Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Cartea - Din viata unui om oarecare, Pagini de jurnal, de Herman Victorov

Din viata unui om oarecare, Pagini de jurnal, este o aparitie prevăzută si asteptată de publicul care-l cunoaste pe domnul Herman Victorov. Pentru că Domnia-Sa este un bun povestitor.
Un om care povesteste cu vervă, neobosit, ca un actor în fata spectatorilor, care-l ascultă, asteptând cu sufletul la gură desfăsurarea actiunii. De multe ori, am auzit oameni, care-l cunosteau, spunându-i: „Aveti talent de povestitor. Ar trebui să scrieti”. Si domnul Victorov nu-i dezamăgeste pe cei care i-au intuit această latură, prezentându-ni-se, astăzi, ca scriitor, ipostază nouă, cu nimic mai prejos decât cele anterioare – de inventator si om de afaceri cu realizări deosebite.

Cartea este intitulată cu modestie, Din viata unui om oarecare, Pagini de jurnal.
Spun, cu modestie, pentru că domnul Victorov nu este un om oarecare, acest lucru îl stim cu toti cei care îl cunoastem si îl aflăm si din povestirile în care, ne dezvăluie, cu sinceritate, aspecte din viată.
Autorul dedică acest volum memoriei mamei sale: „Persoana pe care am iubit-o cel mai mult în viată si la care sufletul meu se întoarce întotdeauna pentru suport si mângâiere” (Ludmila). O descrie cu gingăsie: Mama era „înaltă, diafană si subtire”. Cu basmaua legată la spate, se purta ca o „tărancă moldoveancă” si, în putinele momente de repaus, se odihnea torcând (Ionel Băjescu-Oardă). În ciuda fragi¬litătii aparente, dovedeste fortă si hotărâre în actiunile sale. În timpul secetei din Moldova, împarte oamenilor flămânzi mămăligă, fără să tină cont de avertizările sotului că vor rămâne fără bucate pentru copii: „O să murim cu totii, dacă asa o vrea Dumnezeu, dar nu mă lasă inima să-i văd murind la poarta mea” (O călătorie la Cedar Rapids). Autorul se destăinuie mamei, povestindu-i întâmplări prin care a trecut, ca si cum ar vrea ca ea să fie părtasă la bucuriile si necazurile lui.

Mottoul, un citat din George Enescu, Pentru mine, viata fără muncă nu-si are ratiunea, exprimă crezul omului Herman Victorov, principiul care l-a călăuzit de-a lungul vietii si care a stat la temelia realizărilor sale.
Munca dă sens vietii acestui bărbat, care a lucrat douăzeci de ani în montaj de centrale hidroelectrice pe santierele României, la Bicaz, Arges, Portile de Fier. „O muncă grea, dar care mi-a adus multe satisfactii si bucurii. Santierul si oamenii dădeau sens vietii mele” (Cererea de emigrare în Israel).
A pornit de jos, ca simplu muncitor, si a ajuns unul dintre cei mai buni specialisti, implicat în operatiuni dificile, care păreau de nerezolvat. Maistrul principal Victorov „este unul dintre cei mai buni specialisti si nu există la energomontaj altcineva care ar putea să facă aceste lucrări”, îl prezintă seful de santier, inginerul Nicolae Decusară în Povestea celor patru frati. Munca privită ca modalitate de câstigare a existentei „eram hotărât să muncesc orice pentru a câstiga existenta familiei”(Grecia), dar si ca dimensiune axiologică (valorizatoare) apare ca un laitmotiv, în povestirile care descriu viata pe santier, cele legate de zbaterile unui emigrant si în cele în care ajunge un om de afaceri, apreciat pe plan mondial pentru contributia la dezvoltarea masinii producătoare de capsule tari moderne, dar si proprietarul unei companii unice în lume prin echipamentele pe care le produce, respectat si apreciat de cele mai înalte oficialităti canadiene, printre care si de primul ministru, Jean Chretien.
Recunoastere care îl bucură si-l onorează „Mă simteam acasă acolo, la ambasada canadiană din Riad, si pot spune că eram coplesit de atentia care mi se acorda si de faptul că fusesem adoptat de această tară minunată” (Arabia Saudită), dar îl si surprinde „Cum dracu am ajuns eu aici?”(Ibid.), pentru că, de la cele mai de jos munci, până la o asemenea recunoastere, este un pas foarte mare.

Structurată în patru capitole: Întâmplări pe santier, Emigrarea, Călătorind prin lume, Alte povestiri, cartea contine 39 de povestiri, din care cititorul poate usor întelege cursul vietii si personalitatea autorului.

A emigrat împreună cu sotia, doamna Striana, si fetita, Eva-Maria, în anul 1975. Nu si-a dorit să părăsească tara, dar, la inistentele sotiei, acceptă, evreu fiind, să depună cerere de plecare în Israel. După ani de asteptări, obtine aprobare de plecare si, în toamna anului 1975, părăseste cu nostalgie tara: „Eram trist si nu întelegeam bucuria sotiei.
Lăsam în urmă patruzeci si cinci de ani din viata mea, familie, prieteni si colegi de muncă. Lăsam locurile minunate pe care le-am colindat de-atâtea ori în drumetiile mele prin muntii Făgărasului, Ceahlău, Rodnei, Vrancei si blânzii Apuseni. Gândul meu zbura spre muntele Măgura, la poalele căruia curge apa Trotusului si se află micul oras Târgu-Ocna, în care m-am născut si am copilărit”(Pasaportul).
Israelul este văzut doar ca o etapă intermediară pentru emigrantul Herman Victorov, care îsi dă seama repede că nu vrea să rămână acolo: „Nu despacheta pentru că plecăm, i-am spus sotiei”(Israel), ci să ajungă în Canada să lucreze în acelasi domeniu pe care atât de mult l-a îndrăgit, în montaj de centrale electrice pe santierul de la James Bay „gândul meu era să ajung în Canada unde începuse constructia celui mai mare complex de hidrocentrale de la James Bay”(Ibid.).

După sase luni de sedere în Israel, pleacă în Grecia si depune cerere de azil politic. Decizia de a părăsi Israelul, tara neamului său, care i-a permis plecarea din „cusca” dictaturii comuniste (Pasaportul) si de a cere azil politic în Grecia îi creează probleme de constiintă, pe care cu demnitate si le asumă: „Suntem obligati de împrejurări să o facem si iesim din aceste încercări mai pre¬gătiti să înfruntăm greutătile vietii si mai smeriti”(Israel).

După un interviu la Ambasada Canadei din Grecia obtin dreptul de a emigra si ajung la Montreal în toamna anului 1976. Curătenia, căldura, bunăstarea si politetea, pe care le observă încă de la primii pasi pe pământul canadian, sunt motive de „uimire si încântare” (Montreal) care de-a lungul vietii trăite în această tară de adoptie se vor transforma în dragoste si recunostintă:

„Iubesc si Canada, tara libertătii mele, tara care mi-a dat oportunitatea să realizez, fără restrictii, ceea ce mi-am dorit bun să fac.”(Centrala nucleară de la Cernavodă).
La Montreal a lucrat la James Bay si în alte locuri, dar, după doi ani de sedere, când miscările separatiste, care militau pentru desprinderea Quebecului de Canada s-au intensificat, hotărăste să accepte un post la o companie din Windsor, Ontario.

După o scurtă perioadă la compania Arvid Machines and Tools, obtine pozitia de inginer mecanic (plant ingineer) la compania R. P. Scherer, care va reprezenta un moment de referintă în viata sa. În calitate de angajat al acestei companii, introduce o modificare importantă la masinile de capsule, care va revolutiona această industrie si-i va deschide calea spre înfiintarea propriei companii si succesul său ca om de afaceri. Emotionantă este relatia cu Bela Lorincz, pre¬sedintele R.P. Scherer „un om pe care l-am pretuit si respectat si, care a schimbat, într-un fel, cursul vietii mele” (Un loc de muncă inconfortabil). Îl apreciază pentru profesionalismul si caracterul său, dar îl si critică, în momentul în care este dezamăgit de atitudinea lui: „Ceea ce consider că nu a fost corect din partea lui, a fost faptul că nu a mentionat numele meu si nu a vorbit deloc despre cel care a conceput si realizat această lucrare. Nu i-am purtat pică, dar am fost dezamăgit că a trecut cu vederea meritele unui salariat” (Windsor).

În 1984 îsi înfiintează propria companie, Multi Motion Engineering Inc, unde, împreună cu opt oameni, proiectează si construieste un model nou de masini de capsule. Spiritul întreprinzător si vizionar îl ajută să ia decizia de a vinde compania si de a accepta pozitia de manager general al Cherry Burrell Canada, în momentul când îsi dă seama că este aproape să dea faliment. Reuseste să o cumpere înapoi după trei ani si, din 1988, compania devine Technophar Equipment and Service Limited. Sunt interesant prezentate frământările pentru înfiintarea si dezvoltarea companiei, de la încercările de a face rost de bani până la curajul si forta de a rezista în fata lui Terry Davison, care voia să-l escrocheze (Multi Motion Engineering. Inc). Dezvoltarea Technopharului, transformarea într-o companie de succes, unică prin produsele si serviciile pe care le oferă si care-i va fi atât de apropiată de suflet, ni se dezvăluie în povestirile din capitolul Călătorind prin lume.

Întoarcerea în tările comuniste din care a avut sansa să plece, reprezintă pentru autor un motiv de reflectie asupra carentelor si absurditătilor acestui sistem. Functionari plictisiti si impertinenti, conducători de întreprinderi cu atitudini dictatoriale (În Germania De Est), vamesi abuzivi (De la Razgrad în România), dificultăti în transportul aerian si terestru (În Bulgaria comunistă, Din nou în Bul-garia) sunt analizate cu amărăciune de autor, care însă are puterea să facă haz de situatiile pe care le observă si în care, adeseori, este prins. Se emotionează în fata manifestărilor de omenie pe care le întâlneste pretutindeni si, cu dragostea de oameni, care-l caracterizează, meditează cu un optimism revigorator: „Am înteles că nu contează tara din care fac parte, limba pe care o vorbesc, oamenii de pretutindeni au un cod moral nescris în care politetea, respectul, do-rinta de a sări în ajutorul celui aflat la nevoie sunt norme care nu pot fi încălcate. Si nici măcar dictatura sau viciile unui sistem politic nu le pot distruge” (Din nou în Bulgaria).

Dragostea fată de oamenii de la montaj, pe care atât de duios îi numeste „oamenii mei” se resimte în toate povestirile de pe santier. Munceste alături de ei, depăsindu-si uneori conditia: „Gândindu-mă la cele sase săptămâni de muncă acolo, jos, în ecluză, nu pot să nu consider actiunea noastră eroică”(Poarta); îi asociază cu soldatii din transee: „Eram […] trup si suflet unul pentru altul, ca niste soldati trimisi într-o misiune importantă”(Ibid.). Îi apreciază pentru hărnicia si devotamentul lor, pentru munca grea, istovitoare, fără recompense materiale satisfăcătoare, pe care o desfăsoară pe santierele României. Se simte apropiat sufleteste de ei si regretă, în momentul în care are posibilitatea să vadă conditiile de muncă de pe alte santiere ale lumii (Israel, James Bay), că oamenii din România nu se pot bucura de astfel de privilegii: „Adeseori m-am gândit cu nostalgie la colegii mei din România, la conditiile grele de muncă si mâncarea săracă de la cantinele de pe santier. As fi vrut să aibă si ei parte de conditii de¬cente de muncă si de o viată mai bună” (Israel). Îsi apără, cu riscul de a suporta consecinte grave, oamenii de abuzurile celor mai puternici, Lazăr (Inundatie pe Ialomita), soferul Vutei (Poarta), Grigorascu (Un mic accident). Se bucură de afectiunea si pretuirea lor si îi va păstra în suflet de-a lungul vietii.

Se răzvrăteste împotriva „ordinii” impuse de comunisti si critică reprezentantii autoritătii politice care abuzau de functii. Cu umor surprinde absurditătile acestui regim politic. Socaci, anticomunist convins, ajunge secretar de partid la energomontaj (O noapte de pomină). Dezaprobă si se detasează categoric de înscenarea punerii în functiune a turbinei: „Nu am vrut să particip la această mascaradă. Falsul entuziasm, pus în scenă pentru a minti si dezinforma poporul român, mi s-a părut dezgustător” (O vizită oficială). Intră adeseori în conflict cu „militia, securitatea si partidul” (Inundatie pe Ialomita) si este considerat „element nesupus” (Pasaportul) datorită atitudinii deschise si curajului de a critica incompetenta si fanfaronada. Acesta va fi si motivul pentru care la plecarea din tară, i se va ridica cetătenia română.

Si, desi Herman Victorov nu va cere niciodată oficial redobândirea cetăteniei, va rămâne atasat tării natale si va face pentru România lucruri pe care doar un adevărat patriot si iubitor de tară le poate face. A fost, după 1989, unul dintre primii investitori în România. A construit câteva fabrici si a creat locuri de muncă. Prin activitătile sale, a ridicat prestigiul tării, înscriindu-i numele pe harta pro-ducătorilor de echipamente pentru industria de capsule. Si astăzi, aceste masini performante sunt produse doar în două locuri din lume – în Canada si în România.

Santierul este, poate, perioada cea mai frumoasă din viata omului Herman Victorov. Este tânăr, se simte împlinit de munca pe care o face si se bucură să vadă centralele hidroelectrice, care vor aduce electricitatea în casele românilor (Cei patru frati). O are alături pe sotia sa, care îl urmează si îl încurajează în întreprinderile sale. Prezenta sotiei se dezvăluie cu discretie pe parcursul cărtii. De profe¬sie medic, va lucra pe santierele unde va fi delegat sotul său si îl va însoti în zbuciumata călătorie a emigrării. Sotia va fi cea care îl va sustine în depunerea cererii de emigrare, în căutarea de lucru si îi va asigura suport moral în momentele de îndoială. Îsi iubeste tara si nu face compromisuri când este vorba de respectarea adevărului istoric cu privire la România. Când află că sotul ei a ripostat în fata sefului, care a sustinut că este din Ungaria, de la Cluj, periclitându-si servi¬ciul, de care era multumit, îl sustine cu fermitate: „Cum să spună o asemenea ineptie, a fost răspunsul sotiei. Ardealul este al nostru si nimeni nu are voie să spună altfel, chiar dacă s-a născut în Canada”(Montreal).

Călătoriile prin lume, în vizite de afaceri, nu de turism scot în evidentă preocupările autorului pentru istoria, situatia socială si viata oamenilor. Îl interesează mai putin frumusetile turistice, ceea ce ob¬servă sunt situatii obisnuite, dar emotionante si oamenii, care i se dezvăluie în ipostaze, care-l sensibilizează si-l impresionează: bătrânica din Vietnam, Samir, tânărul doctor din Bangladesh, pilotul John din În Vestul Statelor Unite, Sara din Jamaica. „Am văzut lucruri interesante, dar cel mai mult m-au impresionat oamenii. Viata lor este incomparabil mai grea decât a celor din alte părti privilegiate ale lumii, dar sunt calzi, primitori, devotati si muncitori în ciuda greutătilor în care se zbat” (Însemnări din Bangladesh), îi mărturiseste primului ministru, care l-a invitat într-o călătorie prin această tară.

Herman Victorov este evreu, nu un evreu religios care merge la sinagogă si respectă cu strictete religia, dar un evreu care tine la traditia familiei: „Sunt evreu, dintr-o familie de evrei si voi rămâne astfel până la sfârsit”(Arabia Saudită). Copil, a suferit alături de familie discriminarea rasială, a purtat Steaua Galbenă si a văzut cum membri ai familiei extinse au murit în trenurile de la Iasi. Cu toate acestea, sufletul i-a rămas nealterat de resentimente sau ură. Este începutul anilor saizeci si rănile antisemitismului sunt încă vii. Spre surprinderea prietenilor si colegilor, pe santierul de pe Arges se va împrieteni cu Nicolae Tăranu, un fost legionar.

Ajuns în Canada, la Montreal va fi apropiat de Ion Tăranu, fratele lui Nicolae, pe care îl apreciază pentru patriotismul său si modul în care se implică în rezolvarea problemelor românilor din Canada. „Nea Ioane, eu sunt evreu, dar, înainte de toate, sunt român. Nu vreau să am sentimente de ură fată de nimeni. Pentru mine veti fi întotdeauna român si mai ales prieten” (Ion si Nicolae Tăranu). Nu-i apreciază pe cei care vor să-si schimbe religia pentru a beneficia de anumite avantaje. Îsi exprimă cu vehementă lipsa de consideratie fată de domnul Schechter, care în Grecia vrea să treacă la catolicism după ce, în Israel, sotia lui, crestină, trecuse la iudaism (Grecia).
În povestirea, Ludmila, care ar putea constitui scenariul unui film, autorul ne dezvăluie, cu sinceritatea unei mărturisiri, momente personale din viată. Căsătoria cu Ludmila, fata unui gânditor ultranationalist si membru al miscării legionare, este o datorie de onoare pe care si-o îndeplineste, fără a tine cont de sfaturile celorlalti. Doar vocea tatălui îl urmăreste si-l determină să actioneze cu responsabilitate: „Procedează asa cum îti spune constiinta, nu tine cont de păre¬rea nimănui”(Ludmila). Se zbate cu înversunare să o scoată din închisoare si este alături de familia ei când tatăl, doctorul Rosianu, este arestat. Consideră că „fiecare are dreptul la propriile opinii” si nu-l judecă pentru că a avut anumite conceptii într-o etapă a vietii (Ibid.).
Autorul foloseste stilul direct, povestirea este narată la persona întâi, la timpul trecut. Desfăsurarea actiunii este însă relevată prin dialogul care are loc la timpul prezent si care conferă dinamism povestirilor, făcându-le accesibile si usor de citit. Dialogul este viu si animat si creează impresia de oralitate. Autorul pare a povesti unor prieteni, în fata unui pahar de vin, întâmplări mai mult sau mai putin hazlii, dar, în orice împrejurări, exceptionale etc.

Personajele din povestiri sunt oameni, pe care autorul i-a cunoscut de-a lungul vietii, pe santier sau în tările în care a emigrat sau a călătorit. Cu mici exceptii, foloseste numele reale ale celor despre care vorbeste. Reies din povestiri respectul si afectiunea fată de oamenii care au avut un impact în viata lui – directorul general Gheorghe Militescu de la energomontaj, care l-a apreciat si sprijinit în momentele grele, seful de santier, inginerul Nicolae Decusară, pe care domnul Victorov l-a considerat personalitatea cea mai importantă de la energomontaj si pe care l-a sustinut si vizitat până la moartea sa, la începutul acestui an; Bela Lorincz, presedintele com-paniei R.P. Scherer.

Herman Victorov surprinde cu finete caracteristicile definitorii si, uneori, contradictorii ale personajelor, conturând personalităti interesante. Similache era slab si firav, dar era un meserias talentat: „Lucra cu aceeasi precizie si îndemânare cu amândouă mâinile”(Un mic accident). Traian Grigoriu, contabilul de pe santier, studiase în tinerete teologia si „când se îmbăta, în functie de starea de veselie sau de tristete pe care o avea, făcea slujbe de botez, de cununie sau de înmormântare” (Ibid.). Pusi Popescu detesta comunismul si, desi nu stia prea multe despre capitalism, avea o mare admiratie pentru tot ceea ce era occidental (Macaraua KS 50/42).
Autorul foloseste ironia, „depinde de ochi” comentează când vamesii de la granita României încearcă să-si etaleze desteptăciunea (De la Zagreb în România), si autoironia „Acum nu mai eram nici cal nici măgar”, se caracterizează în momentul în care a fost suspendat din armată (Ludmila), comicul de situatie – împreună cu un coleg, Camil, a ajuns la Rock Island, Ilinois, nu la Cedar Rapids, Iowa, unde erau asteptati (O călătorie la Cedar Rapids) pentru a crea un umor sănătos care ne stârneste râsul si simpatia.

Povestirile reprezintă documente ale unei realităti trăite de autor: munca pe santierele României, viata si relatiile oamenilor în comunism, emigrarea, privită sub dimensiunea ei tragică, dar si eli-beratoare, realizările profesionale de exceptie ale unui om, descătusat de constrângerile politice si sociale, într-o societate democratică si liberă. Călătoriile prin lume sunt pagini de jurnal în care observă, analizează si compară, stabilind conexiuni si diferente între valori sociale, politice, culturale si religioase ale diferitor popoare.

Din viata unui om oarecare îmbină elementele memorialistice cu cele de jurnal. Beneficiind însă de perspectiva trecerii timpului, povestirile pot fi considerate amintiri. Desi interesantă prin analiza documentară, cartea domnului Victorov nu ne oferă doar informatii, ci si plăcerea artistică a lecturii literare. Autorul realizează pagini autentice de literatură, care sensibilizează si încântă cititorul. Îl felicităm pentru această întreprindere frumoasă si tulburătoare prin aducerile aminte, dar si anevoioasă, pentru că a scrie, ca să dăruiesti celorlalti, nu este un lucru usor.


Nota Observator :

Cartea a apărut la editura Maple Leaf de pe lângă Observatorul : editura@observatorul.com
Cartea a fost lansata la Windsor , unde locuieste domnul Herman Victorov si la Toronto.

Cartea va fi lansata sambata 11 octombrie ora 13 la libraria Eminescu din Bucuresti.
Vor fi prezenti domnul Herman Victorov si Mihaela Ignat , colaboratori ai Observatorului din Canada. Florin Piersic, un vechi prieten al d-nului Herman Victorov va vorbi la aceasta lansare.
.




Mihaela Victoria Ignat    10/1/2014


Contact:






 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian