Amintiri despre Gheorghe Ursu (Babu)
Gheorghe Ursu a fost coleg de serviciu din anii ‘70 până la plecarea noastră din tară, în 1982, la IPCT (Institutul de Proiectări pentru Constructii Tip), din Bucuresti, cu regretatul meu sot, inginerul constructor Emil Lerner. Au fost si prieteni. Nu era zi ca Emil să nu-mi povestească despre el. De aceea, desi nu l-am cunoscut personal, memoria celor povestite despre Babu (asa-l numeau cei apropiati), mi-a rămas foarte vie.
Mi-aduc aminte de ziua când Emil mi-a spus, la începutul anilor ‘70: “stii? Am un coleg inginer, Babu Ursu care a scos o carte de poezii la editura Litera.” “si, sunt bune poeziile”? am întrebat. “Nu stiu, ne-a promis că ne aduce cartea”. După câteva zile mi-a spus: “Foarte bune poezii a scris, nu-i de mirare că are multi prieteni scriitori si poeti”.
În acei ani, Emil îmi spunea zilnic: “Babu Ursu e revoltat împotriva regimului si spune în gura mare ce gândeste. Să vezi cum îi insultă pe Nea Nicu si pe ea! Noi încercăm să-l facem să-si tină gura, dar el sustine că atâta vreme cât ceea ce spune el e adevărul gândit de toti, nu va tăcea”.
În 1977, după cutremurul din martie, Emil, care era în atelierul de calcul de rezistentă al constructiilor al IPCT, a făcut parte din comisia de evaluare a clădirilor afectate de cutremur. A lucrat cu Babu Ursu în comisie, iar relatarile lui Emil despre hotărârile “de partid” în privinta reparării clădirilor, totalmente lipsite de profesionalism, erau de neimaginat. Odată mi-a spus cum au fost ei, însotiti de un securist, să viziteze hotelul Athénée Palace. Au intrat într-o camera si, în spatele dărâmăturilor de pereti se vedeau multe fire. Emil, care si-a dat seama că erau firele microfoanelor de înregistrări, cum era din fire mai glumet, a întrebat cu inocentă: “dar ce sunt firele astea”? Securistul a intervenit: “dv nu aveti treabă cu firele, ci numai cu rezistentă constructiei”. Mi-a spus Emil: “Noroc că nu era Babu acolo, el ar fi spus cu voce tare ce erau firele acelea”.
Babu Ursu a fost la vizita după cutremur a cinematografului Patria, unde au fost prezenti si stabi din CC / PCR. Acolo, precum îi era firea, Babu si-a exprimat clar punctul de vedere: “dacă doar se vor spoi caldirile si nu se vor repara, se periclitează viată oamenilor si asta e o crimă”. Emil îmi spunea îngrozit: “lui Babu o să-i închidă cineva gura”.
Circula, printre ingineri, o poveste despre reactia lui Grigore Moisil, cu ani în urmă, la o sedinta la care Ceausescu a “ordonat” să se termine în câteva zile o lucrare care ar fi avut nevoie de circa un an. Se pare că Moisil, care era deja în vârstă si nu mai avea nimic de pierdut, ar fi spus: “Tovarăsu’ Presedinte, dv puteti ordona unei armate întregi de soldati să obtină de la neveste un copil în mai putin de 9 luni, orice ati ordona dv, copilul tot după 9 luni se naste!” Ori Babu, revoltat de termenii rapizi dati de Ceausescu pentru reparatii, spunea cam acelasi lucru. Da, dar Babu era mult mai tânăr ca Moisil, el putea fi distrus! si, din păcate, a fost. Într-un mod brutal, nedrept, revoltător.
Am plecat din tară în 1982. Eram la Montreal, în 1985, când am auzit cumplita veste a închiderii si apoi a uciderii lui Babu. Nu se putea vorbi liber la telefon, am aflat pe căi ocolite ce s-a întâmplat, dar nu stiam amănunte. Emil si eu am fost nu numai impresionati, dar revoltati de cruzimea si injustitia regimului totalitar din România. Mi-a spus Emil: “Avea un jurnal, ne spunea că scrie zilnic toate nebuniile “perechii conducătoare”, ca să rămână urmasilor o mărturie. Poate că i-au găsit jurnalul”...
S-a dovedit ulterior că bănuiala lui Emil fusese justă.
1989, “revolutia”! Câte iluzii ne-am făcut atunci!
În 2004 am vizitat, la Berlin, locul vechiului zid. Atunci am publicat articolul “Note de călătorie”, în “Observatorul” din Toronto, noiembrie 2004.
Articolul este scris în formă de jurnal cu “flash back”.
Copiez două fragmente.
Montreal, 17 noiembrie 1985.
Aflu din Bucuresti că inginerul si poetul Gheorghe Ursu (Babu) a murit în închisoare. Securitatea descoperise în septembrie jurnalul său anti-ceausist. A fost imediat arestat si, la două luni după arestare, în urma unor torturi sălbatice, a murit. Auzisem (poate fusese doar un zvon??) că, în afara unor lovituri puternice în zona stomacului, una din torturi fusese scufundarea cu tot trupul într-o apă rece că ghiata, rece ca piatra zidului….
......................................................................
Toronto, noiembrie 2004.
Scriu aceste rânduri din Toronto, acest "acasă" de nesfârsit balans al trupului si sufletului meu între coastele oceanului. Eram deja pe continentul nord american acum cincisprezece ani, când zidul Berlinului a fost zdrobit. Tot aici eram si acum nouăsprezece ani când Babu Ursu a fost ucis. De departe lucrurile ajung la noi altfel decât de aproape. Cutremurul sufletesc real m-a cuprins abia în august anul acesta la Berlin, când, ajunsă pe locul fostului zid, am retrăit tulburătoarea lui tragedie. Mostra păstrată, ca si bucătile sfărâmate, sunt impregnate de pulsul suferintelor si de plângerea celor dispăruti. Atingând rămăsitele zidului simt tristetea vibratiilor din el tot asa cum, dacă as pune la ureche o scoică, as auzi în ea vuietul tânguitor al unei mări vii răsunând într-o cochilie frumoasă, dar astăzi, totusi, moartă.
Am fost si sunt alături de Andrei Ursu -desi nu-l cunosc personal- în toate demersurile pentru recunoasterea cumplitei nedreptăti la care a fost supus tatăl lui si pentru pedepsirea vinovatilor.
|
Veronica Pavel Lerner 11/1/2014 |
Contact: |
|
|
