Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Chinta royală a poeticii lui Eugen Evu

În 2013, poetului român contemporan EUGEN EVU, patronul spiritual al revistei Noua Provincia Corvina, i-au apărut la editura Limes, a altui important poet român de azi, pe numele său Mircea Petean cinci titluri. Trei în 2013: Ana Daina, Omenie, Poarta si două în 2014: Diamante ucise si Sferopoeme.

Cu un comportament rece, rational, lucid în fata atâtor cronici, comentarii, lecturi pe marginea operei sale (a adunat anul acesta o vârstă rotundă, una a Împlinirii si a Certitudinii – dar si una a Ireversibilitătii existentiale) – autorul s-a grăbit să-si definitiveze, în selectie proprie liniile de fortă ale poeticii / metapoeticii / transpoeticii sale la vedere, comunicate... transdiciplinar si redactate de-o clară manieră transmodern(ist)ă.

Om în primul rând, scriitorul mitotextualizează în „functie de frecventă, undă si vibratie”. Si „iată – prin cuvânt / din logos străpuns / înnoitoarele / îmblânzite himere – fecioarele sfere”. „Himerele” reapar în „Sferopoeme” ca să aseze „în iluzia liniei drepte / arcul de cerc al miscării / rotatie încetinind entropia / între perspective / si proportii această retorică / a suferintei sublime / din care zeii îsi extrag / esentele regenerării?”

Imaginea veritabilă a lucrurilor si a fiintelor i se dezvăluie „omului poetic” ca ambiguă, alcătuită, în mod indisolubil, din ordine si dezordine, din realitate si iluzie, din rational si irational. Ar putea fi discursul practicat de Eugen Evu receptat în regimul diseminator al imaginarului de tip transbaroc? Sau mai degrabă unul de tip suprarealist tradus în scriitura automată (a psihicului uman si a paradigmei structural-expresive)?

Oricum „triumful imaginatiei” pare să fi fost rodul surrealismului, delirului morfeic, dicteului, hazardului, jocului, incantatiei (magice), stihialului inconstient, dar produsul ia forma mitopoemului si mai ales a cosmopoemului pe calea asomptiunii (a translatiei miraculoase, a sărbătorii, a acceptării propriei naturi finite, a asumării unei valori) întrucât – „prin Asomptiune / a triumfa / în plină pierdere // cuantic si subcuantic / în Proportii // Împotrivindu-ne / mortii. / Prag si boltă / Portii.” „E rumoarea la vârf / pe Calea Robilor”.

„Între tâmple mutatia” se transformă în transmutatie alchimică, întrucât poetul e în cele din urmă un căutător al Pietrei Filosofale si Marele Magister care stie să obtină aur din orice „materie”, în contextul utopiei libertătii absolute, opera-i scripturală urmând a fi înnobilată ca „Hermeneica Magna” (în Aina Daina, Hermeneica Magna, p. 113).

În „Athanor” ars mimesis suferă un proces teadric tristadial (triadic) al devenirii: „Pe verticală stiinta / Pe orizontală credinta / Asta-i crucea. Fiinta?” (Athanor 2, în Sferopoeme, pp. 50-55).
Opera omului poetic – încearcă a ne încredinta „pan-creatorul” din „grădinile suspendate ale transfigurării” – are origini în „rune scânteietoare”, în „anamneze” în „logosul străpuns”, în „izvorurile” edenice semantice, în „roiuri stelare”, în darul zeilor etc. si deductibilă „din ciclica derulare”, „din soare al cosmicului fecund asasinat / întru a fi etern / reîntrupat” (Opera, în poarta, p. 69)

Cum „în chip poetic locuieste omul” [Martin Heidegger: Originea operei de artă; ed. Humanitas, Bucuresti, 1995, pp. 199-220] să vedem cum Eugen Evu survolează si descrie această locuire poetică. Martin Heidegger e de părere că locuirea poetică înseamnă: facere (adică plăsmuire), joc cu irealul, întelegere a esentialului si deci ea însăsi (meta)esentială, creatie poetică în ultimă instantă, întrucât doar creatia poetică lasă locuirea să survină în mod autentic. „În calitate de actiune care lasă să survină locuirea, creatia poetică este o construire” [M.H., ibidem, p. 202].
În „Omenie”, Eugen Evu îsi revendică îndreptătirea să emită pretentia că a ajuns la esenta lucrului-în-sine dar si a lucrului-pentru-sine, caracteristică prin coincidenta fiintei si a constiintei. Poezia (oximoronică în consecintă) este una a „vârstei continue / luminiscenta ei pierdut / resorbtia în grăuntele cuvintelor”. Resorbtia în esentele semantice e un proces benefic poeziei incantatorii (vezi Incantatie în Septembrie, p. 59), cathartice. Poetul, scriind-o, se sărbătoreste zilnic, „melodios si vindecător oarecum / dăruind har si altora prin preardere” „Etapele arderii” (vezi în Sferopoeme, p. 20) ar fi fantasmă, ecoul si „foamea lui de-a se naste din nou / e-a divinei veniri, să ne învie”. Iar „darul dăruirii” [vezi în Aina Daina, p. 42] ar fi „paideuma străpunsă”, „răsucite cochilii cuvinte / din orgasme, extazele sfinte, / dinainte de logos, divine”. Poema „Darul Dăruirii” e antologică si ea ne „trădează” un mare Poet al zilelor noastre si al Europei, pe care, categoric, România nu stie sau nu vrea a-l pretui cum se cuvine. Cum altfel să explic „orbirea” de care suferă unii „monstrii sacri” ai criticii actuale? Încât, iată-mă, pe mine – mai degrabă poet decât critic „de serviciu”, mai degrabă teoretician decât cronicar (trans)modern, mai degrabă povestitor si eseist decât istoric literar – nevoit să efectuez recuperarea de rigoare (dar si de ONOARE) – pe care mi le revendic fără să clipesc. Ca să nu arăt că „nu fabulez” si că „nu dezertez” de la misiunea-mi ziditoare / restauratoare / reinventatoare, voi cita finalul de la „Darul dăruirii”, de un „fior metafizic” inegalabil: „Glorie Vietii etern devenind / Prin aceea că-si arde etapele / Si zburata Fiintă ca gând / Rezideste iar trup, prin aproapele. / Mă declin mie însumi / Abrupt / Te-am iubit ca să mor moartea mumii. / Cu lumina preaplină ca fruct / Dăruindu-mă pradă si lumii. / Astfel stranie absenta ta vie / S-a născut si făcut Poezie”.

„În cuiburile de faguri ale memoriei”, gândurile migrează si revin ca păsările călătoare. Găzduindu-le, poetu-si cultivă, precum Lucian Blaga, uimirile „algoritmând incantatii” si ca Ion Barbu.
Dar odată cu memoria iată-mă (si iată-ne, iubiti cititori al studiului meu) cu adevărat pe domeniul spiritului si pe directia visului. Asemănarea si contiguitatea, planul visării si planul actiunii se contopesc, ca apoi să se disocieze spre a redresa tensiunea memoriei, care se transpune în întregime într-un ton sau în altul, încât găsirea tonului potrivit devine brusc absolut entelehial – să nu uităm tema orbirii – în „holospatiul lui Dumnezeu” (în Diamantele ucise, Catren holospatial, p. 96) ca la Tudor Arghezi. „Entelehia (2)” reînvie transmodernist distincta, unica manieră argheziană din „Testament”: „Ciorchini ori spice text al lumii sferic / Foamea luminei rabdă-n întuneric / Din minerale-i foamea de-nflorire/ si-n seve-i consanguina-mi iubire, / Multiplul logos jăruie si saltă, / pe verticala foamei cea înaltă”. Contopită consanguin cu cea barbiană ori doinasiană. Această uluitoare sinteză a marii poezii românesti de după Eminescu (vezi Poem nepierdut, ibidem, p. 96) încoace este una din aspectele poeticii lui Eugen Evu – una evident si indiscutabil transmodern(ist)ă. Dar fatetele poeziei sale sunt poliedrale si acest eseostudiul al meu s-ar putea întinde întrucât Eugen Evu este el însusi un clasic al literaturii noastre care nu vrea – teribil paradox, nu? – să se clasicizeze, să-si manierizeze discursul (trans)poetic. Într-un „Quintet sofianic” mărturiseste candid-savant: „Mă las jucat de-un val îngândurat / Nirvanica urzeală-mi saltă gândul / De parcă mi-s doar eu din Celălalt / Orgasmic-hierofan-îngemănându-l / Din logos iarăsi prunc, adeverindu-L” O ontologie a libertătii de creatie transpare din toată lirica aceasta asimptotică si transretorică, athanorică /, baladescă, ludico-lucidă, metaforică, „inegalabil strălucind”.

Abordând dubla strategie: cea a prospectiunii si cea curtenitoare, pentru mine Eugen Evu este cel de-al treilea «eugen» acolouthian, creator de coduri si un intelectual însetat de plăceri din afara codurilor (după Eugen Simion si Eugen Negrici – n.m., I.P.B.) căruia nu-i place să vadă de două ori în oglindă aceeasi imagine si mai ales propria imagine. O fugă continuă, barthesiană, pe spirală se observă în scrisul lui Eugen Evu, geniu, incontestabil, al evului său.






un eseostudiu de Ion Popescu-Brădiceni    10/23/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian