Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Vol. „Între Esentă si Nimic” de Vasile Popovici

Poetul se regăseste, crează după formula: „Te-am adunat/ din risipire”. Eul poetului e cel ce „se” plasează cu un pas înainte de început pentru a percepe reculul sau târziul, locul însusi mai înainte de început, fără de care, de fapt, nu ar fi început – „nu ar fi avut loc”, conditie de a se manifesta, de a-ti arăta fata – începutul ca atare, adesea identificat cu timpul, cu începutul timpului.
Tocmai, între „da” si „nu” nuantăm modul cum poetul nu s-a lăsat si nu se lasă, în valea căderii-decăderii, pur si simplu damnat, condamnat înainte de a fi judecat si chiar înainte de a fi, cum, iată, nu se lasă smuls-dus, aruncat-înăltat tot mai sus în domeniul dominării succesivitătii care, pentru dezrădăcinarea cuiva-ceva din fiinta lui proprie, se dovedeste în stare să îi promită până la promiscuitate succesul, câstigul, astfel ea făcând uz până la abuz de pecetea predestinării pragmatice-posesive – divină, de felul religiei, ori umană, de felul pietei de schimb, ambele urmărind globalizarea. (A se observa: timpul, cel ce a si trecut, încalcă orice trasată ori netrasată limită, pentru el orice-există imită, se face deja trecere, încălcare de sine, trecut.)
Dintotdeauna Vasile Popovici pare să fi stiut că smerirea e mărire, că succesivitatea de succes, de scenă obscenă în rostogolire, poleită cu predestinarea cultivând mereu-posesia, mereu-puterea, e atât: promisiune evident lunecos amenintătoare, ca bine de făcut cu forta, pentru care nu poti spune-scrie – prin credintă si deopotrivă liber, din amintire si dorintă, cu solidă dreptate tinzând înspre milă (cum ai urca să atingi „blând”-tainic vârf de munte) – simplul „amin”. A scris din adolescentă poezii publicabile, si nu a publicat decât relativ târziu (în volum, în 2007, până acum având douăsprezece volume); cu constiinta unui vrednic si de la sine coplesitor început, si-a cultivat cu deschidere în largul lumii, universului propriul său târziu, locul-grădina sa de suflet plasată în localitatea natală, Corni, judetul Botosani – ca profesor, gânditor, trăitor cu bucurii între suferinte, prin uimire să-si amintească (din întrebări, varii întâmplări, luminoase ori tragice) ceea ce nu a stiut si nu s-a fost stiut.
De felul reflexivitătii, locul de dinainte de început (casa ca „acasă”, topos si totodată ethos, unde „se” plasează ca într-o poezie-eden poetul Vasile Popovici) e oglindă si deopotrivă puls viu, simultaneitate – ca a sta si a face din două clipe strict succesive, din început si sfârsit chiar, o singură clipă, reflexivă, ca a fi si deopotrivă a comunica cu tine, tu cu tine, ca a gândi; referim, aici, despre locul proxim-propriu începutului: o oglindă deopotrivă transparentă si reflexivă, precum lumina, fiinta ei, ca a fi „lumină din lumină”. Spre deosebire de oglinda opacă, etans-sufocantă – de care aripile, zborul păsărilor, cerul liric se fac tăndări –, tocmai oglinda transparent-reflexivă vizează nu atât multul-înmultirea, simultaneitatea cantitătii, plusul obez (ca a fi „de lângă” tine, a aduna doar lucruri „lângă” lucruri), ci simultaneitatea calitativ identitară, ca a fi „din” tine: puls si simplitate monadică, respirând si articulând, simtind si gândind intim-cosmic.
Astfel omul, fiina estetică, cel ce „poetic locuieste (...) pe acest pământ” (Holderlin), se arată a fi în stare cu pecete de pace să meargă cu Duhul, însusi pulsul divin, pe întâiele ape spre a percepe cu înfiorare senină, liniste entuziastă de felul frumusetii însesi, cum Atotputernicul desparte puterile de sus de cele de jos, cum le face să-si găsească, cu fiecare creatură dintre „Atâtea scoase din cuvinte” (cum spune poetul din Corni), propria lor identitate în ierarhică arcuire. Încercăm astfel a numi modul cum el, muritorul nemuritor – omul –, tinde a întelege în uimire neîntelesul, cu puterea neputerii sale să-si amintească ceea ce nu a stiut: cum, de „sus” ori de „dincolo” de început, Neasemănătorul se face – în orice oglindă în sine trecătoare – siesi asemenea, creator deci.
Dincolo de talpa, conturul zeului Terminus – al hotarelor, semnelor lor –, fiind fără de călusul, fără de botnita unui dat, târziu străin, iată că poetul, omul estetic, în „vârful unghiului” plasat, în locul propriu-intim începutului fiindu-si propriul lui dar, trezire de sine, el e cel ce surprinde (ca unime, îngemănare, asemănare, ca „a sta”) simultaneitatea a două succesive-neasemenea clipe care se fac deopotrivă reflexivitate si durată, clipă reflexivă. Si încă, nemuritorul muritor e cel ce se cuprinde în ecstatic temei ca si cum temelia lui e însusi cerul si, liber parcă si de el, experimentează ca într-un joc de copii uimirea, încremenirea gingas-vie, mereu moarte-înviere, astfel el practică modul cum (prin chemare, prin ascultare-asceză, chenoză, prin strasnice si goale, pustii parcă, reguli-norme-legi de împlinit-umplut), iată, însusi cutremurul – numim aici „timpul” – ca teribilă, stihinică iesire tocmai intră în ipostasul de neclintit al muntelui de felul firesc, uman-divin, al credintei, un munte ca o inimă, urias-intimă, în chiar cerul din pieptul tău pulsând viată si viată din belsug.
Dramaticul poet Vasile Popovici, autorul marelui poem „Lucifer” (202 strofe, cu câte 4 versuri fiecare, cu explicită trimitere la „Luceafărul” lui Eminescu si la „Demonul” de Lermontov), atribuie, fată de Leibnitz, monadei – a se citi: eului poetic, divinitătii umane care e consubstantială-proprie fiecărui om, oricât de atins de profan, de stors de desertăciune ar fi el – ferestre de felul oglinzii transparente, de felul luminii. Deopotrivă, ca pe o monadă cu ferestre (comunicare-restituire), ca pe o entitate cu „insatiabilă” nevoie de cunoastere (ca proprie voie, valoare-existentă), poetul evocă biblicul personaj. (A se vedea: Lucifer, din început unicitate căutând fericirea, s-a îndrăgostit de unicitatea umană, monada Mădălina; „Eternitatea nu-i de-ajuns./ Vreau si durere si iubire,/ Să am si lacrimă de plâns/ Dar si un strop de fericire.”)
Si omul, si Lucifer urmăresc cunoasterea, mai exact: realitatea „din” cunoastere, de „dincolo”. Cu maximă amplitudine, poetul experimentează reculul începutului. Divinitatea însăsi e neasemănarea, si iată că neasemănarea se face siesi asemenea, asemănare, se face deci târziul-reculul din început: cunoasterea din care apare creatia, care realizează realitatea. Coroana – a se citi: „cunoasterea” – creatiunii de sus e Lucifer, iar a celei de jos, omul. Dacă s-ar fi putut opri în acest punct creatia...! Însă si Lucifer, si omul tind să-si lase, într-un demers de bun simt („onestitate”, B. Pascal) mântuitor-salvator, slava cunoasterii (asemănării) pentru a fi realitatea (neasemănarea), pur si simplu „a fi”. Ni se pare cu totul inadecvată interpretarea: cunoasterea-asemănarea omului si a lui Lucifer cu Divinul, si în general orice cunoastere si interpretare, e invidie cainică, gata să-L ucidă, să-I smulgă, Divinului, realitatea-neasemănarea. (Aici, e de înteles de ce Fiul Divinului, Asemănarea, s-a vrut – lăsând întreaga slavă de sus si de jos, El moarte pe cruce luând – realitate umană, a fi născut din om: spre a fi însusi Mântutorul, Bunul Simt).
De la sine, întârzierea din început ne spune că în început mai rămâne un anume rest, neînceput. Începutul cu rest nu poate fi decât rătăcire fără de sfârsit, căci sfârsitul, desăvârsirea întregului-creatiei e în început, drept restituire, restaurare. Întârzierea din început vorbeste de fapt si de o nouă plasare, ca asemănare, în el însusi a autorului, e reflexiva oprire în realizarea unei opere, e reculul-întoarcerea – deopotrivă în spatiu si în timp, ca a fi în sine, în vârtej, burghiu cosmic, ca într-un „carusel”, cum spune poetul. Întârzierea din început e deja întoarcere martiric-mărturisitoare si mântuitoare a însusi începutului proiectat în dezmărginire, risipire, în „hăul lui de rătăcire”. (Restul în cauză consună ideatic cu subtitlul poemului „Lucifer”: „Întotdeauna a existat ceva”.)
Fiintă muritoare, prin plasarea sa în târziul (nemurirea, loc al Autorului) din început, poetul-omul de fapt tine să afle, edificator si transcendent, sensul acestei lumi, sensul desertăciunii acestei lumi: „vesnicia”, pentru care, iată, muritorul-risipitorul (sau deja risipitul-alungatul, damnatul prin predestinare, Lucifer) nu are altă măsură, alt criteriu decât cunoasterea (ca cunoastere si cunoastere de sine a ceea ce există), decât asemănarea (ca de sine asemănare a neasemănătorului). Doar astfel pentru om începutul e transparentă si cu propriu cheag oglindă. Creatia prin cunoasterea-asemănarea de sine a neasemănătorului nu poate fi interpretată ca uzurpare sau autouzurpare.
La sfârsitul creatiei, când, la plural, Divinul spune „hai să facem om după chipul si asemănarea noastră”, e de înteles că pe om îl face din o parte din restul rămas neînceput-nefăcut, în început. Cu subtilă intuitie ontică, poetul retine că din restul propriu restituirii, restaurării in integrum din început nu se „face” ceva pur si simplu, ci se „naste”; întelegem că Lucifer (Hyperion si Demonul), cât si omul-Adam sunt – în tăriile de sus si, respectiv, de jos – „întâii nenăscuti./ Născuti, de nimenea născuti”. În „agora” transdisciplinaritătii lirice (B. Nicolescu) a acestui poem antologic nimeni nu-si arogă dreptul de „întâi născut”, de a primi tot mai mult – totul dacă se poate, ca a fi primul fără de primenire – cu pretul, pe seama semenilor, fratilor (a se vedea pericopa evanghelică din Luca, 15: 11 - 32, „Pilda fiului risipitor”).
În opera poetului Vasile Popovici nu se pune între început si sfârsitul a toate semnul egal, identic cu succesivitatea ca perpetuă cunoastere de succes care (incapabilă de asceză-ascultare, de ajunare spre a intra într-o sărbătoare precum restaurarea începutului), iată, urmăreste doar umplerea de felul golirii, ca obscenă dezgolire, doar lauda ieftin strălucitoare, orbire de sine pe cântarul comparatiei: cantitativizarea în exces, inflationist-uzurpatoare, a calitătii, si care l-a zămislit pe Goliat-ul fără de sat si fără de sot, fără de bun simt, dispretuitor, ce tinde a obtine, a înghiti totul cu pretul semenilor, ca atribuire, ca tribut, jertfe din partea neasemănătorului chiar.
În fel si chip, poetul plasat în târziul începutului ne pune în vedere: iubirea – asemănarea de felul cunoasterii si deopotrivă coincidentă-realitate (asumare reciprocă) a contrariilor, după logica cu tertul inclus (St. Lupascu), ca firească nastere – nu e iubire dacă nu e întreagă, dacă nu se arată (realitate si totodată imagine): restituire mântuitoare, restaurare „in integrum”. În marele său poem, V. Popovici, folosind uneori paleta maniheică de teribile străluciri si tenebre, evocă inadecvarea „consubstantială”, până la paroxism, dintre Mădălina si Lucifer („A fost să vadă doar o dată/ Atât sublim; frumos Făcut./ Si n-o să simtă niciodată/ Plăcutul care l-a durut.”).
Poetul ne spune că fericirea nu e o sumă, smulgere-primire leviathanică, ceva masiv-continuu de aditionat insatiabil până la uzurparea semenilor-oamenilor, un continent; fericirea se află pe niste insule, „Insulele fericitilor” (Platon), astfel subiectul (cel ce se bazează pe sine) fiind insul care îsi asumă specia. Întregul-fericirea e asumare: întrebarea în care liber poti să te uimesti, să-ti înnoiesti-primenesti mintea, mântuitor, într-un edificator salt spre alt si mai înalt nivel de cunoastere-realitate, cunoastere de valoare, ca nevoie cu proprie valoare de întrebuintare, generos-creatoare. Poezia e un „dincolo-aici”, asumat, de felul constiintei: e – să apelăm la titlurile volumelor publicate de V. Popovici – „punte”, „arc”, „respiratie”, „plecare-întoarcere”, „solstitiu-echinoctiu”, „carusel”, „sete”, „meteor”.
Din cunoasterea de succes, realitatea ca „a fi” iese odată cu timpul, cu cel ce a si trecut, astfel ea e confiscată pe piata invidiei de schimb si de nemeritat si nemernic câstig, avortoarea invidie zămislind indivizi care nu stiu de semeni-specie, de divinitatea proprie. Prea adesea cunoasterea de succes, pragmatică, de câstig, „tehnologizată”, e fără de realitate si fără de sine, ea nu e cunoastere-realitate de sine, constiintă, deci nu practică arta arătării, e desertăciune fără de sens, doar semn cainic, cinic-violent.
În opera sa, poetul referă despre disponibilitatea, capacitatea de asumare generoasă în sensul supravietuirii si transfigurării. Cu chemare, el mărturiseste despre reculul existentei si deopotrivă al timpului, recul de felul reversibilitătii si al reflexivitătii în care realitatea, una – neasemănătoare –, s-a văzut-trezit fată în fată cu ea însăsi: asemănătoare, deopotrivă realitate si cunoastere (arătare, revelatie). Poezia sa e realitate metaforică, asemănare în neasemănător pe dimensiune transdisciplinară, fiind deopotrivă trezire si asumare. E de înteles metafora drept stare de asumare. În fapt, prin asemănarea cu el însusi, prin cunoastere deci, neasemănătorul îsi asumă creatia-opera: originalitatea, oprirea-târziul – restul, ca preformă si totodată ca sfârsit si desăvârsire, deplinătate si perfectiune mântuitoare – din început. Fără de cunoastere nici nu poate fi pusă relatia dintre unu si multiplu. „În Big Bang, Început rapace,/ În Fiat lux, în Început/ Ireversibilul s-o-ntoarce,/ Să-nceapă altfel Început.” („Lucifer”, vol. „Carusel”, Editura Pim, Iasi, 2012)


Poezii de Vasile POPOVICI

Între Esentă si Nimic

În logica divină si-absolută,
perpetuăm între Esentă si Nimic;
si-ntergul Tot, - ireversibil circumscris
în stereotipiile aceluiasi tipic.

De-ar fi să fim o „pârgă”* pentr-u Lui făpturi,
cum scrie-n Cartea ce o credem sfântă,
de ce nu stim în ce Program suntem
si-n ce temei Cuvântul nu cuvântă.

În stereotipiile aceluiasi tipic,
e-ntregul Tot, ireversibil circumscris;
perpetuăm între Esentă si Nimic, -
un dat în datumul de neprescris.


*Epistolă sobornicească a lui Iacov, 1: 18 din Noul Testament : ,, El, de bună voia Lui, ne-a născut prin Cuvântul adevărului, ca să fim un fel de pârgă a făpturilor Lui. ’’
( Biblia / editia 1928, pag. 1187 ).


Si totusi…

Si totusi…puncte terminus ar trebui să fie
în capete de infinituri de la plus la minus;
mai sunt atâtea despre care multe nu s-au spus,
să dea răspuns la ce e dincolo de vesnicie.

În orice logică a lucrurilor firii,
orice-nceput ajunge-n puncte terminus;
un jos nu este dacă nu există sus,
cum orice moarte e-nceputul primenirii.

Ordine-n Cuvânt

De ce nu pui Tu, Doamne, ordine-n Cuvânt,
să-i iei povara ireversibilitătii,
s-abrogi articolul din legile Cetătii,
să nu mai curg’-apocalipsă pe pământ?!

Făcutului îi pune puncte Terminus
si nu-l mai duce-n infinituri plus ori minus.

Ca un Narcis

Ca un Narcis ce se-oglindea pe fund de ape,
mă contemplam cu stăruintă în abisul tău;
mi se părea, rostogolindu-mă-ntr-un hău
din care nimeni nu putea să mă mai scape.

Si nu strigam, salvând, o dulce nebunie,
si m-am lăsat tot înspre funduri de abis,
că-n apa-n care, contemplându-se Narcis,
erau metamorfozele cuprinse-n poezie.


Chemarea trecutului

Mi-e dor de Iasi, de strada Lăpusneanu,
de banca de la universitate,
de firava boboacă de la mate;
de dragul ei am repetat si anu’.

Mă cheamă clopotul trudit din catedrale
la liturghia-rugă către Deus Pater*
si plecăciune pentru fiii Almei Mater;
mă cheamă burgul cu peceti voievodale.

*Dumnezeu Tatăl


De ce zoriti venitul vostru?!

Din nou vă zic o vorbă de-ascultare,
vouă, nenăscutilor de mai încoace
ori de mai încolo:
„de ce zoriti venitul vostru,
de ce nu stati în nesuspinul,
nedurerea si-n neîntristarea voastră?!”

Că „Fiat lux!” – si se făcu,
si s-a văzut că-i bună,
si este-n voi, în nenăscutul
care se va naste ca lumina unei stele
care n-a ajuns la noi, ci nu a unei stele
stinse de demult, iar lumina-i
de abia acuma i-o vedem?
cum bine-a zis poetul - .

De ati găsit gresală-n noi,
„Eminescu să ne judece!”


Suflete al meu!

Prin câte trupuri, sufletu-mi, -
ce paradox!: - nemuritor si sprinten,
de mână m-a luat într-un voiaj
de nuntă ori de moarte,
lăsându-mă-n izbeliste ori părăsindu-mă,
precum o mamă vitregă îsi părăseste fiul
care nu îi este fiu?

„Prin câte trupuri, suflete al meu,
ai fost si bun, si rău, si cât de mare
ti-a fost ura ori iubirea, ori trădarea,
prin câte trupuri, suflete al meu, ai fost?

La câte cruci din sumbre tintirimuri,
lacrim’-ai vărsat ori ai aprins o lumânare
si ai dorit ca tărna să îmi fie mai usoară?

Spune-mi, să nu tăgăduiesti!

Ce egoist esti!: ti-o spun pe sleau:
din timpul tău, cât timp îmi dai,
ca să mă amăgesc că si trăiesc?

Din vesnicia ta, cât lasi în palma mea,
cu mâna-ntinsă ca la mila orbului?”

Zoreste-mă, iubito!

Zoreste-mă, iubito, - la cât a mai rămas din mine,
s-ajung cu bine-n primăvară, să-ti prind în plete flori,
prin iarba de sopârle să te ridic de subsuori
si să-ti privesc albastrul pur din ochii temători,
iar tu, zâmbind ca o copilă, să-mi spui blajin: ce bine!

Si-apoi să-ti ogoiesti zorirea-n toamnă să ajung;
povestea noastră scrie-vom în inimi, nu pe foi,
la flacăra aprinsă din scânteile din noi;
vom arde cum vestalele în flăcări ard si-apoi,
ne-om stinge mulcomiti în spuza evului prelung.

Poporul meu

Poporul meu, cât îl cuprinzi între hotarul tării,
din munti silhui, la Dunăre si pân’ la valul mării,
din Tisa pân’ la Nistru, si brav, si blând, si răzvrătit,
din altă consubstantialitate este plămădit;
lovit de propria-i istorie, mereu s-a primenit.

Poporul meu, ca rostul meu să aibă noimă, e un mit:
Big-Bangul l-a zvârlit în spatiu, dar nu s-a prăpădit;
poporul meu e universul în miniatură
si brat divin, lovind divin în cei care ne fură,
si pe acei care ne calcă rău pe bătătură.

Semne-augure

Pandoră pogorâtă din Olimp, de Zeus!
la ceas bezmetic te aduc în amintire
si te admir ca pe-un Renoir pe pânză pus,
când te privesc ca pe-o sâmântă-ntru rodire.

Vestală-fée-n semne-augure ai aprins,
să-l tii nestins, nu să te joci cu focu’
si-n flăcările înăltate m-ai cuprins,
să ard pân’ mi s-o împlini sorocu’.

Surprinde-mă, iubito!

Surprinde-mă, iubito, c-un sărut
sau poti fi si galantă, dacă vrei;
vom aduna firute de-asternut,
iar de-nvelire florile de tei.

Încolăceste-mă cu insolentă,
serpeste, dă-mi păcatul zis primar
si jur că nu voi cere penitentă!
si-asa în datum sunt interimar.

Din vol. „Între Esentă si Nimic” în curs de aparitie























Marinică Popescu    10/15/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian