Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Romanul Veronicăi Balaj - Cina lupilor

Romanul Veronicăi Balaj, Cina lupilor, publicat la Editura Cronica, Iasi, 2013, se constituie într-un puseu tensional, în substratul fictiunii, din care transpare fatalitatea reîntoarcerii la matricea unui întreg al imperfectiunii, o pseudo-fiintare în toposul magmatizării în „vislanda” trăirii, într-un ab initio al eternei asteptări. Este o carte-mărturie a unei perpetue mutatii în constiinta si subconstientul fatidice ale unor evenimente ce suprapun noua orânduire, comunistii, imaginii lui Stalin în rol de guvernator al fictio-realitătii, reîntoarse la trăiri în universuri fără iesire. Este o stratagemă a plasării într-un topos al încercărilor traversării identitătilor plurale, necunoscute si absurde, a sentimentul erotic, aproape necalificabil, tors în aceea magmă fluidă a decupării unui nou ambient. Întregul demers al istoriei, ce se sustrage actului social, se justifică într-o transparentă permanentă, mereu reiterată de vicisitudinile lumii inversate, a unui logos al ermetizării fortate, al iluzionării – căutarea a ceva ce se materializează în intentie, tratamentul Adelei, vietile prelungite în absurd ale celor supusi arderii si trecerii, filimonestii, personajele auxiliare – în interiorul aceluiasi „continuum”.
Asadar, Veronica Balaj propune un artificiu estetic plurivalent, din care reiese subtilitatea „lăuntricizării”, Adela în relatia cu Victor, o profundă strategie de inversare de roluri si trăiri, o suferintă recognoscibilă în acea „ars doloris”, fecundată si sustinută de imaginea Îngerului, căruia i se substituie forma si sensul altei lumi, cea din care transpare tânguirea, prima etapă în infernul arderii interioare. Acesteia i se adaugă corpusul imaginativ al lui Filimon, primarul Ivandei, în raport cu noua orânduire, alt element al traversării cortinei spre luciditate si act al reeducării pe calea undelor scurtcircuitate, un joc al societătii, aflate într-o prelungă pauză de respiratie, dar si Marta în asteptarea îndelungată a acelui Sasu căruia i s-a dăruit, un focar al erotizării ce pâlpâie necontenit în toposul unei „vislandări” a tensiunii. Este o tensiune ce se sustrage violentei, rămânând un simplu act de îndeplinire a solutiilor închiderii în aceeasi arcă a rămânerii în spatiul neîntinării dinamice si reflexive. Întregul divide starea unei imperfectiuni a absconsului, a traversării unei cortine a dezumanizării, a trădării si a obsesiei, a măstii care produce efectul de necontrolat al sciziunii, al acelei despicări tragice a fiintei. Fiinta din iluzia spatială si temporală a acordului cu starea primă a trăirii si a existentei, din corpusul abstract al „vislandei”, se devine într-un spectacular al imanentei, al acelei „gâtuiri” a umanului prin subterfugiul în transcendent. Imginea ardentă a fiorului ce cuprinde cuplurile în formare ori deformare, Adela-Victor, Marta-Sasu, mai apoi Eugen, Victor-Ana ori Geta, Jorj – medicul în devenire si omul de care se leagă sperantele filimonestilor – Silvia, actrita ce se caută în vraja propriilor transparente, într-un mimetism imperfect, este încurajată de logosul mut, ce se constituie prin apropiere de focusul cupidonian al împerecherii prin absenta celuilalt, prin curajul de a pendula între timpii ermetici ai existentei.
Universul lichid al „vislandei” devine carcera fluidă a unui „pattern” obsesiv, de care se desprinde arca unei arte impersonale, acea fugă spre întregul imperfectiunii, pentru că discursul romanesc uneste si denumeste paralaxa unei becketiene asteptări ori a strigătului unui Munch, dezlăntuit în argumentarea unei situatii împlinite în fiorul „de profundis” al jocului cu fiintările, regăsite în vidul existential, precedând taina unui destin dezmărginit în societatea incapabilă să perceapă si să justifice delirul lumilor de jos, uvedenrode barbiene, mereu arse, mereu întâlnite într-un vid al terorii si al tanaticului: „Ar vrea să tipe, să urle, să fugă… Spaima gâfâie ca o fiintă hăituită. I se cuibăreste în simturi, îi blochează respiratia. Nu strigă, nu fuge.” Metafora terorii ascunde constient imaginea superbiei carcerale, figura-cadru a haitei constituie element al straturilor întunericului, al acelei obsesive reduceri la tăcere a presupusilor dusmani ai noii orânduiri, fals act de iluzie într-un imaginar al insuficientei pansive, al remodelării după reguli din afara spectrului ce uneste, ci nu descalifică, vulgarizează starea, trăirea si societatea. Fictiv, sensul istoriei Veronicăi Balaj urmează cursul firesc al obiectului estetic al unor reguli topite în neantul de nepătruns, necenzurat, vulgar, maladiv, substituit magmei întregului, acelei spaime de dinaintea extinctiei – predispozitia Pasionarei pentru o străfulgerare de idei si apropieri de organic, acea luminozitate a chipului în fata mortii anuntate, veridic element al acuplării fictive cu fiinta-umbră a Îngerului, Adela ce trăieste sentimentul renuntării, al abandonării, al rupturii de fiinta sa dublă, acel Victor mereu neastâmpărat si nereflexiv în deciziile sale.

Finalul, ca formă a sfârsitului unei supradimensionări a eului fugar pe spitele unei roti universale aflate în eternă asteptare a unui răspuns în sintagmele necunoscute ale lui „savoir connaître” sau „savoir faire”, în fapt, este o reiterare a debutului, în forma sa translucidă si transcendentă, surprinde o fugitivă imagine a omului bacovian ce începuse, e drept, într-un loc si timp imperceptibile, să vorbească singur. Este momentul de ruptură de clasici si trecerea spre o altă etapă, aceea a sugrumării verbului dinamic, prin toarcerea în prezumtia de nevinovătie, de căutare si de redevenire a fiintei prin fiinta însăsi, o transpunere într-un silogism al necuvântării. Tăcerea constituie elementul ce uneste cele două patrii-matrice ale rotirii în acelasi cerc al necuprinderii, astfel, Adriana si Jana, cele două fiinte unite patern, deslusesc taina Pavilionului nr. 2, a sanatoriului, amalgamul de incidente euforice ale eroilor gravi, luminosi pe de-o parte, indecisi, agresivi, pe de altă parte, într-o eternă „vislandă” a încercărilor esuate, de fiecare dată, de a iesi la suprafată, de a evolua spre o altă etapă, un alt drum invers spre locul unde totul se preface – Ivanda altor vremuri – gest, mimică, sens, artă, iluzie ori deziluzie se reflectă în oglinda spartă a noii societăti, a noilor oameni. Comunicarea „unchiului Tavi” cu cele două tinere, una urmasă a Adelei, cealaltă doar a lui Victor, se realizează printr-un joc de flashbackuri ale acestui modern Caron, prin apele tenebroase ale iluziei, ale căderii din lumea absurdă a dedublării măstilor.
Rotirea în interiorul unui foc este pauza de care e nevoie înainte de plecarea în acea călătorie ce urmează a descoperi lucruri prefăcute, violente prin identitatea deconspirată a fiecărui erou, totul nefiind altceva decât o balantă ce poate sau nu să cântărească închiderea în acelasi spectru al transformării. Jana, personajul al cărui nume nu-l putem decât bănui, a-l identifica înseamnă a transcende sfera unor jocuri cu vocile trecutului, împreună cu Adriana pornesc într-un drum în răspăr spre focarul fără iesire al patimilor – un patos social – sfârsite în trăire, în fictiune, în realitatea ce conjură, încă din debut, marea taina a cinei lupilor. O cină din care se serveste lupoaica – animalul-conducător al haitei, acel alfa ce se desprinde de strategii pentru a irumpe în spectacular, în acel spectacol al înscenării, departe de ardere, ci arzând asemenea unei torte în modelul sentimentului si al perceptiei, al regândirii si al fatalitătii: „Se închide un cerc din care ies cam pârjolită. De fapt asta am riscat. Să fiu în miezul rotii, ca un disc de foc.”

Imobil, cuprins într-o dinamică a rotirii într-un joc cu mărgele de sticlă, eroul feminin al Veronicăi Balaj – Adela – rămâne să intuiască, să interactioneze si să supună judecătii actul îndepărtării de cuvânt si Crist, într-o undă luminată, un son al rupturii de lumescul fluid, printr-o curgere spre tenebra fictională a realitătii impersonale, acide, imorale: „Un urlet străpunge noaptea. Rânjetul jivinelor sfidează întunecimea. Lupii se reped într-un mars frenetic. Orb. Apoi se depărtează. Devoră tenebra.” Urletul din „lăuntricitatea” absconsului este redimensionat în universul ce se stinge sub ochii cugetători, intimidati, întrebători ai personajelor, astfel, transcendenta, într-un imaginar al aproape-departelui, se suprimă în elementul adiacent cinei lupilor – prefigurarea si configurarea imaginii-călău, un „homo homini lupus”, recognoscibil în gesturile, dinamismul si reflexivitatea degradante ale noii orânduiri. Dacă omul este lup pentru om, atunci identitatea eroilor justifică pe deplin societatea ce acoperă sinele prin sinele decadent, prin iluzia ce devine realitate cosmardescă, specificul istoriei Veronicăi Balaj este un mulaj pe chipurile neîntelegătoare ale celor care actionează în baza unei disfunctionalităti, a unor legi ce transcend provocarea, venind replică la un „gestus” ce ascunde păcatul de a fi renuntat la un dat divin – fiinta însăsi este insuportabilă de fiinta ce sacrifică dublul. Victor actionează prin prisma strategiilor de a extermina psihic si fizic fiinta „sui generis”, acesta nu doar că vine să comită un act iresponsabil, ci este vinovat de tăcere, de rusine, de act agresiv, prin care primarul Ivandei, Filimon, precum si fratele lui, sunt supusi unui purgatoriu, unor înlăntuiri de umbre, ce nu contenesc a arde în interior, în „anima” aceea încă fecundată de teamă, de frica logică a încăpătânării de a răspunde si a-si asuma fapte neadevărate.

A striga în anterioritatea ori în posterioritatea fictională înseamnă a elibera „daimonul” extinctiei, filimonestii sunt supusi unei continue despicări în pseudo-fiinte prin recunoasterea identitătii, întregul focar al iluzionării, al sperantei, este surprins între credintă si tăgadă, eroii-martori nu sunt eliberati de traversarea cortinei iminente a înscenării unor evenimente ce se grupează unui fior suspendat, pentru că Adela, Victor, Marta, Sasu, Eugen, Ana, Geta, primarul Filimon, unchiul Grigore, Jorj, Pasionaria, Natalia, Safta ori Samson, sunt personaje lichide ce se curg spre alteritate, ele nu fiintează, ci se lasă fiintate prin imagini, prin jocuri periculoase cu nelinistea si initierea în tanatic a Îngerului, pe acea cale a undelor neauzite, neîntelese. Fiecare pas al lor este un pas mai aproape de decuplare de la identitatea-mamă, de la acea asociere de stări tensionale, urmate brusc de căderi în alte trăiri în lumea inversată, acel râs si plâns sucombă în marea suferintă, anume, izolarea departe de cei pe care-i recunosti drept fiintele-jumătate ale cuplului ideal. Părăsirea lumii colorate în umbre din ce în ce mai închise, mai neîntregite, înseamnă o altă cină de taină, acolo unde lupii devorează hrana – omul cu chipurile si gesturile cele mai nejustificate, mai prea fără de transparentă – ceea ce rămâne în afară este acel „punct terminus”, acea materie din care se nasc, se creează triunghiurile estetice ale trecerii spre aripa protectoare, rece, înghetată a Bătrânului Înger, totul într-o dispozitie ce uneste corpurile initiate, într-un biblic gest de apartenentă la un model – un Crist sacrificat prin hăituirea lupilor înfometati.

Triunghiurile estetice ale animalelor de pradă – poftiti la festinul regal, cina de pe urmă de dinaintea trecerii în marea taină a memoriei istoriei – sunt în romanul Veronică Balaj nuante ale unei singulare matrice-mumă din sfera înscenării, totul este o vastă scenă, arestarea si închiderea în spatiul ermetic al tenebrelor a Adelei – tenebra-sufletului supus unei suferinte plurale si organice, erotice si umane –, cea a lui Filimon – tenebra-închisoare, acolo unde întregul devine imperfectiune a decupării în traumatizantul episod al rupturii de identitate. „Vislanda” devine utopia imperfectiunii, prin fiecare pas ce apropie personajele de ruptura finală de fiinta pansivă, de acea străfulgerare de lumini incolore si insipide, de atingeri ale Îngerului, întregul demers romanesc este o reflectie asupra unui cântec prelung al dezmărginirii, prin care cuplurile ori eroii de moment, confuzi, magmatici, fluizi, indecisi, se însufletesc din cristicul sens al continuitătii, al mortii si al revenirii la starea umană, tensională, ratională. Schematismul decupării „vislandei” se subîntelege în constructia relatiilor ce se autoimpun prin cunoasterea actului fiintării, astfel, Adela-Victor, Marta-Sasu ori Eugen, Jorj-Silvia, unchiul Grigore-mătusa Natalia, primarul Filimon-Pasionaria, se definesc într-un iluzoriu spectru al călătoriei „ŕ rebours” spre cina tăinuită, acolo unde dăinuie spaima, teama aceea născută din superficialitate, din lipsa unui rationament, în care să transpară claritatea, acuratetea unei istorii încercate cu eroi încercănati, în contrast cu profunzimea si materialitatea pasiunii.

Moartea Pasionarei, mai apoi a Adelei si, în finalul jocului cu ursitoarele unui destin denuntat în dinamică si reflexivitate, o asteptare prea prelungită dincolo de margine si sens, de utopia transpusă în social a figurii unui Stalin necunoscut oamenilor asezati, neînvinsi decât de curgerea linistită a timpilor rotindu-se pe spitele unei vieti liniare, a primarului Filimon, semnifică lupta dusă în spatele tăieturii si a muscăturii veninoase, este împlinirea în tanatic a unei dorinte – reeducarea a luat sfârsit, timpul pasiunii neînfrânte, al povestii fără cusur si al destinelor aplecate peste conditia fiintei-tutelare ce s-a întrupat din „anima” matricială. Verbul ce taie în marasmul iluziei si al încercărilor, configurate în corpusul-construct al fictiunii argumentate în acea sintagmă plurivalentă a unei „axis mundi”, Bârnova-Ivanda, nuantează o simulare a acelui dangăt al curgerii lui „fugit irreparabile tempus”, în timpii fatidici ai despărtirii de „animus” si „anima”. Nunta Adelei cu Victor, perchizitia la sediul primăriei, apoi cea fizică a celor doi Filimon, tăcerea si lipsa de reactie a acelui Victor părtas la actul de reeducare si reprimare socială a celor care erau împotriva noii orânduiri, estomparea comunicării dintre Sasu si Marta, cel dintâi plecat în armată, boala Pasionarei, apoi a Adelei, detentia tatălui acesteia, despărtirea lui Jorj de universul său, de legătura de sânge ce se întrupează din ce în ce mai greu în străinătate, precum si imaginea doctorului Mares, imposibilitatea lui de a învinge în lupta cu „daimonul” căderii în abisul fără iesire, constituie puncte inverse pe harta tenebrelor romanului – întregul imperfectiunii se devine într-un alt cursor pe pânza superficială si greu încercată a transfigurării, a transcendentei, a abisalitătii fecunde si profunde, o cină a lupilor din care se hrăneste un alfa al reconfigurării identitare.

Cartea Veronicăi Balaj se consumă într-un întreg al imperfectiunii „vislandei”, acolo unde „niciundele” construieste starea existentială a unei rupturi de mumele unei lumi interzise sau ce se interzice prin renuntare la propriul destin, în fapt, este acceptare a sortii prin stoarcerea până la epuizare a vietilor celorlalti, moartea nu este decât actul final, acea pomană aruncată în răspăr jivinelor, totul prefăcut si prefabricat, pentru că asa îi stă omeneste animalului, devenit peste noapte asupritor. Istoria este formă a despicării fiintelor, este dezmărginirea ce ascunde în culori pale lumea inversată a „vislandei”, pentru că întregul nu poate fi decupat decât în interiorul a ceva ce „magmatizează”, ce se însufleteste, se întrupează si se întruchipează din starea de tensiune, demonstrată de impunerea si acceptarea unor noi reguli după care se joacă si judecă fiinta.

Cina lupilor este povestea în toposul organic al celor privati de libertate sau lăsati să-si imagineze împăcarea cu sinele în spatele vocilor ce denuntă deziluzia, acea „ars doloris” ce nu poate fi câstigată, pentru că atitudinea si gesturile celor care actionează rămân undeva în exterior, în spatiul ce nu poate fi cuprins, ce deconstruieste imaginea părtilor unui întreg, fie prin dedublare, fie prin suspendare în lumile de jos ale asteptării – o aripă de Înger să acopere trupescul, sufletul gol pe dinăuntru: „Era dedublat. O parte din el mergea spre fiintele misterioase venite din obscuritatea înconjurătoare. O altă parte se strângea prefăcându-se într-un ghem fierbinte. Oricum nu se mai recunostea. Era si înfricosat de fiarele devoratoare, dar simtea totodată si o frătietate cu lupii. Era si om si lup. Jumătate om, jumătate lup. Cel putin în simtire. Plutea într-o fantasmă acoperitoare. Chiar îi plăcea să se creadă în altă parte decât pe locul stiut. Se lăsă total în voia delirului. Părea c-a pornit spre apa întunericului atras de ochii fosforescenti ai jivinelor. Era acum din aceeasi stirpe cu ele. Urlă din rărunchi. Până la epuizare.” O poveste a omului cu chip de animal de pradă, o rostire de logosuri, descărnate în „vislanda” tăcerilor, mereu private de identitate, o iluzie a umilintei si căderii în genunchi a celor deveniti, peste noapte, umbre ale rugăciunii, dincolo de tăgadă, dincolo de fetele tragice ale istoriei, rescrise prin agresivitate, nerecunoastere, neadaptare, asteptare a mortii cu chip de înger.










Petru Hamat     1/4/2015


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian