul, vorbitorul de căpetenie si păstrul limbei, n-o mai întelege".
Legătura dintre Biserica Ortodoxă si neamul românesc Mihai Eminescu o considera a fi fundamentală pentru dăinuirea în istorie a poporului din care si el făcea parte. Rolul pe care Biserica l-a avut în dezvoltarea culturii si identitătii nationale este incontestabil si aceasta pentru că "Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit si unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil, încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit de înghitirea prin poloni, unguri, tătari si turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare si singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea si ritualele ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal si orice i-o veni în minte, dar numai român nu e" (M. Eminescu, Opere, vol. X, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucuresti, 1989, p. 187).
"Moralitatea este pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup!"
Pasiunea natională si socială a scriitorului venea din dorinta de a vedea pe români iesiti din starea nenorocită în care se aflau: "Populatia rurală în marea ei majoritate, mai ales cea depărtată de târguri, n-are drept hrană zilnică decât mămăligă cu otet si cu zarzavaturi, drept băutură spirt amestecat cu apă, trăind sub un regim alimentar asa de mizerabil, tăranul a ajuns la un grad de anemie si slăbiciune morală destul de întristătoare. Chipul unui tăran român, om de tară, trăit în aer liber, seamănă cu al uvrierului stors de puteri din umbra fabricilor. Cine a umblat prin satele noastre, mai ales prin cele de câmp si de baltă, a putut constata că de-abia din trei în trei case se găseste câte o familie care să aibă un copil, mult doi, si aceia slabi, galbeni, lihniti si chinuiti de friguri permanente".
Educatia poporului constituia în gândirea eminesciană un pilon de sprijin pentru societatea românească. Instructia publică are în vedere si integritatea morală a cetătenilor pentru că "moralitatea e pentru suflete identică cu sănătatea pentru trup. Un popor imoral este fizic nesănătos sau degenerat". Fată de calamitătile fizice cu care se confruntă adeseori tara întreagă, dar care se răsfrâng mai cu seamă asupra celor săraci, pericolele pe care le reprezintă oamenii corupti, vicleni, superficiali sunt mult mai mari si descurajatoare pentru contribuabilul român: "Între caracter si inteligentă n-ar trebui să existe alegere. Inteligente se găsesc foarte adesea, caractere, foarte arare. Ceea ce trebuie încurajat într-o societate omenească sunt oamenii de caracter. Energia centrului lor de gravitate si dreapta ascensiune a liniei lor de miscare trebuie descărcată de greutăti prea mari. Precum Arhimede cerea un punct fix, pentru a ridica cu pârghia lumea din tâtâni, astfel caracterele tari si determinate sunt (ilizibil) împrejurul căreia se-nvârt lucrurile lumii. Este drept că ele adeseori sunt rezultatul miscării sociale".
Schimbând acum, registrul discutiei noastre, mă întreb si vă întreb: Cum mai este receptat, tratat si abordat astăzi Mihai Eminescu? Asa cum spunea într-un interviu criticul literar Felix Nicolau, Mihai Eminescu este respectat si amintit doar de zilele nasterii si mortii sale, dar mai rău decât atât este faptul că în ultimii ani s-a pus accentul pe omul Mihai Eminescu mai mult decât pe opera sa. Ce mai stie generatia de azi despre cel numit sablonard "poetul nepereche al literaturii române" si "poetul national al românilor"? Citeam recent niste păreri ale unor tineri prin unele spatii virtuale de dezbatere - deloc de neluat în seamă - potrivit cărora Mihai Eminescu ar fi mult mai pretuit ca scriitor dacă nu li s-ar băga "pe gâtul elevilor" prin programa scolară. Dacă ar fi să luăm de bun faptul că tot ceea ce este obligatoriu este automat si rău, probabil ar trebui să trecem tot ce este de învătat în scoală la capitolul "facultative", că doar la ce bun atâta efort! Nu părerile acestea sunt motiv de îngrijorare, ci rolul dascălilor. Cât de fără vocatie trebuie să fie niste profesori de limba si literatura română pentru ca Mihai Eminescu să le devină indezirabil si nesuferit elevilor? Când astfel de profesori nu au stiinta de a provoca dragostea de lectură la cei tineri, chiar în conditiile ispitind la a nu citi din lumea de azi, ar fi de preferat ca din mâinile lor să iasă niste elevi care să vorbească si să scrie corect în limba română. Dar stim că nu e chiar asa. De aceea, trecând peste orice vină de o parte ori de alta a catedrei, este important ca Eminescu să fie citit, pentru că are meritul mai presus de orice de a fi turnat în cele mai frumoase forme limba noastră.
Prin urmare, altfel, s-ar cădea să ne amintim de Mihai Eminescu, nu doar într-un mod si într-un cadru festivist, de ziua lui, ci recitindu-i o poezie pentru a ne da seama de ce este un geniu. Iar dacă, de bine, de rău, opera sa poetică încă este cunoscută, în schimb, articolele de ziar îi sunt stiute mai mult de specialisti, de criticii literari si de o mână de oameni pasionati. Interesant ar fi să mai facem un salt: de la cunoasterea doar a "Luceafărului" si a "Scrisorii III" la articolele lui de presă. Poate ne va fi mai greu să facem acest lucru, publicistica sa fiind strânsă în volume uriase pe care nu le are oricine în casă, dar cu sigurantă le-am găsi în orice bibliotecă, iar efortul ne-ar fi răsplătit de însăsi lectura textului.
Prezentându-si ideile polemic, ca expresie a unui spirit dinamic, Mihai Eminescu arată o cuprinzătoare privire de ansamblu asupra lumii, fiind mereu preocupat de evolutia societătii moderne românesti. Printre tezele fundamentale ale gândirii eminesciene cu privire la natiunea română, exprimate în articole de ziar, se află chestiunea unirii, situatia păturilor sociale în procesul de trecere la o societate modernă, dar si evolutia noastră istorică privită în raport cu asezarea străinilor în teritoriile românesti. Mihai Eminescu a iubit România si, ca orice romantic, totdeauna trecutul i-a părut mai frumos, mai plin de oameni mari, de figuri aureolate de vitejie si eroism. De aceea, vorbind despre poporul român se vede în textele lui totdeauna o undă de durere când se raportează la prezent si o înflăcărare când îsi aminteste de marii bărbati ai istoriei noastre: Mircea cel Bătrân, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul.
Uimit de vastitatea unei minti atât de sclipitoare, Nicolae Iorga scria în anul 1934: "Mihai Eminescu stăpânea cu desăvârsire cunostinta trecutului românesc si era perfect initiat în istoria universală, nimeni din generatia lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înteles al istoriei, la nimeni până la el nu s-a prefăcut într-un element permanent si determinant al întregii lui judecăti".
Trecând acum, într-un alt registru al dezbaterii noastre, vom sustine si remarca că „în cultura lumii, locuim eminescian", spunea profesorul de limba română Costel Zăgan, iar poetul Mihai Robea ne atentionează că "vom exista atâta timp cât îl vom apăra pe Mihai Eminescu", subliniind esential necesitatea raportării noastre identitare si la dimensiunea Eminescu. În această dimensiune este cuprinsă si relatia marelui poet cu Ortodoxia, cu Biserica, contestându-i-se nejust sau, dimpotrivă, exagerându-i-se deseori legătura, preocuparea pentru religie, pentru credinta ortodoxă. Dincolo de toate aceste opinii, până la urmă firesti când discutăm de un geniu, străluceste imperial adevărul: Mihai Eminescu si familia lui au trăit credinta ortodoxă.
Numai zelul sincer si iscoditor al unor cercetători responsabili au scos la lumină, după lungi si multe decenii de ignorare sau interesate omiteri, adevăruri nespuse despre poetul nepereche, scos programatic din constiinta multor generatii de români. Lor trebuie să le multumim pentru faptul că astăzi putem afirma, cu probe, că familia Eminescu a avut dintotdeauna o profundă credintă ortodoxă si o strânsă legătură cu Biserica neamului, poetul însusi reflectându-le cu scânteierea geniului în multe din creatiile sale.
Despre unchii si mătusile din mănăstire ale lui Mihai Eminescu
Aflăm asadar din studiile unor eminescologi, precum profesorii Nae Georgescu sau Theodor Codreanu, ca să-i pomenim acum doar pe cei din ale căror cercetări am extras informatiile ce urmează, că, de pildă, din familia poetului Eminescu au ales drumul slujirii lui Dumnezeu mai multi membri. Astfel, doi frati si trei surori ale mamei poetului, Raluca Eminovici, au intrat în călugărie. Este vorba despre Calinic si Jachift, ultimul fiind chiar staret, si de Fevronia, Olimpiada si Sofia, toate călugărite la Mănăstirea Agafton, iar o altă soră a mamei lui Mihai Eminescu, Safta, avea o fiică, Xenia, care s-a călugărit si ea tot la Agafton. De altfel, Mihai Eminescu, în copilărie, cum arată profesorul Nae Georgescu, mergea foarte des la Mănăstirea Agafton, unde rămânea cu săptămânile, participa la viata de obste, asculta povesti, cântece si întâmplări povestite de călugărite, iar mătusa Fevronia l-a ajutat chiar să descifreze alfabetul chirilic si i-a înlesnit accesul la cărtile si manuscrisele din mănăstire. La rându-i, maica Olimpiada Jurascu, stareta de mai târziu a mănăstirii, l-a urmărit aproape toată viata pe poet, interesându-se la un moment dat de cumpărarea unei case în Botosani pentru Mihai si sora sa Harietta, care îi îngrijea sănătatea.
Despre spovedirea si împărtăsirea de la Mănăstirea Neamt
Tot cercetătorul Nae Georgescu vorbeste într-unul din studiile sale despre un episod mai putin cunoscut de lume din viata lui Eminescu, care la rândul lui atestă trăirea în comuniune crestină a poetului si primirea Sfintelor Taine. Este vorba de anul 1886, când Eminescu se afla la Mănăstirea Neamt de Sfintii Mihail si Gavriil, unde a cerut să fie spovedit si împărtăsit de preot. Consemnarea preotului referitoare la acest moment a fost făcută cunoscută de către profesorul Paul Miron si citată de Nae Georgescu. Iată ce scria la vremea respectivă preotul: "Pe ziua de Sfintii Voievozi în anul 1886 m-au chemat la M-rea Neamtu, la bolnită, si l-am spovedit si l-am împărtăsit pe poetul M. Eminescu. Si au fost acolo Ion Gheorghită, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar Mihai Eminescu era limpede la minte, numai tare posac si trist. Si mi-au sărutat mâna si mi-au spus: Părinte, Să mă îngropati la tărmurile mării si să fie într-o mânăstire de maici, si să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină. Iar a doua zi…" Aici textul se întrerupe pentru că pagina următoare a cărtii de rugăciuni pe care îsi făcuse însemnarea preotul s-a pierdut. Au rămas vii în schimb ecourile vibrante ale trăirilor din mănăstire ale poetului în sonetul "Răsai asupra mea", de pe la anul 1879, din zona manuscris a cunoscutei "Rugăciuni", cum spune Nae Georgescu: "Răsai asupra mea, lumină lină,/ Caân visul meu ceresc dâodinioară…"
Poetul a gândit serios si sincer să se călugărească
Un alt aspect mai putin cunoscut de către publicul larg se referă la faptul că la un moment dat Eminescu pare a fi dorit sincer să se călugărească. Despre acest lucru a vorbit cercetătorul Theodor Codreanu în volumul "Eminescu si mistica nebuniei". Această alternativă a mărturisit-o poetul în perioada epuizantă de la "Timpul", în luna iunie anul 1883, când era "stricat cu toată lumea", iar Titu Maiorescu si Simion cloceau o viitoare internare "salvatoare" a lui Mihai Eminescu. Iată ce nota criticul referitor la intentia poetului: "Foarte excitat, sentiment al personalitătii exagerat (să învete albaneza!), vrea să se călugărească, dar să rămână la Bucuresti". De ce dorea el o călugărire la Bucuresti? Ne explică profesorul Codreanu: pentru că dorea avantajul "păstrării contactului cu marele centru cultural al tării".
De altfel, gândul călugăririi l-a mărturisit si lui Zamfir C. Arbore, un confrate de la "Românul", în anul 1882, când Titu Maiorescu nu-i descoperise încă semne de "alienat". "Stii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la "Românul", eu de la "Timpul", si hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuti să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopisete în cari să însirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se stie cât amar a suferit românul, cât a trăit pe acest pământ", îi spunea poetul. În anul 1884, repetă gândul salvării prin călugărire, ecoul lui răzbătând într-o scrisoare a lui Petre Missir către Titu Maiorescu, pus însă pe seama nebuniei si luat drept glumă. Că nu putea fi vorba doar de o simplă glumă sau de un semn al alienării, o dovedesc eroii săi din "Sărmanul Dionis", "Cezara", "Povestea magului călător în stele", aflati în ipostaza cea mai grăitoare, aceea a călugărului, cum sustine profesorul Codreanu. Tatăl poetului, fiu de dascăl, cu biserică lângă casă
Încheiem această succintă prezentare si abordare, citându-l si pe Corneliu Botez, cel care a avut initiativa omagierii lui Mihai Eminescu, pentru prima dată de la moartea sa, la Galati. Iată ce scria acesta despre tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, în lucrarea sa, "Omagiu lui Eminescu", scrisă la 20 de ani de la moartea gânditorului, în anul 1909: "…obijnuia să-si invite rudele si prietenii la Ipotesti, unde-i primea si ospăta bine, mai ales la sărbători mari, cum este la Pasti ori la Sfântul Gheorghe, când îsi sărbătorea ziua numelui. Îi ducea la biserică, unde asculta slujba cu multă evlavie, căci atât dânsul cât si mama poetului erau religiosi, nu lipseau duminica si în zi de sărbătoare de la biserică si se supuneau obiceiurilor religioase în mod strict". Iar Nae Georgescu aminteste si el că "tatăl poetului avea bisericută lângă casă" si chiar "că era fiu de dascăl de biserică. Iar tatăl său, Vasile Eminovici, bunicul patern al poetului, a plecat din Blaj si s-a stabilit în Bucovina, la Călinesti, prin anul 1802, unde a ridicat o căsută si, alături, o biserică din lemn la care a slujit. În Bucuresti, Gheorghe Eminovici trăgea la o adresă din Strada Biserica Enei nr. 1, unde si Mihai Eminescu a locuit un timp". Iată asadar adevărul despre modul în care familia Eminescu, poetul însusi, a trăit relatia cu Ortodoxia, sincer si evlavios, cu sperantă si respect, întocmai unor buni crestini. Si ca să nu mai fie nici un dubiu, acest lucru îl mărturiseste însusi Mihai Eminescu, atunci când spune: "Istoria omenirii este desfăsurarea cugetării lui Dumnezeu. Nu se miscă un fir de păr din capul nostru fără stirea lui Dumnezeu"…











Stelian Gombos    1/13/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian