Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cum ne vede lumea pe noi si cum vedem noi lumea.

Cineva a spus cândva si pe bună dreptate, că fiecare dintre noi posedă mai multe personalităti întelegând probabil prin aceasta că personalitatea noastră reală poate fi percepută diferit în functie de punctul de vedere si nivelul cultural al observatorului, de conditiile sociale si de timp. In ce mă priveste trebuie să mărturisesc că într-adevăr personalitatea mea reală, datorată mostenirii genetice, presupus cizelată de educatie si influentată de experientele vietii, diferă uneori atât de mult de imaginea pe care mi-am făcut-o despre mine încât mă surprinde. Ea diferă si de personalitatea pe care eu mă străduiesc s-o promovez în afară, pentru uzul semenilor mei, care la rândul ei, diferă din păcate foarte adesea de părerea pe care acestia si-o fac despre mine. Si cum nimic nu stă pe loc, odată cu vârsta, cu conditiile meteorologice si cu evolutia societătii – ca să mentionez doar trei dintr-o puzderie de factori – toate aceste fatete ale personalitătii mele se schimbă mereu si ele.

Cum prezenta scriere nu are pretentia sa fie un studiu istoric si nici o analiză sociologică, ci mai degrabă o încercare de inventariere selectivă a unor opinii relativ disparate, îmi cer permisiunea să pornesc de la afirmatia axiomatică nu prea hazardată că observatiile de mai sus, valabile pentru mine ca individ, pot să fie extrapolate la mari grupuri omenesti asa cum sunt de pildă popoarele. Si că prezintă deci interes să considerăm, fie si numai succint, cum un popor vede lumea si cum lumea vede poporul respectiv – în cazul de fată poporul nostru de bastină.

Chiar si în epoca actuală atât de avansată, hiper-informată si atotstiutoare ar fi însă deosebit de greu să aflăm în lipsa unor documente scrise cum vedeau strămosii nostri îndepărtati lumea din jurul lor. Folosesc termenul de strămosi în mod limitativ, referindu-mă aici numai la locuitorii care au populat din cele mai vechi timpuri regiunea cuprinsă aproximativ între Dunăre, Marea Neagră, Nistru, Ceremus si Tisa. Presupun de asemenea că acestia, învecinându-se cu grecii, se aventurau adeseori mult mai la sud, dincolo de Muntii Balcani – asa cum au făcut până relativ recent – fie pentru păsunat transhumant fie pentru negot. Aceasta se întâmpla fireste pe vremea când încă nu stârniseră invidia si dusmănia Imperiul Roman si cu multe secole înainte ca semintii slave de tot felul, bulgarii si alte neamuri mongolice, finice ori turcomane să se infiltreze printre ei si să acapareze Moesia, Panonia si Balcanii.

Deocamdată, informatiile despre vederile lor asupra lumii constau numai din presupuneri bazate pe vagi informatii provenite din a doua sau a treia mână astfel încât trebuie să ne multumim cu prea putin. Ceea ce putem afirma în schimb cu certitudine este că strămosii de care vorbim s-au bucurat de atentia lumii înconjuratoare lor, ei reflectându-se în constiinta popoarelor avansate ale timpurilor acelea, popoare care i-au socotit suficient de importanti pentru a fi luati în seamă. S-ar părea că atunci, la fel ca si astăzi nu de notorietate au dus lipsă oamenii locurilor.

Herodot, care în secolul V îH ne pomeneste strămosii pentru prima oară în istoria scrisă, începe prin a elogia comportamentul lor eroic din timpul marelui războiu cu persii. “Getii care cred în nemurire s-au apărat cu înversunare, dar au fost curând supusi desi sunt cei mai nobili si drepti dintre toate triburile trace,” scrie el. Descriind mai departe unele obiceiuri si credinte ale getilor Herodot mărturiseste că nu se bazează pe fapte verificate de el însusi ci pe relatările compatriotilor săi greci auzite în timpul călătoriilor ce întreprinsese prin Dardanele si pe tărmurile Mării Neagre. De asemenea el se distantează si de afirmatiile referitoare la originea lui Zalmoxis vehiculate pe atunci în lumea elenilor care-l prezentau pe zeul getilor ca fiind un grec născut în Samos, ori un fost sclav al lui Pitagora. Herodot sfârseste prin a afirma că nu crede nici una dintre variante, el situând aparitia cultului lui Zalmoxis la o dată anterioară perioadei în care a trăit filozoful mistic grec.
Herodot a scris Istorii-le sale la apogeul civilizatiei Eladei antice, când stăpânirea grecilor, asigurată de nenumărate colonii puternice si înfloritoare se întindea din Asia Mică până la Gibraltar. Navele lor împânzeau Marea Neagră si Mediterana, iar curând după Herodot, geograful si exploratorul Phiteas din Masalia (Marsilia de azi) a săvârsit un exceptional periplu Nord-Atlantic până dincolo de cercul polar. Cu acest prilej Phiteas a descoperit pământuri si fenomene naturale necunoscute până atunci lumii mediteraneene, el fiind primul care a descris printre multe alte minunătii soarele de la miezul noptii, aisberguri si balene. Era pe timpul când romanii nu contau încă în lume ca putere politico-militară, iar grecii îsi disputau întâietatea în Italia cu etruscii si în Marea Mediterană cu cartaginezii. De asemenea lumea elenă nu-si revenise încă din entuziasmul stârnit de victoria de la Salamina. Este adevărat că Herodot fusese copil când încercarea Imperiului Persan sub conducerea lui Xerxes de-a supune pe greci prin invazia din 480/479 îH s-a sfârsit dezastruos la Salamina, dar ecourile coplesitorului succes al flotei aliantei statelor cetăti elene desigur că mai persistau. Intr-o asemenea atmosferă era imposibil ca sursele lui Herodot să nu fi fost contaminate de oarecare prejudecăti, informantii lui neputând probabil concepe ceva demn de interes sau respect produs în afara sferei culturii grecesti.

Putin mai târziu, Platon ne comunică în Charmides opinia lui Socrate cu privire la medicii traci. Vorbind despre medicii lui Zalmoxis “care se zice că stăpânesc mestesugul de a te face nemuritor”, Socrate mentionează pe unul întâlnit personal de el la asediul cetătii Potideea si cu care reiese că a purtat un schimb de idei. In dialog, filozoful atenian apreciază pozitiv metodele curative ale getilor, argumentând că spre deosebire de medicii greci contemporani lui, tracii mosteniseră de la Zamolxis învătătura conform căreia suferintele trupului pornesc de la suflet si erau convinsi că acestea nu se pot vindeca fără a se vindeca totodată si sufletul. O idee revolutionară atunci ca si astăzi când fiind contrară corectitudinei politice, abia cu greu îsi face loc în medicina occidentală.
Putem conchide din cele două surse citate că în antichitatea timpurie, în ciuda unor sovinisme usor de înteles, strămosii nostri erau tinuti la loc de cinste pentru eroismul si nobletea comportamentului lor, fiind renumiti si apreciati în special pentru stiinta lor medicală.
Lipsa mărturiilor scrise de mâna acelor stramosi îndepărtati o resimtim si sase secole mai târziu când trebuie iarăsi să ne multumim cu modul în care au fost prezentati de altii – de fapt adversarii lor neînduplecati – si nu neapărat în scris. Ne referim aici la un document unic: Columna lui Traian. Descriind evenimente petrecute într-un moment crucial, cu multiple si profunde consecinte pentru istoria noastră, consecinte resimtite într-o oarecare măsură si astăzi, unicitatea columnei constă nu numai în raritatea formei de exprimare artistică aleasă de creatorii ei. Valoarea ei documentară incalculabilă rezultă mai ales din împrejurarea că sursele scrise referitoare la războaiele dacice, inclusiv raportul personal al împăratului, s-au pierdut aproape în întregime.

Dedicată împăratului Traian în 113 dH, columna este unul din cele mai familiare, mai spectaculoase si mai bine păstrate monumente din Roma anticului târziu. Cu toate că tehnica de prezentare a evenimentelor căreia le-a fost destinată are multe în comun cu aceea a benzilor desenate ea este în vremea noastră comparabilă mai degrabă cu un film documentar al cărui regizor a fost Apollodor din Damasc. Despre ea există numeroase studii în mai multe limbi de largă circulatie, dar pentru prezentul eseu am folosit exceptionala lucrare Trajan’s Column and the Dacian Wars (1974) de Lino Rossi. Ceea ce ne interesează în mod special sunt basoreliefurile care descriu războaiele purtate de Traian cu dacii si care înfăsoară ca o uriasa spirală corpul cilindric al columnei. Fireste că acest document monumental a fost în primul rând creat pentru posteritate ca o mărturie a gloriei împăratului Traian. Artistii anonimi nu s-au limitat însă numai la producerea unui exemplu de cult al personalitătii avant la lettre ci au depus eforturi admirabile, realizând un ansamblu sculptural epic, complex si detaliat. Opera finală dăltuită în marmură a fost initial colorată felurit de jos până sus astfel încât elementele peisajului ca păduri, lacuri, râuri, etc. să poată fi usor recunoscute, iar echipamentul militar al personajelor constând din arme, armuri, căsti si scuturi a fost accentuat prin aplicatii din diferite metale, detalii care însă au dispărut de mult. Rezultatul trebuie să fi fost nu numai un strălucit omagiu adus faptelor remarcabile săvârsite de armata romană la apogeul puterii imperiale, sub conducerea si cu participarea directă a împăratului, dar si o descriere realistă a Daciei din care nu lipsesc nici astăzi locuitorii ei cu armele, îmbrăcămintea si obiceiurile lor.

Asa cum cinematografia modernă foloseste un limbaj aparte cu care suntem atât de obisnuiti încât nu remarcăm anumite simbolisme caracteristice tot asa pe columnă s-a adoptat un anumit grad de conventionalism cu care spectatorii epocii erau fără îndoială familiarizati si care singularizează diferitele grupuri de luptători. Acest mod de reprezentare dezvăluie neomogenitatea armatei dacilor si permite recunoasterea facilă a aliatilor lor, costumatia acestora diferind în mod evident de cea geto-dacă. Cu toate că în nici una din scenele de luptă războinicii daci nu poartă căsti sau armuri Doctorul Rossi presupune că aceasta este o “licentă poetică” fiindcă în grămada de arme inamice reprezentate pe piedestalul columnei se pot vedea numeroase asemenea piese de echipament cu certitudine dace. Dacă armamentul individual al dacilor este mai putin standardizat decât al romanilor, ei folosind o mai mare varietate de săbii, arcuri si topoare, armamentul ofensiv greu geto-dac, din categoria balistelor si a berbeciilor de asediu, pare să fi fost similar cu cel roman. Pentru transport ei foloseau carul cu patru roate asa cum a supravietuit până în zilele noastre.
Măretia împăratului este subliniată în scenele de pe columnă prin poze stereotipe create special, el fiind de exemplu singurul care gesticulează vorbind în timp ce soldatii romani disciplinati ascultă nemiscati si atenti. Când “barbarii” daci sunt prezentati lui Traian comportamentul lor lipsit de respect contrastează cu atitudinea reverentioasă a latinilor. Intentia peiorativă a acestui mod tendentios de reprezentare este si mai pronuntată în scenele de supunere a dacilor unde învinsii sunt înfătisati îngenuncheati. Ei sunt îmbrăcati neglijent, cersind cu mâinile ridicate mila împăratului înconjurat de ofiteri romani demni, proaspăt rasi si eleganti. Totusi creatorii basoreliefurilor au introdus din când în când si câte o notă subtilă de mare onestitate atunci când au sculptat scene din care reiese caracterul schimbător al norocului în război. Folosind de pildă o metodă obisnuită astăzi în cinematografie ei au alăturat o scenă în care legionari romani se bucură de primirea recompenselor decernate de împărat cu scena umilitoare în care camarazii lor sunt torturati si ucisi de femeile dace. De asemenea în numeroase scene de luptă sunt arătati fără părtinire atât romani cât si daci răniti, morti sau prizonieri. Cruzimea cu care ambele armate tratau prizonierii, expunând la vedere capete si corpuri decapitate, este repetat ilustrată, iar distrugerea asezărilor prin foc pare să fi fost practicată cu acelasi entuziasm de ambele forte combatante. Documentarul se termină, sub platforma pe care cândva se afla statuia lui Traian, cu câteva scene finale impresionante. În prima dintre acestea regele dacilor, înconjurat de cohortele romane în mijlocul unei păduri, se sinucide pentru a nu fi făcut prizonier. Scena următoare se petrece în tabăra imperială unde doi soldati prezintă trupelor pe o tavă capul lui Decebal. Ultima scenă de o demnitate tristă, în prezent foarte deteriorată de intemperii, dar păstrată printr-o copie gravată cu un secol în urmă, sugerează că războiul s-a terminat si un grup de bărbati localnici încărcati cu poveri, însotind femei si copii mânându-si vitele, abandonează locurile natale. Ei privesc înapoi cu nobilă si neînfrântă mândrie la veteranii romani care vin să colonizeze patria lor pierdută.
Seria de evenimente prezentate pe columnă dovedeste că războaiele dacice nu au fost usor castigate si că romanii au avut de luptat cu adversari înversunati, greu de învins. De asemenea columna, ca ansamblul documentar artistic, vorbeste despre importanta vitală pentru imperiu a războaielor purtate cu strămosii nostri de către romani si aduce un elogiu, poate neintentionat, poporului, armatei si geniului militar dac.

După traumatica ciocnire dintre apusul roman si răsăritul geto-dac vor trece însă mai multe secole până ce Occidentul, în afara unor rare exceptii, va începe să manifeste din nou interes pentru ei. În lunga perioadă de eclipsă declansată de retragerea legiunilor romane sub presiunea năvălitorilor asiatici lipsesc în continuare impresiile populatiei native cu privire la lume, fiindca luptând pentru supravietuire localnicii n-au avut fireste răgaz pentru fineturile spiritului. De asemenea, după G. Călinescu, uzul limbii slavone în biserică si cancelarii asociat împrejurărilor vitrege au făcut ca primele documente scrise în limba română să vadă lumina zilei foarte târziu.

Dar dacă occidentalii au avut nevoie de timp ca să ne redescopere strămosii, răsăritenii, în spetă bizantinii, au rămas mereu în contact cu ei. Un interesant document de la începutul secolului XII mentionat de Alice-Mary Talbot, în contributia ei la volumul Mount Athos and Byzantine Monasticism (1996) întitulată Women and Mt Athos, vorbeste despre scandalul provocat de păstorii valahi la Muntele Athos. După Talbot în istorie sunt numai doua ocazii documentate de încălcare a principiului numit abaton adică interdictia persoanelor de sex feminin de-a intra pe teritoriul athonit.
Primul si cel mai grav, care priveste cel putin pe unii dintre strămosii nostri, s-a petrecut în jurul anului 1100 cu ocazia influxului mai multor sute de familii valahe în Peninsula Calcidică. Valahi erau păstori transhumanti în căutare de păsuni pentru turmele lor de oi, iar mănăstirile athonite au devenit imediat o piată înfloritoare pentru desfacerea lânei si a produselor lor lactate. Numai că valahii au venit însotiti de ciobănite îmbrăcate bărbăteste, nevestele si ficele lor, care “au păstorit turmele si au servit mănăstirile ducând la acestea brânzeturi, lapte si lemne, de asemenea cocând pâine pentru mesele călugărilor…care au început să le poftească. Si este de rusine să povestim si să ascultăm ceea ce au făcut împreună.” A trebuit ca Patriarhul de la Constantinopol Nicolae III, să intervină, ordonând expulzarea valahilor pentru ca să se restabilească ordinea. Totusi disputele iscate de intruziunea ciobanitelor au mai continuat vreme îndelungată să tulbure linistea monahală athonită.

Un document de altă natură si cu mult mai important, emanat în 1391 sub semnătura patriarhului de atunci, Antonie, din aceeasi sursă constantinopolitană are ca subiect mănăstirea românească – astăzi pe nedrept uitată sub administratie ucrainiană – din Perii Maramuresului. Mănăstirea din Peri a fost cândva în secolul XIII înzestrată prin grija voievodului Sas cu o biserică zidită din piatră pe locul unui locas de închinăciune mai vechi din lemn si închinată Sfântului Arhangel Mihail. În scrisoarea lui adresată “iubitilor si generosilor nostri fii voievozii Balita si Drag Mester”, Antonie acceptă cererea acestora si acordă mănăstirii din Peri statutul de stavropighie, investind totodată pe staret cu puteri aproape episcopale cum ar fi dreptul de-a sfinti biserici, de-a judeca si de-a învăta în întregul tinut unde cei doi suplicantii aveau domenii. Stavropighie se numea o mănăstire care depindea direct de patriarh si demersul celor doi conducători români a fost desigur făcut în scopul de-a obtine o episcopie românească care să contracareze aspiratiile străinilor la conducerea spirituală a localnicilor. Desi succesul lor a fost doar partial, corespondenta respectivă confirmă printre altele si continuarea neîntreruptă a spiritualitătii crestine românesti sub o ocupatie intolerantă atât religios cât si politic.

Occidentalii au devenit din nou constienti de existenta strămosilor nostri pe la mijlocul secolului XVIII atunci când oamenii de stiintă, artistii si politicienii din vestul Europei încep să fie interesati de Orient. Transformări politice si istorice, schimbările modei, setea de-a cunoaste si de-a vedea locuri exotice diferite de pitorescul meridional cu care erau deprinsi a făcut pe acestia să-si îndrepte privirile dincolo de apele cunoscute ale Mediteranei spre Turcia si Asia. A fost o epocă de elanuri aventuroase de care Principatele Române au beneficiat într-o măsură semnificativă.
Prima expeditie europeană cu adevărat stiintifică în Marea Rosie si tările musulmane înconjurătoare a fost organizată în 1760 din ordinul regelui Frederick V al Danemarcei. Pusă sub conducerea orientalistului si naturalistului suedez Peter Forsskĺl, elev apreciat al lui Carl von Linné, aceasta a fost o întreprindere faimoasă ale cărei rezultate mai sunt pretuite în cercurile stiintifice chiar si în vremea noastră. Printre cei cinci membrii ai expeditiei s-a numărat si Carsten Niebuhr, un tânăr matematician si cartograf german. Expeditionarii au părăsit Copenhaga în ianuarie 1761 si după debarcarea la Alexandria au navigat mai întâi pe Nil si în continuare s-au deplasat pe uscat la Suez. Mai departe au vizitat Muntele Sinai si în octombrie 1762 au ajuns, traversând Marea Rosie, în Yemen unde Peter Forsskĺl si filologul expeditiei, von Haven, au murit de malarie, boală încă necunoscută la aceea dată stiintei medicale occidentale. Din Yemen membrii rămasi în viată si-au continuat drumul pe Oceanul Indian, spre Bombay. Desenatorul expeditiei, germanul Baurenfeind a murit pe mare urmat imediat după debarcare de medicul Carl Kramer. După o sedere de paisprezece luni în India singurul supravietuitor, Carsten Niebuhr, s-a întors acasă prin Maskat, Persia, Cipru, Palestina si Turcia ajungând la Constantinopol în februarie 1767. Ducând cu sine numeroase bagaje ce contineau unice si variate colectii biologice, botanice, geologice si arheologice el si-a continuat drumul prin Bulgaria, Muntenia, Moldova, Polonia si Germania, revenind la Copenhaga în noiembrie 1767.

Niebuhr, care călătorea în compania unor negustori încărcati cu mărfuri scumpe, a intrat în Tara Românească prin Giurgiu, în ziua de Pasti. El descrie în jurnalul său cu lux de amănunte lumea adunată în număr mare în biserici si atmosfera sărbătorească accentuată de dangătele clopotelor. Niebuhr mărturiseste înduiosat că la sunetele festive de clopote, auzite pentru prima oară după aproape sapte ani, i-au dat lacrimile si a plâns de bucurie, realizând că se afla din nou într-o tară crestină. Retinut la Giurgiu de o criză de friguri el a trebuit însă să se despartă de tovarăsii de drum. Dar continuându-si călătoria după cateva zile de repaos, i-a ajuns din urmă undeva pe lângă Buzău. De fapt a reîntâlnit numai cadavrele negustorilor fiindcă acestia fuseseră jefuiti de banditii localnici si zăceau la marginea drumului cu gâturile tăiate. Întâmplarea i-a dat lui Carsten Niebuhr prilejul să mai plângă încă odată pe pământul românesc, dar nu de bucurie.

Asa cum reiese dintr-o lucrare de tinerete a lui G. Oprescu întitulată Tările Române Văzute de Artisti Francezi (1926), nu numai oameni de stiintă au avut în epoca aceea ocazia să-si împărtăsească impresiile despre strămosii nostri fiindcă între 1742 si 1850 prin Principatele Române s-au perindat, atrasi de farmecul descoperirii unor orizonturi noi, mai multi pictori si desenatori de origine franceză. Printre acestia a fost în 1828-1829 un curtean, Hector de Béarn, militar si diplomat de meserie, dar si artist amator, delegat de regele Frantei Carol al X-lea pe lângă cartierul general rus în timpul războiului cu turcii, purtat în mare parte pe teritorii apartinând României si Bulgariei de astăzi.

În afara depeselor expediate sefilor săi Béarn a tinut si un jurnal personal în care pe lângă impresii notate în fugă a adăugat si schite ale locurilor vizitate. Cu acest material, la sfârsitul misiunii si după înapoierea sa la Paris, el a publicat un mare album litografiat cu 62 de gravuri originale însotite de un număr identic de pagini de text. Din imaginile albumului tinuturile străbătute de el apar pustiite si înapoiate. Ceea ce nu este de mirare întrucât ambele armate care îl precedaseră, atât cea rusească cât si cea turcească, erau la fel de crude, sălbatece si distrugătoare.
În satele basarabene, scrie Béarn, locuitorii sălăsluiau în gropi acoperite cu paie si pământ. Numai pe jumătate îmbrăcati în piei de animale acestia păreau primitivi si se prosternau îngroziti în fata călătorilor străini. Bărbatii se purtau cu pieptul gol si cu capul ras, exceptând un smoc de păr în mijlocul testei. Orasele vizitate Bender, Chisinău, Isaccea si Babdag erau murdare si neîngrijite, locuintele erau infestate de legiuni de plosnite, iar călătorii nu puteau dormi noaptea din cauza lătratului câinilor. După căderea Brăilei si a Măcinului grupul în care se afla trimisul francez s-a deplasat prin Dobrogea până la Bazargic, un oras ceva mai răsărit pe vremea aceea. De acolo, reîntorcându-se prin Mangalia, a ajuns la Constanta abia cucerită de rusi unde nu exista încă un port.
Desi impresiile publicate de Béarn par să păcătuiască printr-un oarecare snobism nobiliar ele descriu probabil corect părti de pământ românesc expuse de sute de ani barbariei invaziilor si inevitabil rămase în urmă.

În 1837 un tânăr aristocrat rus, printul Demidoff, s-a decis să organizeze pe proprie cheltuială o expeditie stiintifică în sudul tării sale de origine si a angajat, în scopul documentării ilustrative in situ, pe pictorul framcez Auguste Raffet. O alegere deosebit de fericită deoarece Raffet a fost un artist îndrăgostit de adevăr, exact si constiincios. Rezultatele expeditiei printului Demidoff au fost diseminate prin numeroase publicatii finantate de nobilul rus si prin albumul la mare vogă în epocă: Voyage dans la Russie Meridionale et la Crimée, par la Hongrie, la Valachie et la Moldavie.
G. Oprescu în cartea amintită mentionează dragostea neobisnuită cu care se vorbeste despre români în opera lui Demidoff. El subliniază întelegerea arătată de print pentru silinta ce românii si-o dădeau ca să ajungă în rândul natiunilor avansate. Printul, în scrierile sale, îsi mărturiseste repetat încrederea în calitătile tăranilor români si admiratia pentru viata cam usuratică, dar rafinată a boierimii. “Rar călător,” spune Oprescu, “s-a apropiat de noi cu mai multă dragoste ca acest rus: ce vede rău el îl explică si justifică prin evolutia istorică, iar bunul îl consideră ca al nostru, si adesea îl pune cu simpatie în evidentă…”

Raffet la rândul său a înseamnat amănuntit cu creionul de desen, pentru patronul princiar, tot ce vedea. Pentru sine însă a tinut un jurnal de călătorie în care se găsesc detalii din viata oamenilor simpli care inerent i-au scăpat lui Demidoff. Pictorul a fost impresionat de bogătia costumelor populare si de frumusetea oamenilor. Asistând la dansuri populare el a făcut observatia că tăranii iubesc jocul. Tiganii muzicanti sunt splendizi, notează el, iar pământul este prost lucrat ca reactie fată de rapacitatea guvernatorilor turci. Femeile românce i-au plăcut. “Când nu au văluri, ele pun în păr, cu mult gust, flori sau coroane. Îsi dau cu rosu, pentru a mări strălucirea culorii obrajilor, ceea ce le dă aerul unor bacante.” Pentru a studia mai îndeaproape oamenii, el nu a ezitat să intre în cafenele unde a băut cafea “cu zat si fără zahăr”. Drumurile nu sunt prea rele când timpul este frumos, dar la un loc între sate pe drumul dintre Giurgiu si Bucuresti a trebuit să ajute la scosul trăsurii dintr-o baltă unde noroiul i-a trecut peste genunchi. După sosirea la Bucuresti jurnalul său încetează si Raffet continuă să-si descrie impresiile prin desene superbe, pline de detalii. Opera lui este exemplară, iar partea care se referă la Tările Române are o valoare artistică fără pereche.

Asa cum bine au sesizat membrii expeditiei Demidoff, vizita lor în Principate a coincis cu o perioadă de efervescentă când numerosi tineri români se întorceau din apus plini de tot felul de idei moderniste, dar care ca si astăzi nu erau întotdeauna binevenite ne fiind alese cu suficient discernământ. Avem în privinta aceasta mărturia lui Costache Negri, un important localnic contemporan cu Demidoff.
Mare boier moldovean, unul dintre cei mai ferventi partizani ai unirii, Costache Negri a fost prieten bun cu Vasile Alecsandri si Alecu Russo în compania cărora a călătorit prin tară si străinătate. Propus candidat la conducerea Principatelor Unite el a renuntat în favoarea lui Alexandru Ioan Cuza pe care apoi l-a servit cu credintă si eficientă la Constantinopol, în calitate de ambasador pe lângă Inalta Poartă. Lui i-se datorează drapelul tricolor si numele de România. Întorcându-se din Italia unde a petrecut o bună parte a anilor 1839 – 1841, Negri a făcut următoarea observatie de o actualitate inedită: “În Italia străinile obiceiuri si mode în loc de a fi primite cu turburarea noutătii, ca în oarescare tară de a mea cunostintă, sunt acolo defăimate. Zic în oarescare tară care aceea este a noastră, unde nu pricep pentru ce tot ce-i national, îi tot odată si urât si hulit; si unde mai toti cât pot se silesc cu feluri de jărtfiri de-a introduce neînsemnate obiceiuri, portul si mai vârtos limba a altor noroade, crezând, socotesc eu spre pildă, că vorbind o limbă străină, neapărat si sunt de acea natie, orbire ce ne-a adus a nu fi nici moldoveni, si nici mai putin încă orice altceva.”
Între 1839 si 1846 consulul Frantei la Bucuresti a fost A. Billecocq, un prieten al românilor si singurul diplomat apusean care a înteles perfect masinatiile Rusesti. De aceea în timpul misiunii sale, dar si după rechemarea lui la Paris, Billecocq s-a străduit mereu să zădărnicească planurile Imperiului Tarist care urmărea anexarea Principatelor. Iar ceea ce nu putea să facă pe căi diplomatice a făcut prin promovarea românilor în atentia opiniei publice apusene. Astfel el a izbutit în 1848 să trezească interesul editorilor revistei Illustration care în trei numere consecutive au publicat un Album Moldovalach. Pentru acest album al cărui text a fost scris chiar de Billecocq, el si-a asigurat colaborarea a doi artisti reveniti recent din Muntenia si Moldova: Charles Doussault si Michel Bouquet.

Desi curând exotismul Orientului ca motiv de inspiratie artistică îsi pierde din farmec acesta va trezi în schimb interesul politic. Rivalitatea si războaiele dintre rusi si turci ca si implicatiile acestora în Occident au făcut atunci ca privirile oamenilor de stat să se îndrepte si către Principatele Unite. Asa se explică de ce Librăria Hachette din Paris a însărcinat în 1860 pe V. Duruy, istoric si om politic francez, să facă împreună cu tânărul pictor si litograf de succes Auguste Lancelot o călătorie în Orientul Apropiat. Reportajul lui Duruy urma să apară în revista Le Tour du Monde însotit de ilustratiile lui Lancelot. O primă parte a colaborării lor s-a publicat în 1863, dar Duruy a sistat contributia sa în momentul sosirii la Pressburg (azi Bratislava). După o pauză de peste un an Lancelot este învitat să continue singur povestirea întreruptă. Rezultatul a fost naratiunea lui întitulată De Paris a Bucarest. Causeries Geographiques 1860 si apărută în Le Tour du Monde începând din 1865.

Lancelot era tânăr, inteligent si bine educat. Ca pictor avea nu numai o mană de maestru dar si un spirit de observatie foarte dezvoltat. El călătoreste singur, fără să fi solicitat asistenta autoritătilor, găzduind în hanuri ca orice călător obisnuit si astfel intră usor în contact zilnic cu viata adevărată a poporului. Ceea ce vede, notează, descrie si povesteste, adeseori cu mult haz, folosind când scrisul, când desenul. În majoritatea timpului el scrie simplu si sobru îmbogătindu-si descrierile cu comentarii personale.
Călătorind într-o duminică de la Giurgiu la Bucuresti are ocazia să vadă câte o horă în fiecare sat prin care trece. El descrie costumul bărbatilor si al femeilor, astăzi dispărute. “Costumatia femeilor desteaptă fericitele amintiri ale Greciei si Italiei. Pictat ar fi fermecător prin culoare; sculptat, minunat ca linie,” scrie Lancelot. El observă resemnarea si melancolia ce caracterizează chiar si petrecerile românilor. La Bucuresti casele îi par semănate la întâmplare într-o imensă gradină verde, dar pavajul si iluminatul nocturn lipsesc cu desăvârsire. “Nu am curajul să descriu întristătorul contrast dintre mizeria dezgustătoare a unora si belsugul obraznic al altora. Orasul are cu adevărat fizionomia care convine capitalei Valahiei, unde ideile de regenerare si liberare au fost înăbusite de principiile apăsătoare si demoralizatoare, lăsate de turci si rusi,” se scandalizează pictorul francez. Lancelot schitează în putine cuvinte portretul intermediarului de afaceri veros si al birocratului de minister mai mult sau mai putin escroc, specii atunci abia apărute ce au supravietuit si proliferat sub dictatura proletariatului si cu care acum suntem atât de obisnuiti încât nu putem să ne închipuim tara fără ei.

Lui Lancelot i-au plăcut în deosebi vechile biserici din Bucuresti, multe ruinate, cu ornamentele lor sculptate si pictate despre care vorbeste cu pricepere si gust. Dar cel mai mult i-au plăcut Biserica Stavropoleos si casele albe, despărtite de străzile prăfoase si murdare prin grădini pline de pomi, înconjurate de garduri din iasomie parfumată. Descoperă de asemenea si alte locuri pitoresti plăcute ca Hanul lui Manuc, dar si aspecte dezgustătoare cum erau măcelăriile ce infectau apele Dâmbovitei.
Înainte de-a se înapoia în patrie Lancelot, la invitatia printului Brâncoveanu, călătoreste intensiv prin Muntenia si Oltenia constatând că acolo “ospitallitatea se practică cu o simplitate antică,” dar si că “în această tară, unde este atât de usor si de dulce de trăit, oamenii au aspectul sperios si înfătisarea tristă”. El este constient de lupta care deja începuse între vechile traditii si ideile moderne, o luptă în care este de părere că românii “apucă progresul de capătul cel rău: strălucitorul înaintea utilului; luxul înaintea ordinei.”

În secolul XX, în special după primul război mondial când România a devenit un stat modern în contact cu lumea largă românii ajung să fie cunoscuti în lung si lat, stârnind opinii uneori foarte diferite. Din numeroase exemple vom retine doar câteva.
Unul dintre acestea îl ofera scriitorul Jean Bart (Eugen Botez) care, în nuvela sa Intrarea Câinilor în Anglia Este Strict Oprită, descrie cu mult umor necazurile căpitanului unui vapor românesc ancorat în portul Liverpool. Sursa neplăcerilor este un câine de pripas adoptat de echipaj înainte de plecare si care călătorea fără documente, fapt care a alertat administratia portului de destinatie, asociatia locală de protectia animalelor si comerciantii care se ocupau într-un fel sau altul de specia canină. Căpitanul, iritat de interdictiile si întârzierile impuse navei a cerut ajutor consulului României care
s-a prezentat prompt la bordul navei pusă în carantină. Consulul era “un mare negustor englez, retras din afaceri, învestit cu înalta competintă de consul onorific al Regatului Român. Nu-i vorbă că plătea uneori cam scump onoarea asta. Pe capul său veneau toti marinarii ce dezertau de pe vasele românesti, vagabondând în căutarea mijloacelor pentru repatriere” povesteste Jean Bart. La sfârsitul unei discutii politicoase, condimentată de comentariile ironice ale căpitanului enervat de sicanele autoritătilor portuare consulul a conchis amuzat: “Am remarcat de mult că românii au umor, dar păcat că sunt prea nervosi.” Nuvela se sfârseste cu comentariul dispretuitor al bucătarului navei care exprimă opinia echipajului atât de caracteristic românească:
“– Iaca !…na !…si englejii ceia… poftim… cică-i Mare Putere… cum nu le-a fost rusine să-si puie mintea c-un animal ca Machi… un biet cătel nevinovat…”

Cam tot în perioada aceea marele si nefericitul scriitor american F. Scott Fitzgerald, pretuieste de două ori în romanul semi-autobiografic Tender is the Night, întelepciunea unui tânăr intelectual român, cu care Dick Diver, eroul principal al cărtii, se împrietenese si cu care discută despre Goethe si Jung.
Actiunea romanului lui Fitzgerald se petrecea cam atunci când colegul său de breslă si tovarăs de exil parizian benevol, Ernest Hemingway, care n-a întâlnit probabil niciodată un român, scria într-un ziar canadian că în ciuda numeroaselor ei defecte Marea Britanie merită mai mult respect decât România, “ o tară pe care nimeni în Europa nu o ia în serios”. “Uneori aliatii sunt folositori,” a comentat el într-un alt articol, “dar uneori ei sunt ca România.”

Tot între cele două războaie francezul Paul Morand, care a cunoscut bine pe români fiind căsătorit cu printesa Elena Sutu a caracterizat orasul lui Bucur astfel: “Capitala unui pământ tragic unde foarte adesea totul ia o întorsătură comică, Bucurestiul răspunde evenimentelor fără asprime si ca urmare fără acea nestatornicie pe care o dă mânia”.

După cel de-al doilea război mondial românii se răspândesc pe mapamond si apar în locuri cu totul neasteptate. Astfel marele scriitor canadian contemporan Robertson Davies, din păcate insuficient cunoscut si apreciat chiar de concetătenii săi, a dedicat în romanul său World of Wonders câteva pagini bune unei Doamne Constantinescu care sub pseudonimul de Zingara trăia din ghicit. Personaj pozitiv, despre care autorul sugerează că ar avea origine tigănească, femeia este descrisă cu simpatie ca posedând nu numai bunătate, dar si un fel de întelepciune misterioasă, binefăcătoare. Ea contribuie la transformarea eroului principal al cărtii, Magnus Eisengrim, dintr-un sclav sexual si o victimă a înprejurărilor neprielnice într-un artist de renume.

Dar totul se schimbă repede în lumea noastră, iar atunci când după răsturnarea dictaturii ceausiste românii au început să inunde apusul, anterior interzis si mult visat, si modul in care lumea îi percepe se schimbă. Asa se explică faptul că în perioada post-decembristă, Dona Leon – scriitoare americană de romane politiste de succes a căror actiune se petrece de obicei în Venetia unde autoarea îsi are domiciliul permanent – include în cărtile sale pe români printre elementele criminale care poluează atmosfera Serenisimei. În romanul Death and Judgement românii importă ilegal în Italia tinere femei destinate prostitutiei. În alt roman, A Question of Belief, eroul principal comisarul Brunetti se confruntă cu imposibilitatea de-a stârpi pe hotii de buzunare români sau pe moldovenii care vând prostituate minore sub vârsta de treisprezece ani amatorilor italieni de prospătură. În Through a Glass, Darkly, Leon scrie: “Venirea primăverii a readus în oras (este vorba de Venetia) turistii si odată cu ei obisnuita dezordine tot asa cum migratia animalelor sălbatice atrage sacalii si hienele. Românii cu zarul ascuns sub una din cele trei cesti au apărut pe culmile podurilor de unde santinelele lor pândesc sosirea politiei… În timp ce Carabinierii si Municipalitatea distribuie teancuri de formulare persoanelor buzunărite sau cărora li s-au furat posetele.” Dintre personajele celor peste o duzină de volume ale Donei Leon singurul român mai decent, un muzicolog, apare în The Jewels of Paradise. Eroul respectiv este profesor universitar, bine pregătit profesional si sensibil, dar si un betiv notoriu ce si-a petrecut ultimii trei ani într-o continuă stupoare alcoolică.

Dar un alt om de stiintă de origine română apare, într-o lumină cu totul pozitivă de data aceasta, în recentul roman The Whirling Girl al scriitoarei canadiene Barbara Lambert. Este vorba despre un etnobotanist numit Rădescu, ale cărui rezultate obtinute într-o expeditie pe Amazon ajută la demascarea unui fals stiintific, cu rol central în trama cărtii.
Socot însă că este momentul să ne oprim aici cu speranta că cititorul care a avut bunăvointa să mă însotească până acum a sesizat deja nota de actualitate a unora din exemplele citate si a înteles motivele alegerii lor. Unele vorbesc de la sine dovedind în ansamblu justetea ipotezei initiale si că, asa cum am afirmat la început, lumea ne-a văzut strămosii si ne vede si pe noi în moduri foarte diferite, cum de altfel si noi vedem lumea din jurul nostru. Dar ce credem noi despre noi?
Noi suntem un popor răbdător si blând. Râbdâtor fârâ îndoială si câteodată blând. Nu a scris oare una dintre regine că suntem asa de blajini încât pentru functia de călău sunt angajati străini, românii având inima prea miloasă pentru o asemenea ocupatie? Numai cât regina aceea n-a trăit destul ca să vadă primăvara omenirii, comunismul victorios, în actiune în România si cruzimea fără margini cu care românii s-au tratat unii pe altii nu numai în închisori. De asemenea cine studiază documentele răscoalei lui Horia, Closca si Crisan sau acelea ale miscărilor tărănesti din 1907 găseste si acolo destule dovezi de lipsă de blândete.

Noi suntem ospitalieri. Fireste că printul Brâncoveanu îsi putea permite să fie ospitalier cu Liotard. Dar fiintele acelea ce trăiau ca jivinele în vizuini subpământene, numai pe jumătate îmbrăcate în piei de animale si care se prosternau în fata străinilor ce fel de ospitalitate puteau ei să ofere? Si ce fel de ospitalitate au oferit cei care i-au jefuit si masacrat pe tovarăsii lui Niebuhr?
Noi suntem inteligenti si inventivi. În ultima vreme este foarte la modă să se vorbească despre personalitătile românesti care s-au afirmat la nivel mondial în diferite ramuri ale stiintei, în arte si în multe alte domenii. Aceste personalităti dispărute sunt invocate ca un fel de mantra în speranta vană că cei care le trâmbitează succesele vor câstiga fără prea mare efort ceva din gloria răposatilor. Ceea ce de obicei se uită este însă că acele reusite si ascensiunea conationalilor la faima mondială a avut loc după ce respectivii au părăsit tara de bastină unde fuseseră sabotati, persecutati sau pur si simplu ignorati. Dacă Mircea Eliade, Emil Cioran, George Enescu, Constantin Brâncusi, Vintilă Horia, George Emil Palade, Henry Coandă si multi, multi altii nu ar fi părăsit la timp România nu ar fi ajuns niciodată să se realizeze deplin si să atingă faima de altfel binemeritată de care s-au bucurat peste hotare. Dacă rămasi acasă n-ar fi sfârsit ca Aurel Vlaicu ei ar fi populat închisorile comuniste de unde rarii norocosi au iesit “reeducati” pentru tot restul vietii ca academicienii ingineri Cristea Mateescu, Dorin Pavel, Corneliu Miclosi si altii. Si oare câti artisti promitători ca sculptorul Savargin si pictorul Biltiu pusi la index după 1945 si-au văzut talentul emasculat de interdictia de-a crea altceva decât opere realist-socialiste? Reusita pe meleaguri străine a unor oameni de valoare din trecut sau actuali nu poate ajuta însă cu nimic situatia deplorabilă în care astăzi epigoni mercantili se bălăcăresc, încercând să profite din gloria talentelor postume silite cândva să se autoexileze. Pentru o adevărată schimbare desteptăciunea ar trebui să fie încurajată să înflorească în grădinile de acasă îmbogătind astfel flora autohtonă nu câmpiile elizee. Dar ar fi existat vreodată acasă în România un Saligny fără un Carol I?

Noi suntem respectuosi fată de trecut, păstrăm traditiile si ne iubim limba strămosească. Probabil că am fost cândva respectuosi fată de trecut. Dar trecutul a fost atât de mult rescris, interpretat si reactualizat că nimeni nu mai stie ce să creadă si ce nu. Iar fiindcă aproape nimeni nu mai citeste nimic serios multimea repetă pseudo-întelepciunea vânturată de web si televizoare, crezând că informatiile în mare măsură tendentioase si neverificate echivalează cu adevărata cunoastere. Din păcate asta este una din bolile pandemice, deocamdată incurabile, ale secolului si nu vedem cum s-ar putea vindeca.

În privinta traditiilor vorbele nu-si mai au nici un rost. Este suficient să răsfoim un album fotografic din decada treizecei a secolului trecut, ceea ce nu-i chiar demult si să comparăm cu ceea ce vedem azi. Unde sunt frumoasele, incredibil de bogat împodobitele si elegantele costume populare? S-au dus fireste pe apele industrializării socialiste megalomane si a modei proletcultiste de factură moscovită, iar după reintroducerea economiei de piată au fost înlocuite cu hidoasele T– shirt-uri purtătoare de sloganuri comerciale care se înscriu între hilar si halucinant. Iar contemporanii nostri nici nu ajung bine dincolo de granită si nu-si mai dezlipesc de pe cap sapca de baseball. Spre deosebire de indienii Sikh de pildă, care deja de câteva secole oriunde au ajuns îsi poartă costumele punjabe, turbanele si pumnalele rituale chiar si atunci când sunt angajati în armată si politie sau când se stabilesc în jurisdictii unde acestea sunt interzise pentru restul populatiei. Si poate spune cineva în ce măsură se împacă cu traditiile noastre răspândirea recentă printre români a tatuajelor? Socotesc oare cei care se fălesc cu asemenea ornamente primitive că sorgintea pictă este mai demnă de respect decât cea dacă? Fără îndoială însă că marele înaintas Costache Negri n-ar fi surprins de regresul traditiilor.

“Mult e dulce si frumoasă limba ce vorbim” spune G. Sion despre limba română într-o poezie pusă pe muzică cu cântatul căreia s-au delectat multe generatii de scolari, înainte si după aceea din care a făcut si subsemnatul parte. În ciuda dispretului lui G. Călinescu care îl decretează pe autor nul ca poet, considerându-i versurile rizibile, multi dintre noi i-am purtat cântecelului acela naiv o amintire plăcută si credincioasă fiind convinsi că spunea un adevăr. Dar Sion a scris pe la mijlocul secolului XIX si n-a prevăzut schimbările aduse de sfârsitul secolului XX.

De la “Normele privind ortografia limbii romîne” introduse in aprilie 1954 de Academia Republicii Populare “Romîne”, năpaste de tot felul s-au abătut asupra dulcei noastre limbi materne, dar marea surpriză am avut-o în primii ani ai decadei nouăzeci. Când imediat după eliminarea dictaturilor comuniste si-a făcut aparitia în Canada primul val numeros de emigranti din tările estului European, împrejurările mi-au permis să am acces la lucrările prezentate de românii care aplicaseră în British Columbia pentru certificatul de traducător din limba engleză în limba română. Spre oroarea mea din câteva duzini de candidati nu cred să fi fost unul care să folosească o limbă românească corectă gramatical, majoritatea traducerilor excelând prin ignorarea sintaxei si printr-un lexic sărăcăcios. Autorii traducerilor acelea foloseau un jargon de cartier departe de limba română “dulce si frumoasă”.

Indiscutabil că există scriitori si poeti de valoare în România de azi, dar presa, televiziunea si radioul în loc să urmeze exemple literare corecte si onorabile sunt pline de prezentări lipsite de elegantă, presărate cu vulgarităti si expresii grosolane. Probabil că asa înteleg unii libertatea de exprimare si democratia în actiune. Regretabil este însă că asemenea moduri de exprimare se revarsă uneori si în presa din diaspora. Dar si mai întristător este că în vreme ce autorii de sex masculin par să se complacă în folosirea unui limbaj incompatibil cu bunul simt literar si social nici reprezentantele sexului frumos nu se lasă mai prejos.
Asa de exemplu am citit într-unul din ziarele de limbă română ce apar în Statele Unite, corespondenta unei românce cu preocupări intelectuale în vizită la Bucuresti. Scriitoarea îsi petrecea timpul studiind lucrările lui Cioran pe care le găsea de un haz irezistibil. Pentru a se reface după prea mult râs autoarea a coborât în piată unde un zarzavagiu a înselat-o la cântar strecurându-i în pungă câteva piersici putrede pe lângă ce mai cumpărase dânsa. Drept care autoarea l-a trimis pe sleau pe vinovat către o destinatie anatomică maternă intimă exprimându-si dorinta – ca să folosesc o expresie inventată între cele două războaie – să facă amor cu pastele matern al oponentului. Toate acestea detaliate în scris pentru deliciul cititorilor. Asemenea gen de literatură nu ne este caracteristic numai nouă căci cine l-a citit pe Henry Miller si alti autori de pornografie quasi cultă stie că există vaste resurse în literatura mondială si fără contributia noastră, dar una este să doresti să citesti în intimitatea căminului literatură specializata si alta este să fi asaltat în public cu obscenităti si înjurături.

Este posibil ca felul în care comunicăm noi între noi să nu afecteaze prea mult imaginea noastră la exterior, desi eventualitatea aceasta ne pare cam îndoielnică. Cert este însă că mai multă decentă în exprimare si mai ales grija de-a păstra eleganta si puritatea limbii nu strică nici chiar în relatiile familiale.
Recent a făcut si mai face încă mare vâlvă în mediile românesti afirmatia că s-ar afla la Vatican documente care dovedesc că nu latina este limba din care se trage limba română si că dimpotrivă limba strămosilor nostrii ar fi aceea din care s-a format însăsi limba romanilor împreună cu toate celelalte limbi “asa zise latine”. Până în prezent nu am auzit însă despre nimeni care ar fi văzut si verificat acele documente. Cei care discută stirea nu fac, din păcate, decât să repete ceea ce au auzit de la altii. Fără îndoială că dacă documentele sunt reale studiul lor stiintific ar fi interesant si valoros din punct de vedere lingvistic, etimologic, istoric, etc., dar nu vedem în ce măsură ar contribui ele la îmbunătătirea moravurilor scriitoricesti. Iar până una alta totul este numai ipoteză, zvon si eventual complimentul gratuit al unui vizitator străin dornic să atragă simpatia gazdelor sale. Sperăm că tulburarea iscată nu va zădări vreun poet maratonist să mărsăluiască până la Roma în scopul repatrierii limbii strămosesti asa cum a procedat cel ce a pus gând rău odihnei rămăsitelor pământesti ale inegalabilului Brâncusi.

Îndrăznim să sugerăm în încheiere că în loc să ne pierdem vremea si energiile în vise inutile de euforică grandoare ar fi bine dacă cineva cu autoritate profesională si dragoste de trecut, traditii si limbă ar pune mâna pe mătură si ar face curătenie în bucătăria literaturii române, al cărei domeniu începe de la scoala primară si se întinde tot mai sus. Fiindcă lumea, asa cum am văzut, nu ne judecă după dorintele noastre ci mai degrabă după ceea ce facem.


Penticton BC / Dec 2014




Gabriel Watermiller    12/3/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian