Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Crăciun în raza Sibiului

Să tot fi avut vreo doisprezece anisori când am primit de la Tante Trude si Onkel Hans – un cuplu de turisti vest-germani întâlniti vara pe plajă la Mamaia – primul nostru pachet de Crăciun. Pe-atunci domnea pe piata românească o monotonie descurajantă. „Bomboanele de pom” erau greu de găsit prin magazine si, oricum, erau doar niste aglomerări diforme de zahăr aromat artificial, un fel de pietre cu care noi, copiii ne cam spărgeam dintii. Veneau învelite în staniol ieftin, argintiu, din care nici măcar banalele benzi pentru însirat ca verigi în ghirlande nu se puteau decupa. Noroc cu capacele de iaurt. Din ele modelam stelute în opt colturi, înfăsurându-le pe-un vârf de creion.
În acel context, pachetul din Germania semăna cu o pălărie de magician din care extrăgeam extaziati tot felul de surprize împachetate impecabil, în culori vii. Fiecare avea o gaică din elastic auriu, pentru agătat în pom. N-a durat mult, asadar, până ne-am trezit în fata celui mai bogat brad pe care îl văzuserăm în viata noastră!
Împreună cu sora mea, am tras de timp cât am putut de mult, amânând desfăcutul acelor dulciuri din ambalajele lor sclipitoare. Înainte chiar de a ne atinge de ele, alegeam un obiect asemănător ca formă si dimensiuni, pe care-l puneam în locul celui mâncat, ca să nu se observe lipsa. Părintii ne învătaseră să fim cumpănite si economicoase, dar tot ei se amuzau pe seama respectului exagerat cu care tratam mizilicurile acelea pestrite.
Ciocolata din „globurile” mai mari am substituit-o cu mere, sferele mai mici cu nuci. Tabletele plate le-am umplut cu carton sau cu bucătele de scândură de traforaj. Pe cele cu forme imposibil de imitat am decis să le păstrăm ca atare, fără să mâncăm ce era înăuntru.
Asa le-am grijit până în anul următor, când le-am coborât cu cutia lor din pod si le-am agătat iarăsi în pom, la loc de cinste. Nu stiam pe atunci că aveam să primim si ani de-a rândul, consecutiv, pachete asemănătoare, de care ne bucuram la fel de mult, chiar dacă uneori ajungeau văduvite de o parte din continut, pradă vămii nevăzute aplicate de cerberii comunisti vigilenti.
Cât de mare mi se pare acum sacrificiul pe care l-am făcut atunci! Ne-am abtinut de la a mânca ciocolata, doar de dragul de a repeta bucuria de a mai avea odată un pom la fel de frumos! Dar nu e cazul să devenim melodramatici. La drept vorbind, „masochismul” nostru nu durea prea tare, căci în viziunea noastră, de copile naive, aveam de toate. Nu ne lipsea nimic. Chiar dacă n-aveam dulciurile sofisticate ale capitalistilor, punctam cu vârf si-ndesat cu bucate neaose, preparate după retetele din bătrâni, fără mofturi, dar până astăzi inegalabile.
Nu tin minte să fi simtit vreodată în copilărie gheara foamei înfigându-mi-se în gât. Degeaba încerc să lămuresc în stânga si-n dreapta că nu e cazul să fim compătimiti pentru lipsurile îndurate. Singura lipsă pe care o înregistram dureros la fiecare pas era aceea a obligatiei de a tăcea si teama de a nu face sau spune din greseală ceva care să dăuneze alor nostri. Restul era doar o chestiune de substituire ingenioasă: în loc de cafea aveam „nechezol”, ziarul Scânteia era hârtia noastră igienică (nu fără oarecare satisfactie perversă), în locul ciocolatei Milka aveam ciocolata de un leu iar în loc de Pepsi beam zmeurată naturală, făcută de mama. Pe post de Mos Crăciun venea, bineînteles, Mos Gerilă.
Chiar dacă orice copil stie că Nasterea lui Isus e mai mult decât un simplu prilej de înfruptare cu dulciuri, nu e cazul să fim prea duri cu poftele care ne asaltau de Sărbători. Până si zicalele pe care le strigam înainte sau după colinde, nu erau neapărat angelice. Tot de mâncare se legau, căci delicatesele ocupau fruntea în topul nostru pseudo-muzical. Mai în glumă, mai în serios, când ni se deschidea o usă pentru colindat, începeam cu un „Colindită, colindită/ Ai un cârnat pe polită./ De nu mi-l vei da/ Nu te-oi colinda!”. Turuiam apoi „Steaua sus răsare” sau „Trei păstori” iar în încheiere, din nou obraznici, strigam un „Găină bună, bag-o-n sac/ Sara bună, dă-mi colac!”
În urmă cu nu chiar asa de multi ani, porcul de casă se sacrifica în ogradă. Am ocis, dădea bunica de veste, în ton sec. Aborda o mină severă, căci tăierea porcului era o treabă nu tocmai amuzantă. Tragică si brutală cum era, nu puteai să renunti la sacrificarea grăsanului dacă vroiai să supravietuiesti cu demnitate anul, cu provizii solide de cârnati, soric, slănină, caltabosi, jumeri, tobă, carne la borcan si untură.
Specialitatea familiei era moagăna, un fel de tobă supradimensionată, fiartă în varză murată, după o retetă păstrată si transmisă cu sfintenie din tată-n fiu. Nimeni din familie nu va uita vreodată catastrofa din anul în care un unchi neprecaut si-a permis să improvizeze un pic, incluzând si usturoiul printre ingrediente. Era, oricum, unchiul pe care unii dintre noi nu-l prea aveau la inimă. A fost un dezastru!
Delicioasa moagănă poate crea dependentă. Îmi amintesc că unul dintre copiii din vecini, stabilit la oras, când venea acasă de Sărbători începea să strige încă din capul satului, din toti rărunchii: ”Mumă, îî gata moagăna? Moagănă, tulai mumă, ado-ncoace!”
Am întrebat peste tot, dar numai în satul bunicilor dinspre partea tatălui există acest fel de mâncare. Abia târziu i-am dat de cap misterului: e o retetă preluată de la sasi, o specialitate cunoscută doar într-o zonă restrânsă din sudul Germaniei. Saumagen ̶ din germanul Magen, stomac si Sau, scroafă, compozitie îndesată si cusută în stomacul bine curătat al porcinei ̶ a fost mâncarea preferată a lui Helmut Kohl si a detinut capul de afis în multe mese oficiale, cancelarul având mania de a-si omeni oaspetii cu acest gustos, dar controversat amestec, cu aspect nu tocmai elegant. Pe cine să mai mire faptul că numele de familie al carismaticului politician se traduce prin ...varză (în germană Kohl)?
Mai toti vecinii tineau porci, cei săraci câte unul mai sfrijit, cei înstăriti uneori chiar doi, mai tapeni în spinare. „Băi vere Ioane”, îl tachina bunicul pe unul mai nevoias, „de când ne-or băgat pe toti în colectivă, s-aude si din curtea ta groau, groau prin preajma Ignatului, nu numa´ guit ca mai antârt”. Era o trimitere subtilă la situatia de după reforma agrară, care pentru noi fusese o afacere păguboasă, dar pe vecinul Ion îl ajutase să intre si el în rând cu lumea.
Tata avea metoda lui proprie de a imprima sângeroasei întreprinderi o tentă mai amuzantă. Vara cumpăra o pereche de purcei, mascul si femelă, pe care-i boteza invariabil Nicolae si Elena. Apoi îi crestea si-i îngrăsa cu mare grijă până-n iarnă, având obiceiul să-i alerge si să-i apostrofeze cât de des putea, rostindu-e numele sonore cât mai apăsat. ”Mama ta de scroafă, Eleno, da tare puturoasă mai esti”, sau ” Băi Nicule, tu tot cretin ai rămas!”, se-auzea la răstimpuri din cotetul din spatele casei.
Abia astepta apoi să vină sorocul, pentru a-si chema entuziasmat porcinele, în timp ce-si ascutea meticulos cutitul de-njungheat: ”Hai, Nicule, hai, Eleno, care vrei să te sacrifici primul?” Mama sărea la el, apostrofându-l plină de obidă: ”Taci mă că te-aude vecina, primărita! Parcă văd că mâine opreste duba la poartă si te duce de-ti scoate toti gărgăunii din cap!” ”Dar, ce-am făcut?”, se prefăcea tata, inocent.
În pivnită, butoiul cu varză la murat, tot specialitatea lui era. Cobora des la el si pritocea de zor, suflând aer printr-un furtun, dar insista mereu să ne amintească că el nu se duce acolo ca să încerce gustul tuicii de prin damigene, asa cum făceau altii, pe care prea bine-i cunosteam.
În privinta asta, până si mama recunostea că tata nu exagera cu alcoolul decât atunci când avea musafiri. Si numai înainte de mâncare! Oricum, mama se grăbea cât putea de tare să pună rapid mâncarea pe masă, ca să nu apuce el să guste prea multă tuică tare, din cea întoarsă. Tot ea mai avea un truc: i-o turna în paharul cu peretii grosi, în care încăpea mai putin. Iar tata se făcea că nu observă...
Legat de muratul verzei, tata avea metoda lui infailibilă de a doza sarea, ca să nu iasă nici moarea prea sărată, dar nici să nu se strice varza. Asa nimerea concentratia optimă: scobea cotorul fiecărei căpătâni atâta cât permitea grosimea lui. Căusul rezultat îl umplea ochi cu sare grunjoasă. Apoi aseza verzele în butoi, turna apa si aseza deasupra un capac de lemn, pe care plasa doi bolovani grei, ca să tină verzele mereu sub apă. Pojghita albicioasă care se forma desupra plutea ca o pătură protectoare, străpunsă doar de furtunul de cauciuc prin care sufla din când în când aer, făcând ca apa să bolborosească. Gradul de aciditate cel mai potrivit pentru consum se atingea destul de exact în preajma Crăciunului, spre bucuria mamei, care pregătea tot felul de mâncăruri cu varza acră.
După chiolhanurile grele, zeama de varză ne dregea stomacurile mai bine decât ciudatele pastile de triferment, pe care le aducea sora mea mai mare, studentă de la oras. Moarea o mai beam si ca acompaniament pe lângă cartofii copti în coajă, la cuptor.
Tot la cuptor se mai coceau ca desert si felii de dujleac, cu carnea de un portocaliu intens, sub pielita maronie, caramelizată de dogoarea focului din vatră. Apoi veneau lichiiele, cozonacii, prăjitura cu nucă, cornuletele de vanilie, islerele, covrigeii, romburile cu glazură de lămâie si multe altele.
În satul ardelean în care am copilărit, luam primul contact cu „Mosu’” pe 6 decembrie, când ieseau pe înserate „Nicolausii” sasi pe stradă. Pocneau amenintător din bice si somau copiii să fie cuminti. Aveam o frică teribilă de ei, chiar dacă bănuiam că, la cât de cuminte eram, nu m-ar fi băgat tocmai pe mine în sac. Dar parcă poti să stii? Nici băiatul vecinilor – Culită a´ lu’ Stefenel – nu făcuse cine stie ce năzbâtii în anul în care l-am văzut itindu-si capul dintr-o gură de sac, din cârca unui mos zelos nevoie-mare. Abia peste ani aveam să aflu că era acolo de bunăvoie, în schimbul unei pungi de boboroante.
Scoteam degrabă cizmulitele, botoseii si galosii în fata usii si, pentru orice eventualitate, în caz că Mos Niculae ar fi avut mai multe dulciuri decât ce încăpea prin papuci. Mai lăsa uneori si câte-o jordită ca avertisment, dar trecea neobservată printre toate ciucalatele, portocicile si banalele pe care numai Dumnezeu stie de unde le scoteau mama si tata, la penuria care domnea.
În Ajun cântam colinde; mai întâi acasă, lângă brad, apoi pe la neamuri si prieteni. Asta cu conditia să nu se fi stricat iarăsi tocmai în Ajun, cum se întâmplase în câtiva ani la rând, pompa hidrofoare. Era motivul pentru care tata nu era deloc în dispozitie de Sărbătoare, după ce petrecea ore-ntregi cu o cheie franceză ruginită în mâni, încercând zadarnic să ... facă minuni. Erau momentele în care declama maiestuos ode la adresa cumpenei de la fântâna casei sale părintesti, care, nefiind electrică, nu se strica niciodată.
Ca profesor de limbă si literatură, nu avea deloc talent la tefnică. Cum lua o unealtă-n mână, cum îi si dădea sângele iar mama sărea cu leucoplastul, să-i panseze cele două mâini ... stângi.
Dacă venea Mosul în persoană, si nu doar ca o fantomă care lăsa cadourile sub pom, noi, copilele, trebuia să recităm câte-o poezie. Rusinoase cum eram, nu stiam cum să ne ascundem de el mai bine, dar tot noi străluceam ca vestita rază după ce scăpam cu bine, primind aplauze, laude si pupături grămadă. Mai apoi ne îndopam din mers cu dulciuri, hârjonindu-ne printre picioarele adultilor, fugind si chiuind prin casă sau ascunzându-ne pe sub mese, la adăpostul faldurilor bogate, cu ornamente de Sărbători.
Cândva, prin anii saizeci, verisoara mea s-a făcut de pomină cu încercarea de a-i recita unui Mos Crăciun morocănos o poezie festivă. Îmbujorată si cu glas pierit, mogâldeata si-a început recitalul cu titlul pompos: „Partidul”.
„Ce e aia, Partidul?!”, a repezit-o cu glas tunător Mosul, care nu accepta deloc să fie strigat Gerilă, scârbit de amestecul politicii în treburile noastre interne.
Curajoasa soimită a patriei s-a fâstâcit doar pentru o clipă iar apoi, adunându-si puterile, i-a strigat înapoi „O casă mare!”. Era imaginea care îi tâsnise spontan în minte, reprezentând o clădire impozantă, pe lângă care trecea în fiecare zi pe drumul spre grădinită, un edificiu gigantic pentru ochii ei de pitic. Era locul la care adultii făceau referire uzând numele generic de „Partid”.
”HOHOHO!” a bufnit atunci Mosul în hohote clocotitoare de râs amestecat cu plâns, tinându-si mâinile bandajate cu leucoplast în fata ochilor, ca să nu fie cumva recunoscut. Episodul acela antologic a intrat în analele familiei noastre, demonstrând totala rupere de realitate în care ne aflam de fapt în general, nu doar asa, din An în Paste.
După Anul Nou, flăcăii de prin satele învecinate de la poalele Muntilor Cibinului ieseau pocnind din bice, călare pe cai împodobiti cu pături cu ciucuri multicolori. Cu apa rece, scoasă de prin copcile pe care le spărgeau în râul înghetat se stropeau unii pe altii, „botezându-se”. Tata se amuza teribil, imitând glasul fonfănit cu care îsi dădeau ghes cei din zonă, repetând la infinit obsedantul refren „Sfântul Sol Văsâi, Sfântul Sol Văsâi, si-o cupă cu viiiinuu!” Supărată, mama, care tot din zonă se trăgea, îl corecta mereu, insistând că refrenul acela nu s-a cântat niciodată la ei, pe partea dinspre Tara Făgărasului.
Tot în ianuarie, Mos Vasile, sleit de puteri se târa noaptea pe ascuns până la usa casei noastre, lăsând pe prag câte un cadou tardiv. Erau lucruri pe care nu le putuseră aduce la timp Niculae si Crăciun, fratii lui mai mari. Asa se face că lui Vasile îi datorez chitara; tot el mi-a adus si prima mea pereche de patine si racheta de tenis, marca Reghin, care astăzi stă agătată ca decoratiune pe perete. Păcat că nu l-am văzut pe Mos Vasile niciodată! Mi-l imaginam înalt, răvăsit, grăbit si tânăr, cam ca Eminescu, sau ca Alain Delon. Evident că era cel mai timid dintre Mosi, asta fără doar si poate!
Odată cu el se isprăveau zilele de huzur, în care regulile severe ne mai slăbeau parcă un pic. Tot noi demontam decorurile care aminteau de lumea de basm. Dezpodobeam pomul si-l scoteam în curte. Mama îl ducea în magazia de lemne. Mai târziu, tăiat pe bucătele, dipărea prin sobe.
Încetul cu încetul, nimic nu mai amintea de mirajul serilor precedente, de îmbujorări si de ochii nostri sclipitori. Începea din nou urâcioasa scoală! Doar dorinta de a împărtăsi copiilor din clasă aventurile avute si de a le arăta cadourile primite ne mai dădeau ghes într-acolo, consolându-ne putin.
Pentru Tante Trude si Onkel Hans pregăteam o scrisoare de multumire, care trecea prin două mâini de corectură, caligrafiată sub concentrare maximă, pe hârtia cea mai albă posibilă. Descriam obiceiurile noastre, demult uitate în tara lor.
De-un lucru sunt convinsă: una din bucuriile pe care le aducea Crăciunul nostru era aceea pe care le-o produceam lor. Sunt sigură că se bucurau cel putin la fel de mult ca si noi: de bucuria noastră!


Spania, 2014





Gabriela Căluțiu Sonnenberg    12/9/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian