Poeme de dragoste
VINE IUBIREA
Vine iubirea ca sarpele prin iarbă
O muzică stelară te-nvăluie trist
Aerul devine dulce de ametist
Universul începe înalt să te soarbă
Sufletul tău e un văzduh, iubirea mea
Amestecat cu aerul si cu lumina
Ca un apus sfâsietor. Străina
Cade pe dealurile lumii ca o stea
Aud prin ani cum mă topesc în tine
Mie-un dor sfâsietor de univers
Si de-nceputul lumii. Stins si sters
Pe tărmurile lumii plâng, tresalt.
Cum mă-mpresori iubirea mea ca o ninsoare
Si ca un crin. Si Tipăt orbitor
De începutul si sfârsitul Lumii îmi e dor
Si toată lumea asta ucigător mă doare!
SUNTEM MÂINI
Păsările sunt mâinile mele întinse către tine
să te mângâie, iubito,
vântul este mâna mea gingasă întinsă către tine
râurile sunt mâinile mele limpezi care te caută pe tine,
să te mângâie, iubito
si crinii sunt mâinile mele înflorite
care te caută pe tine, iubito, să te mângâie
si eu sunt o mână, iubito
din care pornesc mii de mâini
ca ramurile unui copac ca să te caut pe tine,
oh, dar a cui mână sunt eu,iubito
a cui mână sunt eu
a cui mână ?,
si Acela a cărui mănă sunt eu
a cui mână este, iubito,
a cui mână,
a cui mână este, iubito ?
si tu esti o mână, catifelată, gingasă, iubito
pe care te caut cu toate mâinile mele să te mângâi
oh, si către cine te întinzi tu, iubito,
să-l mângâi,
către cine te întinzi tu , iubito
să-l mângâi,
către Cine ?
si El a cui mână o fi, iubito,
a cui mână,
si El a cui mână o fi, iubito,
a cui mână ?
ANA , STRIGAM
Ningea cu vieti peste o lume
în care nimeni nu venise
ningea cu rosu peste-o mare
adâncă de atâtea vise
Si tu stăteai atât de albă
la marginea acestei lumi
si-ti beai cafeaua în apusul
care sufla dinspre genuni
Si eu veneam dinspre adâncul
acelor codri-ntunecosi
cu două cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scosi
Si-ti vedeam capul de departe
pe-un fel de culme un mormânt
care pluteste si se duce
venind din veac adus de vânt
Si eu strigam din ce în ce
mai stins si mai pierdut pe lume
un fel de viscol de lumină
un fel de formă fără nume
si tu piereai înspre pustiuri
în locul capului având
cavou-acela care-n veacuri
bătea sălbatic ca un vânt
Ana, strigam, pierduta noastră
mormântul cum plutea pe zări
ca o corabie statuie-n
fosforice a lumii stări
Si cum se subtia cântând
zidirea sfântului cavou
si se vedea această lume
ca forma propriului ecou
Si mă trezeam ca dintr-un vis
plutind prin aerul pe care
răsăreau dealuri de morminte
si semne lungi de întrebare
Ana, strigam, pierduta noastră
si mă uitam si nu vedeam
nimic în toată lumea, Doamne ,
numai câmpii sclipind de geam
Si eu strigam si tot strigam
zburând prin tine ca prin vis
ningea cu nimeni peste lume
un ochi ningea în sine-nchis
Si ca un fulger coboram
'nadâncurilor reci câmpii
ningea cu nimeni peste lume
ningea cu morti peste a fi
Ningea si iar ningea urlând
ninsoarea care se năstea
pe ea din propria-i ninsoare
ningându-se în veci pe ea
Ana, strigam, un fel de-abis
în locul vechiului meu trup
plutind prin lume ca apus
în golul sferei ce-l astup
Si mă trezesc ca dintr-un somn
si mă văd mortu-acelei sfere
acelui cer acelei lumi
plutind prin neguri si prin ere
Si mângâiam pe dinlăuntru
dinspre adânc înspre afară
femeia albă ce-o privisem
pe tărmul mării într-o seară
Si începea un fel de dor
de imnuire si durere
si eu vedeam cum cresc ca apa
în pântecul acelei sfere
Si-mbrătisam pe dinlăuntru
iubita care mă năstea
cădeau miresmele-n adâncuri
si-adâncurile înspre ea
Si într-un cer pustiu si antic
în care vesnic tot ningea
numai ninsoare si ninsoare
nici o lumină nici o stea
Si iar plecam asemeni unei
năluci fosforice pe zare
asemeni unui viscol straniu
de suferinti mistuitoare
Ana, strigam, pierduta lumii
în veci străină si mireasă
mă lasă să ating cu fruntea
mormântul care nu mă lasă
Prin care-asemeni unui astru
străbat pustiile sperând
într-un sfârsit să-l pot ajunge
asemeni lumii pe pământ
Si iar vedeam plutind pe zări
chipul acela si mormântul
care pierea înspre pustie
în veac de veac iluminându-l
Si eu veneam dinspre adâncul
acelor munti întunecosi
cu două cosmosuri pe umeri
în locul ochilor mei scosi
AMARNICĂ E DRAGOSTEA MEA
Amarnică e dragostea mea, iubito
Plâng, mă cutremur, adânc mă sufoc
Pe cer trece ca o lună însângerată
Dragostea mea imensă si fără noroc
Tu esti o statuie de chihlimbar pe un deal
Eu curg pe lume ca un fluviu însângerat
În lumea subatomică e o toamnă înaltă
Din biserici sfintii demult au plecat
Mi-e un dor adânc de tine, iubito
Că se crapă bolta cerului trosnind
Lanurile de in văluresc în lumea ailaltă
Pe păduri îl vedem pe Dumnezeu venind
|
Stefan Dumitrescu 12/13/2014 |
Contact: |
|
|
